Campania italiană
Aliații înfrâng Germania pe frontul italian
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
Invazia Italiei a avut loc în contextul obţinerii victoriei în cadrul bătăliei pentru Sicilia.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Invazia Italiei a avut loc în contextul obţinerii victoriei în cadrul bătăliei pentru Sicilia. Invazia Italiei continentală a fost planificată şi executată de către Grupul de armate 15. Acest grup se afla sub controlul lui Harold Alexander și era compus din două armate: Armata a 5-a americană, comandată de Mark Clark, şi Armata a 8-a britanică a lui Bernard Montgomery. Succesul campaniei italiene a marcat scoaterea acestei țări din război, prin semnarea unui armistițiu și moartea dictatorului italian Benito Mussolini.

Germanii au dezarmat şi au încarcerat toate forţele italiene aflate în proximitatea lor. Însă, cea mai mare parte a marinei italiene a navigat dinspre Spezia spre Malta. Amiralul Sir Andrew Cunningham a raportat, triumfător, Consiliului Amiralităţii din Londra: „Am plăcerea de a informa pe Excelenţele Voastre că flota de luptă italiană este acum trasă la mal, sub supravegherea tunurilor din cetatea Maltei.“ În total, s-au predat cinci cuirasate, opt crucişătoare, 33 de distrugătoare, 34 de submarine şi zeci de nave de război, precum şi 101 nave comerciale. Peste 168 de nave comerciale au fost sabordate pentru a se evita capturarea lor de către germani.

Marina italiană retrasă înspre Malta a fost folosită ulterior împotriva Germaniei. S-a utilizat, în special, flota de submarine a acesteia, Flotila a 10-a MAS, ale „cărei curaj şi îndrăzneală nebuneşti“ au fost lăudate de o autoritate precum amiralul Cunningham.

În privinţa locului de debarcare, Aliaţii aveau două variante: unul în bazinul râului Volturno şi un al doilea loc la Salerno. Ambele locuri au fost în raza de acţiune a avioanelor Aliate aflate în Sicilia. A fost ales punctul Salerno datorită faptului că era mai aproape de bazele aeriene din Sicilia. Totodată, condiţiile de navigare pe mare erau mai bune aici. Această locație permitea ancorarea navelor de transport mult mai aproape de plajă, iar în zonă exista o excelentă reţea de drumuri. Debarcarea a purtat numele de cod Operațiunea Avalanche - „Avalanșa”.

Anterior invaziei Siciliei, Aliaţii plănuiau o invazie limitată a Italiei în scobitura cizmei italiene, la Taranto. Au dorit să înainteze până în sudul țării. Răsturnarea regimului Mussolini a făcut ca un plan mai ambiţios să poată deveni viabil. Astfel, Aliaţii au decis să suplimenteze debarcarea Armatei a 8-a cu ocuparea portului Napoli.

A fost programată şi o operaţiune preliminară sub numele de cod Baytown. În cadrul acestei operațiuni, Armata a 8-a a lui Montgomery a plecat din portul Messinei şi a debarcat în apropiere de Calabria. Distanţa mică dintre Sicilia şi continent a permis o debarcare foarte rapidă. Astfel, Divizia a 5-a Infanterie britanică a debarcat la nord de „degetul” Italiei, în timp ce Divizia 1 Infanterie canadiană a debarcat la sud.

Planul Aliat a fost îndrăzneţ, însă nu a fost conceput fără erori. Armata a 5-a a debarcat pe un front destul de îngust, utilizând numai trei divizii. Totodată, o forţă de vânători de munte americani, trupe de elită, sub comanda Colonelului William O. Darby, a fost însărcinată cu apărarea trecătorilor din munţii care duceau înspre Napoli. Nu a fost conceput, însă, niciun plan pentru legarea acestei forţe cu corpurile ce aveau să debarce ulterior. Clark a ordonat oprirea pregătirilor de bombardare a pozițiilor de coastă ale germanilor. Experienţele combative din Pacific au demonstrat clar că un bombardament iniţial era necesar.

Invazia principală era compusă din Armata a 5-a americană, sub comanda Locotenent Generalului Mark W. Clark. A fost compusă din Corpul 6 şi Corpul 10 britanic, cu Divizia a 82-a Aeropurtate în rezervă. Principalul obiectiv al acestei forţe a fost ocuparea portului Napoli. Astfel, se putea asigura reaprovizionarea trupelor şi tăierea trupelor Axei staţionate de-a lungul coastei pentru a le izola în sud. O a doua debarcare a fost executată de Divizia 1 Aeropurtate britanică în apropiere de Taranto ca o diversiune. Această acțiune a purtat denumirea de Operaţiunea Slapstick.

Germanii au poziţionat șase divizii pentru a acoperi posibilele locuri de debarcare aflate pe coasta de vest, de la Roma până la „degetul” Italiei. Forţele germane erau compuse din Diviziile Panzer „Hermann Göring” 26 şi 16, Diviziile Panzergrenadier 15 şi 29 şi Divizia a 2-a Fallschirmjäger - Aeropurtate. Heinrich von Vietinghoff, comandantul Armatei a 10-a, a poziţionat în mod special Divizia a 16-a Panzer în apropiere de Salerno.

Ca şi în cazul Siciliei, locul exact de debarcare nu le era cunoscut germanilor. Din acest motiv, aceştia din urmă au fost nevoiţi să îşi rarefieze forţele de-a lungul coastei de vest a Italiei.

Feldmareşalul Albert Kesselring se afla la comanda trupelor germane din Italia, fiind superiorul lui Rommel. Un artilerist burghez transformat în aviator, originar din Bavaria, Kesselring era privit cu dispreţ afabil de către aristocraţii prusaci aflaţi sub comanda sa. Nimeni, însă, nu i-a contestat autoritatea. Kesselring a presupus că următorul pas al Aliaţilor era acela de a debarca cu ajutorul vaselor amfibii în golful Salerno, chiar la sud de Napoli.

Navigând către Salerno, soldaţii Armatei V au fost informaţi că Italia a semnat un armistiţiu, ieşind oficial din război. Vestea nu a schimbat cu nimic modul în care a fost întâmpinată de germani debarcarea soldaţilor lui Clark. Ulterior, Kesselring a pretins că trădarea generalului Pietro Badoglio însemna, pur şi simplu, că „acum, nu mai eram legaţi nici de mâini, nici de picioare“. Astfel, se putea rechiziţiona orice era necesar, fără a mai avea obligaţia să poarte cu italienii negocieri obositoare referitoare la compensaţii.

În timpul debarcărilor opoziţia a fost minoră, unităţile italiene predându-se imediat. Acestea au lăsat un singur regiment german să apere 27 de kilometri de coastă. Generalul german Albert Kesselring şi staful său nu au crezut că principala invazie va avea loc la Calabria, unde trupele lui Montgomery au debarcat înaintea forțelor Aliate principale. Deoarece regiunea Salerno sau chiar şi regiunea din nordul Romei păreau locuri mult mai logice, Kesselring a ordonat, în aceste condiţii, Corpului Panzer 76 să nu se angajeze în luptă cu Armata a 8-a britanică, ci să o întârzie pe aceasta prin demolarea podurilor în timpul retragerii.

Obiecţile lui Montgomery cu privire la Operaţiunea Baytown s-au dovedit a fi corecte. Armata a 8-a nu putea încercui un duşman care refuza lupta. Mai mult, germanii au creat pentru Aliaţi, pe măsură ce se retrăgeau, dificultăţi serioase de avansare prin demolarea podurilor. Un factor care a complicat puțin situaţia forţelor germane a fost anunţul prin care forţele italiene se predau Aliaţilor. Totuşi, forţele germane din Italia au acţionat cu rapiditate. Au dezarmat unităţile italiene şi au ocupat poziţiile defensive deţinute de acestea.

La Paestum, germanii au stabilit poziţii de artilerie şi cuiburi de mitralieră. Aceștia au dispersat tancuri în zonele de debarcare, fapt care a făcut debarcarea foarte dificilă. Până atunci, Divizia a 36-a nu s-a mai aflat în nicio situaţie combativă. Soldații acestei divizii s-au organizat încet, odată ce au debarcat. În această zonă, Divizia a 16-a Panzer a executat un contraatac care a cauzat pierderi grele Aliaţilor, dar a fost respins cu ajutorul focului naval. În sud, Batalionul 1 al Regimentului de Infanterie 141 a fost blocat toată ziua pe plajă datorită focului intens.

În cadrul Operaţiunii Slapstick, trupele britanice au debarcat la Taranto, o bază navală importantă. Italienii s-au predat cu o zi înainte şi germanii nu dispuneau decât de puţine forţe în zonă. Prin urmare, trupele britanice au debarcat de pe navele de război direct în portul de la Taranto. Acestea nu au apelat la asaltul amfibian anterior plănuit. Rezistenţa germanilor a fost minoră, astfel oraşul a fost capturat repede, cu pierderi foarte reduse.

În ciuda condiţiilor grele de operare, forţele americane şi britanice s-au întâlnit. Au ocupat o linie de 55 – 70 de kilometri în lungime şi 10 –12 kilometri adâncime în interiorul Italiei. Forţele germane au executat un contraatac în cadrul căruia au sperat să împingă Armata a 5-a înapoi pe plaja de debarcare. Aliaţii au suferit pierderi grele, trupele americane, în special, fiind prea întinse ca să poată rezista unui atac concentrat. Întregul Batalion 2 al Regimentului de Infanterie 143 a fost prins între tancurile germane şi distrus. Apoi, aripa dreaptă a Diviziei 45 a cedat. Forţele germane au fost oprite datorită artileriei navale.

La Operaţiunea Avalanche au luat parte Corpul X, compus din Diviziile 46 şi 56 britanice, un detaşament de vânători de munte americani şi un comando britanic. Vânătorii de munte nu au întâmpinat rezistenţă, ocupând trecătorile montane rapid. Comandoul britanic a întâlnit o rezistenţă minoră şi a ocupat Salernoul. Însă, cele două divizii de infanterie au întâmpinat o rezistenţă determinată din partea germanilor. Au fost nevoite să atingă ţărmul cu ajutorul unui bombardament naval. Intensitatea rezistenţei germane a forţat concentrarea şi organizarea forţelor britanice, oprind înaintarea acestora înspre sud pentru a se întâlni cu forţele americane

Unităţile de recunoaştere ale infanteriei americane au fost retrase dincolo de râul La Caso pentru a reduce lungimea liniilor defensive. Noul perimetru a fost apărat cu ajutorul Diviziei a 82 -a Aeropurtate, scoasă din rezervă. Această divizie a trimis două batalioane pe front: Regimentul 504 şi 505.

Datorită reorganizării forţelor, Aliaţii au respins toate încercările germanilor de a găsi un punct slab în liniile americanilor. Când a devenit clar că Aliaţii erau prea bine organizaţi pentru o astfel de acţiune, generalul Heinrich von Vietinghoff a ordonat Armatei a 10-a să se retragă înspre nord. Astfel, Aliaţii au avut posibilitatea să îşi resecurizeze toate obiectivele până să înceapă cursa de urmărire a forţelor germane.

După retragerea forțelor germane din arealul de debarcare Aliat, forțele anglo-americane au început cursa de urmărire a Armatei a 10-a germană. Scopul tactic inițial al acestei urmăriri a fost capturarea orașelor Napoli și Foggia. În acest timp, Divizia a 3-a Infanterie americană, proaspăt debarcată, a ocupat localitățile Acerno şi Avellino. După ce aceste obiective au fost îndeplinite, Aliații au atacat o serie de linii defensive stabilite de germani la sud de Roma.

Armata a 5-a și-a început atacul înspre Napoli. Divizia a 82-a Aeropurtate, care a suferit pierderi serioase până atunci, a fost redirecţionată spre Corpul X. Aceștia din urmă au făcut joncţiunea cu vânătorii de munte americani şi Brigada a 23-a Blindate britanică în zona peninsulei Sorrento. Misiunea lor a constat în flancarea apărătorilor germani de la Noura, care au fost atacaţi de Divizia 46 britanică. Divizia a 7-a Blindate a avut misiunea de a depăşi poziţiile Diviziei 46 şi de a înainta înspre Napoli. Atacurile s-au domolit odată ce germanii și-au retras trupele din sudul Italiei.

Aliaţii au înaintat rapid în urmărirea germanilor aflaţi în retragere deplină. Primele trupe Aliate au intrat în Napoli în prima zi a lunii octombrie. Întreaga Armată a 5-a a ajuns în apropiere de râul Volturno, acest lucru furnizând Aliaţilor o barieră de apărare naturală. De acum înainte înaintarea Aliaţilor prin liniile de apărare germane a fost grea şi costisitoare. Germanii au fost forţaţi să se angajeze într-o serie de conflicte de întârziere a Aliaţilor, pentru a-şi putea completa poziţiile defensive puternice aflate la sud de Roma.

Divizia 1 canadiană, parte a Armatei a 8-a, a ocupat aerodromurile din Foggia şi a ajuns la Marea Adriatică. Din acele câmpii plate, Forţele Aeriene Aliate din Mediterană, conduse de generalul Ira C. Eaker, puteau domina războiul aerian din sudul Europei. În trei săptămâni, Forţa a 15-a Aeriană a USAF cutreiera liberă din sudul Germaniei şi al Austriei până în Balcani. Americanii au bombardat câmpurile petroliere române de la Ploieşti. De aici, germanii se aprovizionau cu o mare parte din combustibilul necesar. Comandamentul al 12-lea de Sprijin Aerian al Statelor Unite a bombardat forţele germane și în Italia.

Situaţia din Napoli era înfricoşătoare. S-au înregistrat revolte pentru hrană, epidemii de tifos, crime ale Mafiei și o lipsă a apei. Prostituţia pentru alimente a fost așa de răspândită, încât a trebuit să fie înfiinţate spitale militare speciale pentru tratarea bolilor venerice. În oraș a avut loc o prăbuşire generalizată a legii, ordinii şi moralităţii. Cel mai grav lucru în privinţa viitoarelor operaţiuni din nord a fost faptul că, în urma tacticii germane de pârjolire a pământului, docurile fuseseră devastate. Au trecut multe luni până ce orașul, greu încercat, a revenit la normalitate sau chiar la decenţă.

Diwght Eisenhower şi Harold Alexander au pus la cale un plan prin care Armatele a 5-a și a 8-a să acţioneze pentru a cuceri Roma. Armata a 8-a a trebuit să cucerească Pescara şi să se îndrepte spre vest. Armata a 5-a avansa spre valea Liri, ajutată de o puternică forţă de debarcare în sudul Romei, la Anzio. Trupele de la Anzio urmau să anihileze trupele de rezervă de pe Linia Gustav şi să împingă către nord orice rezervă strategică de trupe germane. Aliații au cunoscut planurile defensive ale germanilor înainte de începerea operațiunilor prin intermediul rețelei de spionaj.

Aliații au fost informaţi, prin intermediul Ultra, în legătură cu decizia lui Hitler de a susţine planurile lui Kesselring de a lupta la sud de Roma. Ultra era mașina de decriptare a celebrei Enigma, folosită de germani, în timpul războiului, pentru a-și coda mesajele.

Deşi Alexander avea 11 divizii în Italia, în decembrie, Kesselring avea nouă la sud de Roma şi alte opt de rezervă în nord. În timp ce componenţa Wehrmacht-ului din Italia era una omogenă, de partea Aliaţilor au luptat 16 naţionalităţi, inclusiv polonezi, neozeelandezi, algerieni, sud-africani, marocani, un contingent de evrei şi chiar un corp expediţionar brazilian. Multe dintre acestea au vorbit limbi diferite şi au folosit arme şi muniţii diferite. În plus, rivalităţile anglo-americane au ieşit din nou la suprafaţă şi s-au înteţit în timpul tentativei de cucerire a Cetăţii Eterne.

În general, britanicii, epuizaţi după campaniile din nordul Africii şi Sicilia, le păreau americanilor înceţi şi excesiv de precauţi. De cealaltă parte, câteva dintre unităţile de recruţi ale americanilor le făceau britanicilor impresia că sunt formate din novici şi naivi. Între ofiţerii superiori ai celor două armate au existat tensiuni. Mark Clark a devenit obsedat de gloria de a fi generalul care a intrat în marş în prima capitală căzută a Axei. În privinţa aceasta, generalul-maior John Harding a declarat mai târziu: „Cred că generalul Clark a fost copleşit de dorinţa de a fi primul care intră în Roma, lucru care s-ar fi petrecut oricum“.

Având Roma ca următor obiectiv major, Aliaţii şi-au croit drum către nord. Aceștia au atacat rapid oraşele şi satele, și au trecut râurile ale căror poduri au fost distruse. Roma a fost aleasă drept obiectiv din motive mai degrabă de ordin politic şi moral, decât de natură militară. Acest oraș a fost declarat de către ambele tabere ca fiind un oraş demilitarizat. Vremea teribilă din toamna acelui an și oportunităţile topografice de apărare a munţilor Apenini au constituit un context favorabil pentru ca generalul Fridolin von Vietinghoff să demareze acţiuni hotărâte ale ariergardei gemane. Prin urmare, superioritatea aeriană a Aliaţilor era adesea negată.

Churchill nu a avut dreptate când a asemănat Europa cu un crocodil, iar Mediterana cu „burta sa moale“. După cum declara Mark Clark, „m-am gândit adesea că era, mai degrabă, un pântec dur şi vechi decât o burtă moale, după cum ne-a făcut Churchill să credem“. Montgomery l-a aprobat. „Nu cred că vom obţine rezultate notabile“, îi raporta acesta din urmă lui Alan Brooke, „atâta timp cât continuă să plouă şi întreaga ţară va deveni o mare de noroi şi nici un vehicul nu va mai putea circula în afara drumurilor.“

Ploaia, lapoviţa şi desele viscole din iarna campaniei au avut drept rezultat pneumonii, dizenterii, boli respiratorii, febră, icter şi infecţii micotice, numite „picior de tranşee“. Aceste boli apar atunci când şosetele ude nu sunt scoase din picioare zile în şir. Până la sfârşitul anului, pe lângă cei 40.000 de morţi şi răniţi ai Armatei a 5-a, s-au mai înregistrat alte 50.000 de victime din rândul civililor şi circa 20.000 de dezertori.

Armata a 5-a a traversat râul învolburat Volturno ale cărui poduri au fost distruse de germani. Alexander a ordonat o scurtă pauză pentru regrupare şi recuperare. În retragerea lor, germanii au adoptat tactica pământului pârjolit, distrugând toate rezervele de alimente şi utilităţile publice. Acţiunile s-au intensificat când guvernul Badoglio, refugiat pentru siguranţă din Roma la Bari, a declarat război Germaniei.

Întrucât Armata a 8-a se afla în estul Apeninilor şi Armata a 5-a a lui Clark în vest, au existat puţine momente în care s-au sprijinit reciproc. Germanii, în vreme ce se retrăgeau spre nord, au încercat să le ofere cât mai mult timp compatrioţilor lor pentru a perfecta liniile de apărare Bernhard, Barbara, Linia de Iarnă şi, în special, Linia Gustav.

Campania de toamnă din Italia o constat într-o serie de asalturi a liniilor defensive stabilite de germani la sud de Roma. Dintre acestea, Linia Gustav și Linia de Iarnă s-au dovedit a fi cele mai greu de cucerit. Linia de Iarnă era un avanpost bine fortificat al liniei Gustav, care trebuia depășit pentru ca Aliații să poată asalta linia Gustav. În cadrul atacului din zona liniei de Iarnă a avut loc bătălia de la San Pietro. Aceasta a fost una dintre cele mai sângeroase bătălii din cadrul campaniei italiene. Aliații au reușit să ocupe această localitate după nouă zile de lupte grele.

Clark a făcut o eroare esenţială neatacând direct Linia Gustav, care se găsea în apropiere, de îndată ce Linia de Iarnă a fost străpunsă. Armata a 5-a a ajuns la râurile Sangro, Rapido, Garigliano şi la Linia Gustav abia după Anul Nou. Astfel, germanii au avut o lună la dispoziţie să pregătească apărarea Liniei Gustav, după căderea vârfurilor Monte Camino şi Monte Lungo şi a oraşului medieval San Pietro. Bătălia de la San Pietro s-a purtat casă cu casă, în trei asalturi separate ale Diviziei a 36-a a Gărzilor Naţionale din Texas împotriva Diviziei a 15-a Panzergrenadier. Cicatricile acestei bătălii pot fi văzute şi astăzi, într-un oraş care a fost păstrat așa cum era.

Garnizoana germană de la San Pietro nu putea fi, pur şi simplu, ocolită, izolată şi încercuită de Armata a 5-a care se îndrepta către Linia Gustav. Motivul a fost acela că posturile sale de observaţie supuneau trupele care avansau şi suportul lor logistic tirului unui foc de artilerie constant şi precis direcţionat. La fel ca în cazul înălţimilor Camino, Lungo şi al impunătorului deal pe care se găsea mănăstirea Monte Cassino, nu a existat altă opţiune în afara ocupării colinei.

Luptele care au avut loc între atacul de la Camino şi înfrângerea finală a germanilor din San Pietro au lăsat Armata a 5-a sleită de puteri. Lapoviţa şi grindina, care cădeau necontenit, au redus şi mai mult entuziasmul pentru un atac pe Linia Gustav, în timpul celor mai scurte zile din an. De asemenea, din cauza zăpezii şi a norilor joşi, era puţin probabil ca sprijinul aerian să poată veni înainte de perioada în care avioanele puteau ateriza doar cu ajutorul dispozitivelor de control de la bord.

„Numele San Pietro va fi păstrat în memoria istoriei militare“, se arăta în Raportul de Operaţiuni al Regimentului al 143-lea de Infanterie. În cele din urmă, acest regiment a cucerit oraşul după ce două atacuri precedente au fost respinse: „Ne-am croit drum prin câmpuri spintecate de mortiere, obuze şi presărate cu trupurile înţepenite ale infanteriştilor care căzuseră în timpul luptelor crâncene şi însângerate… în acest mic orăşel cenuşiu, care avea deschidere către valea din apropierea localităţii Cassino. Soldaţii o numesc Valea Morţii, pentru că moartea era omniprezentă… când atacau această fortăreaţă inamică încercuită de fortificaţii săpate în pantele terasate ale văii Liri.”

Odată cu străpungerea Liniei de Iarnă, Aliații au asaltat Linia Gustav. În cadrul acestei linii, atacul de la Cassino s-a desfăşurat dinspre vestul şi sudul oraşului. Germanii nu au inclus în planul de apărare mănăstirea istorică de la Monte Cassino, dar au ocupat poziţii defensive pe Muntele Cassino. Aliații au fost nevoiți să ocupe acest munte pentru a putea înainta înspre Roma. Acest lucru nu s-a întâmplat decât după patru atacuri, care au fost considerate cele mai grele lupte date în Italia. Primul atac a fost plănuit de către Generalul Mark Clark, fiind un atac al trupelor Aliate pe trei direcții.

Atunci, ca şi acum, oraşul a format o potcoavă în jurul dealului de 518 metri, pe care este aşezată mănăstirea. Aşezată sub Muntele Cairo, Cassino a reprezentat partea cea mai puternică a Liniei Gustav. Fondată la începutul secolului al VI-lea de către Sf. Benedict însuşi, mănăstirea este abaţia de naştere a Ordinului Benedictin.

De la Cassino la Marea Tireniană se găsesc o serie de râuri, în principal, Gari, Garigliano şi Rapido. Acestea au constituit obstacole majore pentru Aliaţi. Aici, dar şi la Cassino, a trebuit să lupte Armata a 5-a, încercând să străpungă Linia Gustav, în timpul celor patru luni de lupte. Premiul care putea fi obţinut prin străpungerea Liniei Gustav era valea Liri. Era un drum plat şi larg, care ducea direct către Roma şi pe care blindatele Aliaţilor se puteau deplasa în viteză. După ce Cassino a căzut, în cele din urmă, Armata a 5-a a reuşit să ajungă la Roma în doar trei săptămâni.

Corpului X britanic a atacat în partea stângă a liniilor germane pe un front de 30 de kilometri. Atacul a fost executat în valea Garigliano. Divizia a 46-a Infanterie britanică a atacat la punctul de legătură dintre văile Garigliano şi Liri pentru a ajuta Corpul 2 american. Atacul principal central a fost executat de către Corpul 2 american, cu Divizia a 36-a Infanterie Texas în rolul principal. Aceasta a avut sarcina de a înainta pe cursul râului Rapido înspre oraşul Cassino. Simultan, Corpul Expediţionar Francez, sub comanda Generalului Alphonse Juin, şi-a continuat drumul înspre Monte Cairo, cheia liniilor de apărare Hitler şi Gustav.

În momentul în care Aliaţii au ajuns la Linia Gustav, aceasta era extrem de bine fortificată. N.C. Phillips, istoricul oficial al forţelor neozeelandeze din Italia, preciza că „nici un soldat capabil nu ar fi ales să ia cu asalt Cassino în martie 1944, doar pe baza calităţilor sale de militar. El ar fi privit cu suspiciune însăşi ideea de a încerca cucerirea acestui punct, care reprezenta cea mai puternică fortăreaţă din Europa, în plină iarnă şi fără sprijinul unor operaţiuni diversioniste“. Cu toate acestea, având în vedere lipsa alternativelor geografice şi necesitatea de a cuceri Roma, înainte de debarcarea din Normandia, Aliații au atacat linia.

În realitate, Clark nu a crezut că o străpungere a liniilor germane era posibilă atât de devreme. Acesta a sperat, însă, ca acest atac să atragă forţele germane aflate în rezervă în zona Romei. Clark a dorit ca germanii să trimită întăriri în zona Cassino. Astfel, atacul de la Anzio, acolo unde forţele anglo-americane trebuiau să execute o debarcare amfibiană, avea șanse cât mai mari de succes. De altfel, acest lucru s-a și petrecut.

Germanii au recurs la o apărare statică pe poziţiile Liniei Gustav, linie serios întărită cu buncăre, cuiburi de mitralieră şi artilerie. În apropiere de coastă, Corpul X britanic, cu Diviziile 56 şi 5, a forţat o trecere a văii Garigliano. Astfel, britanicii i-au provocat generalului von Senger, responsabil pentru apărarea Liniei Gustav, îndoieli serioase cu privire la faptul că Divizia a 94-a Infanterie va rezista inamicului.

Kesselring a ordonat Diviziilor 29 şi 90 Panzer Grenadier din zona Romei să vină în ajutorul apărătorilor. Cele două divizii au stabilizat poziţiile germane, atacul Aliat eşuând. Într-un singur aspect, totuşi, planul lui Clark a reuşit, deoarece rezervele de care dispunea Kesselring au fost atrase înspre sud. Cele trei divizii din care era format Corpul X au suferit 4.000 de pierderi umane cu ocazia acestui prim atac.

Atacul principal al Diviziei 36 americane a început după apusul soarelui. Presaţi de timp, Aliaţii nu au pregătit o apropiere sigură înspre pozițiile germane, drumul până acolo fiind plin de mine şi capcane rudimentare. Totodată, trupele americane nu au avut experienţa necesară de a trece un râu în amonte. Deşi Regimentul 143 şi două companii ale Regimentului 141 au reuşit să înainteze pe partea de sud, respectiv nord, acestea au fost izolate de restul forţelor americane. Tancurile americane nu aveau mijloacele necesare de a înainta. Astfel, elementele care au reuşit să înainteze erau foarte vulnerabile la un contraatac. Atacul a eșuat.

Grupul sudic al trupelor americane a fost împins înapoi după o zi de lupte. Maior-Generalul Geoffrey Keyes, comandatul Corpului 2, a ordonat încercarea unui nou atac. Cele două regimente ale grupului au atacat din nou poziţiile bine fortificate ale Diviziei a 15-a Panzer Grenadier. Regimentul 143 a reuşit să treacă două batalioane peste râu, dar, din nou, fără suportul blindatelor, au fost înfrânți de către forţele germane la venirea zilei.

Regimentul 141 al Corpului 2 american a reușit să treacă peste râul din zonă echivalentul a două batalioane. Soldații americani, în pofida condiţiilor de operare dificilă, au reuşit să avanseze un kilometru. Însă, dimineața au fost atacaţi în forţă de trupele germane. Datorită atacului german, regimentul a fost decimat şi a încetat să mai existe. Doar 40 de oameni s-au întors în propriile linii. Asaltul a fost o înfrângere usturătoare, Aliaţii suferind 2.100 de pierderi umane în numai 48 de ore.

Americanii au capturat cătunul San Onofrio, aflat la doi kilometri de mănăstire. Încercările de atac asupra Monte Cassinoului au eşuat datorită focului copleşitor executat de către germani. După trei zile de asalt asupra mănăstirii şi asupra oraşului, forţele americane ale Diviziei a 34-a, pierzând 80 de procente din personal, s-au retras.

Pe flancul drept, francezii au făcut progrese, iniţial, împotriva Diviziei a 5-a de Munte, ocupând poziţii la poalele Muntelui Cifalco. Datorită întăririlor primite de germani, francezii au fost ţintuiţi la poalele acestui munte, înaintarea fiind imposibilă. În aceste condiţii, Divizia a 36-a americană a trebuit să lupte în sectorul sudic pentru străpungerea văii Liri, astfel încât forţele Aliate să cadă în spatele Liniei Gustav. A fost o sarcină foarte dificilă: terenul era foarte greu şi era acoperit cu mine, capcane şi sârmă ghimpată. În acest sector, germanii au avut timp trei luni să îşi pregătească poziţiile defensive şi să adune hrană şi muniţie.

Măreţia abruptului Monte Cassino a impresionat istoricii în aceeaşi măsură în care îi impresionează astăzi pe turişti. Dar, luptele din sud şi din vest au fost la fel de importante şi de costisitoare. De la trecerea râului Volturno, Armata a 5-a a înregistrat 26.000 de morţi.

Unităţile americane au fost trecute în rezervă pentru a fi reorganizate. Acestea au fost înlocuite pe front de către Corpul Noua Zeelandă, format din Divizia a 2-a neozeelandeză şi Divizia a 4-a indiană. Noile trupe au fost comandate de către Locotenent Generalul Bernard Freyberg. La Anzio, Corpul 6 era sub o serioasă ameninţare. Freyberg a fost presat să lanseze o acţiune la Cassino pentru a uşura sarcina trupelor de la Anzio. Planul lui Freyberg a constat în continuarea primei bătălii: un atac în partea de nord pe creasta munţilor din zonă şi un atac dinspre sud-est, de-a lungul liniei ferate. Obiectivul era de a captura staţia aflată dincolo de râul Rapido.

Din nou, bătălia a început înainte ca atacatorii să fie pregătiţi în totalitate. Freyberg şi-a informat superiorii că, având în vedere circumstanţele, existau şanse doar de 50 la sută ca operaţiunea să fie un succes. Înaintea începerii primei bătăli, Kesselring a asigurat Vaticanul că abaţia Monte Cassino nu va fi ocupată de forţele sale. Cu toate acestea, cele mai multe dintre comorile mănăstirii au fost mutate la Roma. Acestea, astăzi, pot fi văzute în muzeul mănăstirii.

În timpul asaltului principal, Regimentul de puşcaşi indieni Rajpertana a înlocuit Regimentul Sussex. În acest timp, cele două regimente nepaleze Gurkha au întreprins un asalt direct asupra mănăstirii. Din nou, luptele au fost foarte brutale. Nici de această dată nu au avut loc progrese. După ce a devenit clar că atacul nu are sorţi de izbândă în faţa poziţiilor fortificate ale germanilor, acesta a fost suspendat.

Comandamentul american din zonă nu a evaluat dificultatea staţionării Diviziei a 4-a indiene în munţi şi posibilitatea aprovizionării acesteia. Acest lucru este evidenţiat în scrierile Maior-Generalului Howard Kippenberger, comandantul Diviziei a 2-a neozeelandeze, de după război: „Săracul Dimoline a avut o sarcină îngrozitoare în a-şi fixa divizia pe poziţii. Nu am apreciat aceste dificultăţi până nu am mers la faţa locului după terminarea războiului.”

În partea de sud, cele două companii ale Batalionului 28 neozeelandez au forțat o trecere a râului Rapido. Acestea au reuşit să îşi îndeplinească obiectivul. În timpul zilei, au fost ascunse sub un baraj de fum constant pentru ca artileria germană din vârful dealului să nu le poată repera. Cu toate acestea, propria izolare și lipsa unor arme antitanc le-a făcut poziţia vulnerabilă atunci când Tigerele germane au contraatacat. Astfel, trupele Aliate s-au retras, deși erau foarte aproape de a-şi îndeplini obiectivul. Germanii au fost alarmaţi datorită capturării staţiei de tren din zonă. Aceştia nu s-au aşteptat la o reuşită a contraatacului pe care l-au lansat.

Primul contact al celei de-a doua bătălii de la Monte Cassino s-a petrecut în noaptea de după bombardamentul mănăstirii. O companie a Regimentului Regal Sussex a atacat un punct-cheie al apărătorilor. Asaltul a eșuat în faţa defensivei germane bine organizate. În noaptea următoare, regimentul a atacat din nou. Luptele au fost brutale, adesea corp la corp. Apărarea determinată a germanilor a răzbit, astfel că britanici au fost respinşi.

După bătălie, comandantul defensivei germane, generalul Fridolin von Senger, s-a prezentat la Hitler, pentru a primi frunzele de stejar ale Crucii Cavalerului. Distincţia aceasta nu l-a impresionat pe general, „acum că sute de oameni poartă această decoraţie“. Senger a fost chiar mai puţin impresionat de prezenţa Führerului însuşi, pe care l-a găsit „extrem de deprimant“, întrebându-se ce efect ar putea avea aceasta asupra celorlalţi soldaţi care primeau medalii în aceeaşi zi. „Purta o bluză militară galbenă, cu o cravată de aceeaşi culoare, guler alb şi pantaloni negri – lucruri care cu greu puteau fi considerate a forma o ţinută flatantă!“,

Cu trecerea timpului, tot mai mulţi ofiţeri Aliaţi au crezut că germanii foloseau mănăstirea de la Monte Cassino drept punct de observaţie. Acest fapt a prevenit toate încercările de până atunci ale Aliaţilor de străpungere a Liniei Gustav. Drept consecinţă, avioanele americane au aruncat asupra mănăstirii 1.150 de tone de explozibili şi bombe incendiare, reducând întreg complexul de clădiri într-o ruină fumegândă. Între raidurile aeriene, artileria Corpului 2 a bombardat muntele. Apărătorii germani au trimis trupe și au ocupat mănăstirea, transformând-o într-o fortăreaţă.

Vandalismul Aliaţilor a oferit prilejul unei lovituri de propagandă pentru dr. Goebbels, în ciuda faptului că ruinele au fost aproape la fel de uşor de apărat de germani ca întreaga clădire. Bombardamentul a fost o acţiune benefică pentru moralul trupelor Aliate, însă, au descoperit că, în bombardament, au murit puţini germani. Aliații se pregăteau de atacarea mănăstirii.

Comandantul apărătorilor de la Cassino, Fridolin von Senger, a susţinut ulterior că „bombardamentele au avut un efect contrar intenţiei iniţiale. Acum urma să ocupăm fără scrupule mănăstirea, mai ales că ruinele sunt mai bune pentru a te apăra decât clădirile intacte… Acum, Germania avea un puternic bastion de comandă, care şi-a demonstrat avantajele în luptele ulterioare.“ Superioritatea ruinelor faţă de clădirile intacte, în cazul defensivei, a fost deja observată la Stalingrad.

„Am spus că bombardarea mănăstirii a fost o greşeală şi o spun înţelegând pe deplin întreaga controversă care s-a iscat în jurul acestui episod“, nota generalul Mark Clark în autobiografia sa, „Calculated Risk”, din anul 1951. „Nu numai că bombardarea a fost o inutilă greşeală psihologică, la nivel de propagandă, dar a fost şi o greşeală de tactică militară de primă importanţă. Ne-a îngreunat doar sarcina, făcând-o mai costisitoare, din perspectiva pierderilor omeneşti, a tehnologiei de război şi a timpului.“ Clark a fost personal implicat în operațiune şi le-a aprobat, lui Alexander şi Freyberg, decizia de a distruge mănăstirea.

Vizitatorii magnificei structuri reconstruite vor fi imediat impresionaţi de modul în care abaţia domină colina, care, la rândul său, domină valea Liri. Aceasta a fost efectiv condamnată, de îndată ce Kesselring a ales-o ca element de bază al Liniei Gustav. O privire fugară către sud, aruncată din vârful colinei, a făcut din această opţiune una inevitabilă. Terenul accidentat, întretăierile râurilor şi, mai presus de toate, înălţimile munţilor, au făcut ca dificultăţile tactice să fie uşor de înţeles.

Preţul politic al distrugerii mănăstirii a fost considerat prea mare, în special în Noua Zeelandă, ale cărei trupe au format primul val. Freyberg, Clark şi Alexander au fost nevoiți să aprobe distrugerea acesteia. A fost un paradox faptul că, în cruciada civilizaţiei vestice împotriva nazismului, o bijuterie remarcabilă a civilizaţiei a trebuit să fie distrusă de Aliaţi. Prin urmare, aceștia au fost nevoiţi să poarte responsabilitatea finală pentru o tragedie estetică şi culturală.

Pentru a treia ofensivă s-a decis lansarea a două atacuri simultane în partea de nord, unul spre mănăstire şi unul înspre oraşul bine fortificat Cassino. Atacurile urmau să fie lansate odată cu venirea primăverii. Pentru întreprinderea acestui asalt erau necesare trei zile de vreme bună. Astfel, timp de 20 de zile atacul a fost amânat. Moralul trupelor Aliate a avut de suferit, atunci când Maior-Generalul Howard Kippenberger a fost rănit de o mină antipersoană. Acesta și-a pierdut ambele picioare, fiind înlocuit de către Generalul de Brigadă Graham Parkinson. Și cel de-al treilea asalt a fost respins de trupele germane.

A treia bătălie a început atunci când, după un bombardament iniţial, trupele zeelandeze și-au început avansul. Succesul a depins de capacitatea trupelor Aliate de a profita de paralizarea trupelor germane din cauza bombardamentului. Apărătorii germani au răspuns, însă, mult mai repede decât au estimat Aliaţii. Blindatele Aliate au fost ţintuite în craterele formate în urma bombardamentului. Datorită faptului că Aliaţii au reacţionat cu întârziere şi au ordonat abia seara un nou asalt, germanii au timp să se reorganizeze. Aceștia din urmă au rezistat din nou atacului trupelor Aliate.

Asaltul final asupra mănăstirii a fost plănuit să aibă loc în prima zi de operațiuni. În acest atac a fost inclus un atac surpriză din partea Brigăzii a 20-a Blindate. Cu toate acestea, un contraatac al germanilor a întrerupt complet planurile Aliaţilor în zona dealului mănăstirii. În acest timp, în oraş, atacatorii nu au făcut progrese majore, iniţiativa fiind preluată de către germani. Poziţii apropiate de Dealul Castelului ale acestora - poarta către mănăstire - au eliminat orice perspectivă a unui succes Aliat.

După două zile de lupte, situaţia s-a îmbunătăţit pentru Aliaţi. Regimentele nepaleze Gurkha au capturat un punct important la doar 200 de metri de mănăstire. Trupele zeelandeze au reuşit să captureze o staţie de tren importantă. Cu toate acestea, germanii încă au mai putut să trimită trupe proaspete în oraş. De asemenea, aceștia au reuşit să trimită lunetişti în părţi ale oraşului pe care Aliaţii le-au considerat securizate.

Generalul Bernard Freyberg a scos din rezervă elemente ale Diviziei a 78-a Infanterie, pentru a ridica numărul de trupe din oraş și pentru ca germanii să nu se mai poată infiltra în zonele deja curăţate. De asemenea, aducerea Diviziei 78 a permis întărirea poziţiilor Aliate din apropierea Dealului Castelului. Aceasta era ruta folosită de către germani pentru întărirea trupelor din oraş. Apărătorii germani au fost bine organizaţi, aşa că încercarea Aliaţilor de a bloca accesul germanilor în oraş a eşuat. În Cassino, luptele s-au dat pentru fiecare casă. Aliații au fost nevoiți să se retragă datorită rezistenței înverșunate a germanilor.

Mai mult de 1.000 de tone de bombe au fost aruncate din 500 de bombardiere asupra localităţii Cassino. Însă, aviaţia militară americană, care a efectuat două treimi din misiuni, a ratat adesea în a-şi coordona suficient de bine comandanţii de la sol. Aceştia nu au știut deseori când erau programate să se încheie raidurile. Astfel, germanii aveau întotdeauna timp să ocupe poziţii în molozul ruinelor, înainte ca valul asalturilor să îi lovească. „Urcasem fiecare deal care îmi putea oferi o perspectivă“, îşi amintea Senger despre sectorul său, lat de 80 de kilometri, cu baza la Cassino, „iar asta mă ajutase să am un tablou complet al reliefului montan.

„Ceea ce depăşea toate aşteptările era spiritul combativ al trupelor“, a scris generalul german Senger mai târziu despre Divizia 1 de Puşcaşi Paraşutişti, care a luptat împotriva neozeelandezilor din oraş. „Pentru a se confrunta cu inamicul, soldaţii s-au târât din beciurile întunecate şi din buncăre, dând dovadă de o rezistenţă teribilă. Cuvintele sunt prea puţine pentru a vorbi despre sacrificiul lor. Ne gândiserăm că aceia care supravieţuiseră orelor de bombardament şi pierderilor înregistrate vor fi zdruncinaţi atât fizic, cât şi psihic, dar nu a fost aşa.“ Fiind paraşutişti, aceşti soldaţi s-au antrenat pentru a lupta în puncte de rezistenţă încercuite şi izolate.

Generalului Senger i-a plăcut îndeosebi felul în care parașutiștii germani nu s-au deranjat să raporteze micile pierderi teritoriale „deoarece sperau ca, în curând, să le recucerească“. Senger şi-a amintit, mai târziu, „vibraţia exploziei obuzelor, şuierul schijelor, mirosul proaspăt al pământului aruncat în sus şi amestecul bine cunoscut de miros de fier încins şi de praf de puşcă ars“. Aceste lucruri le-a simţit în timp ce vizita Regimentul 3 de Paraşutişti, la comandamentul divizionar al generalului Richard Heidrich, comandantul Corpului I Paraşutişti.

Panta Dealului Mănăstirii are un unghi de 45 de grade, dar mai există şi alte locuri în oraş unde s-au dat lupte teribile: Hotelul Continental - unde a stat un tanc ascuns în foaierul său -, Dealul Castelului, grădina botanică şi gara. Toate aceste locuri au fost martore ale unor lupte corp la corp violente. Bătălia din oraşul Cassino, îşi amintea un veteran, „s-a dat de la o distanţă atât de mică, încât un etaj al unei clădiri putea să fie ocupat de apărători, iar următorul, de atacatori. În cazul în care cei din urmă doreau să folosească artileria pentru a slăbi apărarea inamicului înainte de atac, trebuiau să evacueze în prealabil etajul respectiv!“.

Generalul Harold Alexander s-a întâlnit cu comandanţii săi. Unele opinii exprimate au fost în favoarea continuării luptei deoarece o victorie era posibilă. Era evident că diviziile indiene şi zeelandeze erau epuizate. Freyberg a fost convins că lupta nu mai poate continua, aşa că atacul a fost anulat. Următoarele trei zile au fost folosite pentru stabilizarea frontului şi pentru evacuarea trupelor Aliate aflate în avanposturi. În munţi, locul indienilor a fost luat de Divizia a 78-a britanică. În oraş, zeelandezii au fost înlocuiţi de către Brigada 1 Infanterie britanică. Din nou, eforturile Aliate au fost zădărnicite de către bine organizata apărare germană.

Planul pentru Operaţiunea Diadem - Diadema -, bătălia finală de la Monte Cassino a fost elaborat de către Comandantul Suprem al Forţelor Aliate din Italia, Harold Alexander. Corpul 2 american urma să atace în stânga, de-a lungul coastei, până la Roma. Forţele franceze, aflate în dreapta americanilor, aveau să atace de-a lungul văii Garigliano. Corpul 13 britanic, în centrul frontului, ataca în valea Liri. Corpul 2 polonez, format din Diviziile 3 şi 5 și comandat de Locotenent Generalul Wladyslaw Anders, trebuia să încerce un nou asalt asupra mănăstirii. Acest plan le-a dat Aliaților câștig de cauză, obținând victoria la Monte Cassino.

Pentru a-i înşela pe germani, Aliaţii au creat impresia unei potenţiale debarcări marine la nord de Roma, cu intenţia de a-i forţa pe germani să nu mai aducă întăriri în zona Cassino. Planul deceptiv a avut şi de această dată succes, ca şi în cazul debarcărilor din Sicilia şi Italia. În consecință, apărătorii germani au fost luaţi prin surprindere de numărul mare al atacatorilor. Generalul Kesselring a estimat că Aliaţii au dispus de șase divizii care le-au înfruntat pe cele patru germane. În realitate, atacul a fost executat de către 13 divizii Aliate.

Primul asalt asupra oraşului Cassino a fost deschis de un bombardament masiv. Apoi, în decurs de o oră şi jumătate, atacul a fost pornit în toate sectoarele. Corpul 2 american a făcut inițial progrese slabe. Colegii lor, însă, din cadrul Armatei a 5-a şi trupele franceze și-au îndeplinit obiectivele, strângând poziţiile germane între ei şi Armata a 8-a. În sectorul Armatei a 8-a, Corpul 13 a întreprins două treceri hotărâte ale râului Rapido. În acest timp, în munţi, polonezii au făcut puţine progrese timp de trei zile, ambele părţi suferind pierderi grele.

Trupele poloneze și-au reluat asaltul asupra mănăstirii după câteva zile. Datorită străpungerii frontului în celelalte sectoare, un grup de recunoaştere al trupelor poloneze au găsit ruinele mănăstirii abandonate. Ultimii apărători ai mănăstirii au fost, aşadar, evacuaţi.

Capurile de pod stabilite în apropierea râului Rapido au crescut, în timp ce în munţi şi de-a lungul coastei agonia trupelor Aliate a continuat. Presiunea exercitată asupra liniilor germane a început să îşi facă efectul. Aripa dreaptă a apărătorilor germani a început să cedeze în faţa atacurilor constante. Forţele franceze s-au aflat din acel moment într-o poziţie în care puteau flanca forţele germane care se opuneau Armatei a 8-a. În aceste condiţii, unităţile Armatei a 8-a au avansat până în valea Lirii, în timp ce Armata a 5-a a înaintat de-a lungul coastei până la linia de apărare Hitler.

Cele patru bătălii au fost comparate cu Bătălia de pe Somme din Primul Război Mondial. În prima bătălie, spre exemplu, Armata a 5-a a înregistrat 16.000 de morţi şi de răniţi, mai ales din Divizia a 34-a. În a doua luptă, armata neozeelandeză a suferit cele mai grele pierderi, pentru ca, în cea de-a treia bătălie să se înregistreze şi alte pierderi omeneşti. În timpul luptei pentru Linia Gustav, Luftwaffe-ul abia dacă a putut ridica în aer aparate pentru obişnuitele zboruri de recunoaştere, atât era de evidentă superioritatea Aliaţilor. Oricum, Luftwaffe-ul mai avea doar 430 de aeronave în întreaga Italie.

Rolul lui Pius al XII-lea în cel de-al Doilea Război Mondial rămâne extrem de controversat. Acesta a decis deliberat să nu denunţe public războiul naziştilor împotriva evreilor, în ciuda faptului că a dispus de informaţii detaliate despre natura şi dimensiunea fenomenului. Decizia s-a bazat pe convingerea sa – care s-a dovedit a fi întemeiată – că germanii pedepseau dur autorităţile ecleziastice care interveneau în favoarea evreilor. Acest fapt ar fi dus la diminuarea ocaziilor de a-i ajuta pe alte căi, mai ales clandestine. Papa însuşi a adăpostit mii de evrei pe proprietăţiile sale din Roma şi de la castelul Gandolfo, din afara oraşului.

La Vatican, ambasadorul britanic pe lângă Sfântul Scaun, Sir D’Arcy Osborne, a raportat, în timpul luptelor de la Cassino, Ministerului de Externe următoarele: „Cardinalul secretar de stat m-a chemat astăzi să-mi comunice că papa speră ca printre puţinele trupe care vor fi încartiruite la Roma după ocupaţie să nu se afle şi soldaţi de culoare. El s-a grăbit să adauge că Sfântul Scaun nu solicită acest lucru din motive rasiste, dar speră ca, pe cât posibil, dorinţa să-i fie satisfăcută.“

O condamnare publică din partea Papei nu putea să oprească nici să încetinească Holocaustul, care, prin natura sa, nu a fost pus în practică de oameni evlavioşi. Retrospectiv, însă, Papa avea datoria morală de a trage un semnal de alarmă cu privire la ceea ce se întâmpla. Ideea vehiculată, conform căreia Papa însuşi era antisemit sau chiar susținător al naziștilor, este falsă.

Aliații au întreprins două atacuri amfibii asupra localităţilor Anzio şi Nettuno. Atacurile au avut obiectivul de a tăia comunicaţiile dintre Roma şi Cassino. Astfel, Aliații au forţat Armata a 10-a germană să slăbească apărarea sau chiar să abandoneze partea de vest a Liniei Gustav. Odată debarcate, trupele Aliate au putut să atace pe flancuri poziţiile de la Cassino. Operațiunea a fost inițial un eșec pentru Aliați, care au fost prinși în zona de debarcare timp de câteva luni. După ce au reușit să străpungă apărarea germană, forțele de la Anzio au ajuns la Roma.

Debarcarea a fost executată de către Corpul 6 american, aflat sub comanda generalului-maior John Lucas. La debarcare a participat Forţa Specială 81, cuprinzând 374 de nave, sub comanda generală a contraamiralului Frank Lowry. În acest timp, contraamiralul Thomas Troubridge conducea subunităţile care făceau parte din Marina Regală.

Deşi, inițial, existau doar câteva mii de germani în zonă, în seara zilei de după debarcare, au fost peste 40.000. John Lucas a fost omul nepotrivit să comande debarcarea care a purtat numele de cod Operațiunea Shingle. Acesta nu a crezut în planurile Aliate cu privire la Operațiunea Shingle. Plănuită de Churchill ca o campanie câştigătoare, bătălia de la Anzio s-a transformat într-un eşec prelungit şi costisitor. Capacitatea germanilor de a contraataca nu a fost redusă, de vreme ce Kesselring a adus în mare grabă aici trupe de pe Linia Gustav, din Franţa, din nordul Italiei şi din Balcani.

Debarcările au reprezentat o surpriză completă. Mulţi germani au fost luați prin surprindere, atacul fiind neprevăzut. „Când echipa noastră a intrat pe strada îngustă şi întunecată“, îşi amintea un soldat american mai târziu, „am putut vedea o pereche de fese albe cărnoase mişcându-se în direcţia opusă şi am strigat cât am putut de tare «Halt»! Soldatul s-a oprit, şi-a ridicat mâinile şi a venit către noi… Sub pântecul voluminos, picioarele sale subţiri tremurau. A fost prima mea întâlnire cu Rasa Superioară“.

Lucas a fost în măsură să-şi consolideze capetele de pod de pe plajă, deşi s-a aflat sub focul constant al artileriei germane şi sub atacul direct al Armatei a 16-a. Aceasta din urmă se afla sub comanda generalului Eberhard von Mackensen. Consolidarea capetelor de pod de pe plajă a fost anevoioasă: săparea unor şanţuri adânci era imposibilă deoarece nivelul apei era prea ridicat. În plus, după cum îşi amintea un veteran: „Sapă un şanţ îngust, pleacă de lângă el pentru o oră, şi pe fund se va umple de gândaci negri care încearcă să iasă la suprafaţă“.

Când Aliaţii au început debarcarea, generalul Albert Kesselring a transmis codul de avertizare „Cazul Richard“ către toate unităţile germane. Forţele germane au început să sosească rapid. Aliaţii au extins puţin capetele de pod pe linii de front înguste şi expuse. Atacurile lor ulterioare au fost, însă, respinse atât la Campoleone, cât şi la Cisterna. Imediat după debarcare, Churchill i-a spus lui Alexander: „Sunt foarte bucuros că, în loc să săpaţi capete de pod, vă revendicaţi terenul“. Prin urmare, acesta s-a grăbit.

Alexander şi Clark au debarcat amândoi la Anzio în prima zi, la ora 9. Nu au reușit să îi ordone lui Lucas să cucerească repede Campoleone şi Cisterna, indiferent de costuri. În timpul unei vizite făcute la plutonul antitanc al grenadierilor de gardă, din cadrul Batalionului al 5-lea, un obuz de 88 de milimetri a explodat, umplându-i de pământ mantaua îmblănită a lui Alexander. „A ignorat pământul de parcă ar fi fost picături de apă căzute în timpul unei ploi torenţiale“, îşi amintea un soldat din corpul de gardă, „continuându-şi drumul şi discutând cu consilierul său, care arăta de parcă ar fi văzut o fantomă“.

Atacul britanicilor asupra gării de la Campoleone, un punct stragetic pentru Aliaţi, a fost un eşec. Divizia 1 Infanterie a generalului-maior W.R.C. Penney a început asaltul. Acesta a fost amânat foarte mult din cauza unei ambuscade în care au fost prinşi câţiva ofiţeri importanţi din corpul Grenadierilor de Gardă. Un singur militar din Batalionul al 2-lea, „Pădurarii din Sherwood“, a reuşit să traverseze calea ferată, doar pentru a fi ucis ulterior, împreună cu alţi 244 de camarazi din regimentul său, în interval de numai 10 minute. Campoleone a rezistat timp de trei luni.

John Lucas, cunoscut de soldaţii săi după porecla „Bunicuţul Şiret“, a stabilit cartierul general al Corpului 6 în beciurile subterane din Via Romana la Nettuno, în apropierea zonei unde a debarcat. A rămas acolo, departe de sectoarele britanice, iar, la un moment dat, a efectuat un exerciţiu de evacuare. În absenţa progreselor, Lucas a fost înlocuit, cu mult mai energicul general-maior Lucian Truscott. Atât Harold Alexander, cât şi Mark Clark au avizat toate deciziile lui Lucas, dar au scăpat de critici.

Corespondentul de război britanic Wynford Vaughan-Thomas a scris că Lucas avea „faţa rotundă şi mustaţa cenuşie, semănând cu un avocat de ţară amabil“. Alexander și Clark au fost afectaţi de moştenirea unui anumit fel de gândire. Au repurtat bătălia de la Salerno la Anzio, fără a lua în considerare câteva diferenţe-cheie dintre cele două operaţiuni. Elementul principal a constat în faptul că aceasta din urmă a avut avantajul inestimabil al surprizei totale.

Alexander, din cauza forţelor sale multinaţionale, era obligat să fie, în aceeaşi măsură, mediator, dar şi comandant. Însă, acesta trebuia să stabilească obiective mult mai specifice decât a făcut-o, lăsând atât lui Clark, cât şi lui Lucas o mai mică marjă de manevră. Totuşi, aceştia au avut dreptate să nu se grăbească imediat după debarcare spre colinele Alban, situate chiar în sud-estul Romei, aşa cum susţineau unii că trebuiau să facă. Deoarece forţele sale erau desfăşurate de la Anzio până către munţi, contraatacul german nu ar fi avut probleme în a-l anihila pe Lucas.

În condițiile în care avansa imediat înspre Roma, Lucas ar fi avut parte, ca să îi folosim propriile cuvinte pitoreşti, „o noapte la Roma şi 18 luni în lagărele de prizonieri“. Dick Evans, aghiotantul Batalionului 1 King Shropshire de Infanterie Uşoară, era totalmente de acord cu această opinie: „În primele două zile, am fi putut avansa fără probleme către Roma. Dar apoi am fi fost masacraţi.”

Porturile Anzio şi Nettuno, dar şi flota de care era nevoie pentru a aproviziona capetele de pod, au fost lovite greu de germani. În 10 zile de la debarcare, Albert Kesselring a adunat din afara Italiei o forţă de 140 de bombardiere cu rază lungă de acţiune şi mai mult de 60 de aparate din bazele din sudul Franţei. Navele care aprovizionau capetele de pod de la Anzio au fost obligate să facă faţă torpiloarelor germane, bombelor şi unei terifiante noi invenţii. A fost vorba despre bombele-planor cu motor de rachetă acţionate prin radio. Toate atacurile torpilelor dirijate manual au eşuat lamentabil.

Crucişătorul Spartan, distrugătoarele Janus, Jervis şi Plunkett, dragorul de mine Prevail, precum şi o navă-spital şi un transportor de trupe au fost toate distruse. Însă, 68.000 de soldaţi, 237 de tancuri şi 508 tunuri au ajuns pe uscat în prima săptămână, o mare realizare a conlucrării armatelor Aliate. În total, nu mai puţin de 500.000 de tone de provizii au fost debarcate la Anzio. Pentru scurt timp, acesta a ocupat locul al patrulea în rândul celor mai aglomerate porturi din lume. Cei care au debarcat în prima săptămână s-au confruntat cu 71.500 de germani, inclusiv cu membrii trupelor de elită ai Diviziei a 26-a de Panzere, care apărau Cisterna.

De pe plajă au fost evacuaţi 23.860 de americani şi 9.203 britanici, răniţi în operaţiunea Anzio. Aproximativ 7.000 de soldați au fost ucişi acolo. După calculele ulterioare ale unui ofiţer, speranţa de viaţă era de doar şase săptămâni. Cei care au luptat la Anzio au fost martorii întregii orori care a caracterizat sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial.

Un medic militar, James A. Ross, a descris o scenă petrecută într-un punct de evacuare, în interiorul perimetrului de la Anzio: „Răniţii, mai ales britanici, dar şi americani, erau aşezaţi pe două rânduri, cu hainele pline de mizerie… uzi, arşi, mustind practic de noroi şi de sânge. Cu feţele groaznic de palide, încrâncenaţi, tremurând din cauza nopţii reci de februarie şi a rănilor grave… unii - prea mulţi, mult prea mulţi - erau aduşi pe moarte, cu membrele distruse, cu intestinele şi creierul ieşite în afară prin rănile căscate în trupurile lor firave, provocate de obuzele de 88 mm, de mortierele şi de bombele antipersonal.”

Contraofensiva terestră germană, Operaţiunea Fischfang – extrem de puternică – a început. Generalul Mackensen a intenţionat să-i respingă pe Aliaţi înapoi spre mare. Mackensen a aruncat în luptă 125.000 de militari împotriva celor 100.000 ai Aliaţilor. Artileria şi tunurile navale ale Aliaţilor au tras 65.000 de focuri doar în prima zi a luptei. În pasajul rutier de la Campo di Carne, s-au purtat lupte crâncene, iar craterele formate, minele amplasate şi camioanele încărcate cu beton au blocat trecerea. Atunci când germanii au ajuns la punctul final al capului de pod, bucătarii, şoferii şi funcţionarii au luptat alături de infanterie.

Strânsa cooperare dintre artileria şi infanteria Aliaţilor a făcut diferenţa într-o luptă la care forţele aeriene nu au putut participa din cauza vizibilităţii reduse. Cu toate acestea, au fost folosite avioane uşoare de recunoaştere cu un efect devastator. În total, la Anzio, 75 la sută din pierderile germane au fost cauzate de artileria Aliată. Aceste cifre, după cum subliniază Lloyd Clark, istoric la Academia Militară Regală Sandhurst, sunt practic identice cu statisticile de pe Frontul de Vest, din Primul Război Mondial.

Ofensiva lui Friedrich von Mackensen, sporită de bombardamentele artileriei şi de rezistenţa tenace din teren, nu a reuşit să ajungă la mai mult de 11 kilometri de Anzio. Din acest moment, în văile secate, în mlaştinile şi pe afluenţii plini de ţânţari de pe cursul superior al râului Moletta, s-a luptat încontinuu, timp de trei luni. Deşi liniile frontului au fost, în general, statice, s-au desfăşurat constant atacuri asupra tranşeelor inamice, soldate cu pierderi mari. De obicei, batalioanele petreceau şase zile în zona liniilor de front şi opt zile în afara lor. În final, Aliații au avut câștig de cauză datorită faptului că au reușit să străpungă frontul la Monte Cassino.

În jurnal său dedicat luptelor din zonă, sublocotenentul Raleigh Trevelyan consemna experienţa batalionului său, înconjurat pe trei laturi de germani: „Mi se pare de neînţeles cum poziţiile noastre şi cele ale nemţilor par a fi atât de întreţesute. Nu există nici o linie clară de demarcaţie între noi… Soldaţii se tot întreabă de ce nu forţăm respingerea inamicului – orice risc este de preferat condiţiilor actuale. Răspunsul este că dincolo există mai multe văi secate, astfel că am ajunge exact în aceeaşi situaţie, dar cu liniile de comunicaţie mult mai întinse şi, în plus, cu preţul unei adevărate băi de sânge.”

După numai cinci zile petrecute în văile secate al frontului, Batalionul 1, Gărzile Irlandeze, au pierdut 94 la sută din efectiv. În acest timp, Batalionul al 2-lea, din Regimentul Pădurarilor din Sherwood, a fost redus, într-o perioadă comparabilă, de la 250 de ofiţeri şi soldaţi la numai 30 de oameni. Cu toate acestea, germanii nu au reuşit să spargă frontul, nici acolo şi nici la podul rutier din apropiere.

În romanul dedicat bătăliei de la Anzio, Seven Steps Down, corespondentul de război John Sears Barker descrie atacul grănicerilor asupra Cisternei: „Grănicerii au considerat că este un culoar acoperit… Acei 730 de metri se terminau într-un teren deschis, neprotejat, însă grănicerii, avansând la adăpostul umbrelor de la primele ore ale dimineţii, contau pe elementul surpriză. Ceea ce ei nu luaseră în calcul, însă, fusese Divizia Hermann Göring, care a organizat o ambuscadă în trei zone. Amplasamentele de mitralieră, mortierele, tunurile antitanc, tunurile antiaeriene, tancurile Tiger, ascunse în ferme, în tranşee şi în căpiţe de fân, înconjurau canalul din toate părţile.”

În mod surprinzător, Corpul X, care trebuia să fie eliberat de Corpul 6 din capcana în care a fost prins pe Linia Gustav, a reuşit singur să străpungă linia, prin Operaţiunea Diadema. Acest lucru, în cele din urmă, a dus şi la eliberarea Corpului 6, care s-a blocat, la rândul său, la Anzio.

După înfrângerea de la Monte Cassino, Linia Hitler nu a putut nici ea să reziste în faţa asaltului masiv Aliat. Divizia a 5-a Blindate canadiană a creat prima breşă în linie. Polonezii au capturat localitatea Piedimonte şi linia s-a prăbuşit total. Forțelor americane de la Anzio, aflate sub comanda generalului Mark Clark, li s-a ordonat capturarea localitatății Valmontone, pentru a tăia ruta de retragere a Armatei a 10-a germane. Clark a igonorat aceste ordine și și-a direcționat trupele înspre Roma. Trupele lui Clark au intrat într-o Romă abandonată de germani pe data de 4 iunie 1944, la doar două zile distanţă faţă de invazia Aliată a Normandiei.

Faptul că Aliaţii au pus prea mult accentul pe importanţa tancurilor în înaintarea către Roma poate fi o greșeală. Tancurile acestora, deşi foarte multe, au fost inferioare celor germane, pe tot parcursul războiului până atunci. Tancul Sherman era poreclit „Tommy-cooker“ - aragaz pentru soldaţii britanici - de către germani, deoarece lovitura unui obuz de 88 de milimetri crea suficientă energie pentru a aprinde combustibilul din rezervor. Până târziu, germanii au păstrat un avans faţă de Aliaţi în ceea ce priveşte calitatea tancurilor. Tancurile Aliate aveau adesea o vizibilitate foarte limitată.

La o conferinţa de presă, Clark le declara reporterilor: „Intenţionez să cuceresc Roma şi asta se va întâmpla curând, nimic nu-mi va sta în cale.“ S-a presupus, la vremea aceea, că făcea referire la germani. Alexander i-a ordonat lui Clark, chiar a doua zi, să iasă din punga de la Anzio şi să îndrepte Armata a 5-a către est, înconjurând, astfel, la Valmontone, Armata a 10-a. Aceasta din urmă încerca să scape către nord. Clark, însă, nu s-a conformat. Dimpotrivă, i-a redus, în mod deliberat, lui Truscott forţa de care avea nevoie pentru a captura Valmontone. Astfel, Armata a 10-a reuşit să scape.

Armata a 10-a germană se retrăgea de pe Linia Gustav, încercând să apere Liniile Hitler şi Caesar din spatele ei. În acest timp, Alexander a avut şansa să se folosească de Corpul 6 în Anzio, pentru a împiedica retragerea germanilor. Deoarece a ratat capturarea unui număr mare de germani în Sicilia şi la Salerno, avea, în acel moment, posibilitatea de a-i împinge pe Autostrada 6 către Valmontone şi de a-i captura.

Ca urmare a ordinelor lui Clark, Diviziile a 34-a şi a 45-a americane au abandonat marşul către Valmontone. S-au îndreptat spre Roma, ajutaţi fiind de Divizia a 36-a. Truscott era „uluit“, protestând că „noi ar trebui să direcţionăm toate forţele către breşa de la Valmontone, pentru a asigura distrugerea armatei germane în retragere“, dar a fost redus la tăcere. Comandanţii de divizii ai lui Clark – în special generalul-maior Ernest N. Harmon şi generalul de brigadă John W. O’Daniel - au fost, de asemenea, furioşi de schimbarea de plan. Alexander însuşi a fost informat după ce totul a fost înfăptuit, când era prea târziu pentru a putea fi contramandat.

Clark şi-a păstrat cea mai mare parte din trupe pentru a se avânta spre Roma, pe care Kesselring oricum a evacuat-o. Acesta a cucerit orașul, aproape fără a întâmpina rezistenţă, cu două zile înainte de Ziua Z: prin urmare, suficient de timpuriu pentru a capta interesul întregului mapamond, înainte ca atenţia să se îndrepte în altă parte.

Ieşirea din perimetrul de la Anzio nu era nici atunci o sarcină tocmai uşoară. Până la sfârşitul zilei de 23 mai 1944, Corpul 6 al Diviziei a 3-a de Infanterie americană a pierdut 955 de militari. Acesta a fost cel mai mare număr de victime înregistrat de o divizie americană într-o singură zi, pe parcursul întregului război. Corpul 6 al lui Lucian Truscott a înaintat mult către Valmontone. În cele din urmă, la mai mult de patru luni de la debarcările de la Anzio, cele două forţe Aliate din Italia s-au întâlnit. Cisterna a căzut şi ea, în aceeaşi zi.

„Alexander nu ne-a ordonat niciodată să nu cucerim Roma“, se apăra Clark ulterior, într-o pledoarie specială, demonstrând propria-i anglofobie: „Ştiu că el era preocupat să nu renunţ la atacul împotriva localităţii Valmontone, dar, la naiba, când băteam la porţile ei, distruseserăm deja Armata a 10-a germană, aşa cum ne aşteptaserăm dintotdeauna s-o facem… Ştiam un singur lucru: că trebuia să cuceresc Roma şi că armata mea americană avea să facă asta. Astfel încât, oricare ar fi fost circumstanţele, a trebuit să continui, înainte ca britanicii să distrugă totul… O meritam, înţelegeţi?”.

După căderea Romei, Wehrmacht-ul s-a organizat la Nord de aceasta în poziții defensive noi. Acest lucru a fost posibil datorită faptului că unitățile germane au scăpat prin breșa de la Valmontone. Ulterior Harold Alexander a atribuit mirajului publicitar care s-a creat la căderea Romei faptul că Mark Clark i-a ignorat ordinele. Astfel, acesta din urmă a permis germanilor să scape dintr-o încercuire care, cu siguranță, ar fi făcut ca ultimul an de război din Italia să fie mai ușor pentru Aliați.

Între începutul Operaţiunii Diadema şi căderea Romei, Grupul XV de Armate a suferit 44.000 de pierderi. Acest sacrificiu putea fi mai uşor de justificat dacă armatei germane nu i se permitea să scape într-o stare relativ bună şi să continue lupta în centrul şi în nordul Italiei, în special pe Linia Gotică. Generalul von Vietinghoff însuşi nu avea nicio îndoială că „dacă Aliaţii şi-ar fi îndreptat atacul împotriva zonei Valmontone, ca în zilele precedente, forţele oricum slăbite ale Diviziei de Panzere Hermann Göring nu ar fi fost capabile să împiedice formarea breşei. Căderea Romei, separarea ambelor armate germane şi încercuirea celei mai mari părţi a unităţilor ar fi fost inevitabile“.

Alexander însuşi se limita, în memoriile sale, la a face un comentariu caustic, afirmând că nu putea „decât să presupună că mirajul publicitar al cuceririi Romei l-a convins pe Mark Clark să schimbe direcţia înaintării sale“. Pentru a face lucrurile şi mai complicate, Clark l-a informat pe Alexander că, dacă britanicii încearcă să se apropie de Roma înaintea americanilor, el va ordona „trupelor sale să bombardeze Armata a 8-a“. După ce Roma a căzut – sau, mai degrabă, a fost evacuată în stare relativ bună de germanii în retragere –, poliţia militară americană nu a permis unităţilor britanice să intre în oraş.

La Conferinţa de la Teheran, Churchill le-a spus lui Roosevelt şi lui Stalin că „cine stăpâneşte Roma, deţine titlul de proprietate al Italiei“. Dar s-a înşelat. Căderea Romei s-a dovedit a fi doar o altă etapă a drumului lung şi sângeros de cucerire a peninsulei. Dacă Roma ar fi căzut în toamna lui 1943, ar fi putut fi un moment important în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. Dar, venind prea târziu şi atât de aproape de Ziua Z, a însemnat puțin mai mult decât o notă de subsol.

Urmărirea germanilor spre nord de către Harold Alexander a fost ezitantă. Urmărirea a avut loc unde a fost construită Linia Gotică, între La Spezia şi Pesaro. Germanii au reuşit să-şi aducă forţele până la Linia Gotică fără a fi depăşiţi. În plus, mai erau protejaţi şi de mini-linii defensive, precum Linia Albert din spatele Perugiei, liniile din faţa oraşelor Arezzo şi Siena, dar şi Linia Arno, centrată pe Florenţa şi Bibbiena. Toate acestea trebuiau cucerite înainte ca Aliaţii să ajungă la Linia Gotică. Planul lui Alexander a fost ca diviziile germane să fie distruse în fața Alpilor.

Pentru Aliaţi a fost o misiune extrem de grea să traverseze Apeninii, înainte de a ajunge în câmpiile din Valea Padului. Şansele lui Alexander de a realiza o străpungere a Liniei Gotice au scăzut drastic în luna august. Atunci, şase divizii au fost scoase de sub comanda sa, cu scopul de a lua parte la invazia din sudul Franţei. În acest timp, omologul său german, generalul Albert Kesselring a primit întăriri.

Armata a 5-a a trecut Arno la începutul lui august, iar Armata a 8-a a cucerit Rimini în Septembrie. Obiectivul central al celui de-al Doilea Război Mondial s-a mutat, însă, de ceva vreme, în nord-vestul Europei. Acolo s-a decis supravieţuirea sau moartea celui de-al Treilea Reich. În momentul în care Romagna cădea, Armata a 8-a aniversa deja un an de lupte în munţii Italiei, iar ploaia de toamnă înrăutăţea groaznic condiţiile. Chiar şi după ce Aliaţii au ajuns în nord-estul Italiei, mai exista o serie de râuri de trecut pentru ca planul lui Alexander, de distrugere a 21 de divizii germane în faţa Alpilor, să se realizeze.

Linia Gotică a fost străpunsă cu vigoare, iar urmărirea germanilor a fost gândită excelent din punct de vedere tactic. Așadar, ultima etapă a campaniei Aliate a beneficiat, de departe, de cea mai bună tactică. Un mare merit pentru aceasta trebuie să i se acorde lui Mark Clark, care a comandat Grupul 15 de Armată, lui Lucian Truscott, comandantul Armatei a 6-a, şi lui Sir Richard McCreery, care preluase comanda Armatei a 8-a de la Oliver Leese.

Hitler i-a refuzat generalului Heinrich von Vietinghoff permisiunea de a se retrage în Alpi. Acesta a ordonat, în schimb, trupelor sale să „reziste sau să moară“. Astfel, a condamnat trupele germane, deja demoralizate, la o luptă purtată la nord de Pad, unde au fost complet distruse în primăvarea anului 1945. În aceste condiții, Vietinghoff i-a predat lui Alexander, pe atunci comandantul suprem din Mediterană, Grupul de Armate Sud-Vest.

În ciuda inferiorităţii aeriene constante şi a faptului că au fost mereu în defensivă, Kesselring şi Vietinghoff au ţinut în loc Aliaţii 19 luni, înainte de colapsul final. Aliații au ţinut multe divizii germane departe de Frontul de Vest. Însă, cu excepția acestui fapt, este greu de înţeles ce au reuşit să obţină, cu adevărat, prin atacurile continue de la Roma până la Valea Padului, având în vedere costurile campaniei. Războiul de uzură de pe îngusta peninsulă – al cărei relief era parcă gândit pentru o retragere îndelungată – a provocat Aliaților un total de 312.000 de morţi. Germanii au înregistrat şi ei 434.646 de morţi şi de răniţi.

Campania italiană a ilustrat perfect cât de bine puteau lupta germanii când Hitler nu intervenea asupra strategiei. Kesselring, Vietinghoff, Mackensen şi Senger nu au comis aproape nicio eroare gravă în timpul retragerii lor către nord, traversând întreaga Italie. Dacă Hitler le permitea să se retragă în Alpi, își puteau adăposti armatele chiar mai bine. „Aş putea să vă dau un sfat?“, îi spunea, mai în glumă, mai în serios, generalul Fridolin von Senger istoricului britanic Michael Howard, la zece ani de la terminarea războiului. „Data viitoare când invadaţi Italia nu începeţi din sud.“

Privind retrospectiv, faptul că fiecare pierdere umană înregistrată în aceste campanii reprezintă o tragedie a istoriei este adesea mult prea uşor de uitat. În Cimitirul Militar, situat la trei kilometri nord de Anzio, de exemplu, se află mormântul sergentului de 25 de ani Maurice Rogers, din regimentul Wiltshire. Acesta a obţinut ordinul Crucea Victoria după ce a cucerit poziţia germană din partea de nord a râului Moletta cu grenade şi la baionetă. Rogers a avansat singur împotriva inamicului care ocupa zona mai înaltă a terenului. De ambele tabere, soldații au luptat cu foarte mult curaj și devotament. Mulți dintre ei nu s-au mai întors acasă.

The London Gazette consemna modul în care, sub o ploaie năprasnică de gloanţe, Rogers a înaintat aproape 28 de metri înainte de a fi “spulberat de o grenadă şi rănit la un picior. Deloc descurajat, acesta a alergat către un post de mitralieră inamic, încercând să-l reducă la tăcere. A fost împuşcat şi ucis de la mică distanţă. Încăpăţânarea plină de vitejie a sergentului, devotamentul neînfricat şi curajul său i-au făcut pe cei din plutonul său să-şi atingă obiectivul, cucerind o poziţie foarte bine apărată.”

Piatra funerară a sergentului Rogers descrie, lăsând la o parte gloria câştigării celei mai importante medalii britanice pentru fapte de vitejie, durerea soţiei sale: „În memoria iubitului meu soţ. Fie ca noi să fim împreună curând, dragul meu. Odihneşte-te în pace“.

După debarcarea din Sicilia a Aliaților, Mussolini a fost arestat. La două luni după aceste evenimente, acesta a fost salvat printr-o operațiune a forțelor speciale germane de parașutiști. Până la sfârșitul campaniei italiene, Mussolini a fost numit dicatator în Nordul Italiei, în ceea ce în istorie se numește Republica de la Salò. Odată cu colapsul Wehrmacht-ului în Italia, Mussolini a încercat să scape în Elveția împreună cu amanta sa, Clara Petacci. Cei doi au fost capturați de către partizanii italieni și executați. Copurile lor au fost duse la Milano, locul de naștere al fascismului, și expuse cu picioarele în sus în piața Loreto.

Mussolini a fost salvat la ordinele lui Hitler. A fost luat din hotelul în care era ţinut prizonier, printr-o operaţiune senzaţională cu planoare, comandată de colonelul Otto Skorzeny. „Eliberarea Ducelui a provocat o mare senzaţie acasă şi în străinătate“, se lăuda Goebbels în jurnalul său, două zile mai târziu. „Chiar şi pentru inamici, efectul eliberării sale melodramatice este copleşitor.“ După întâlnirea cu Hitler, Mussolini a fost numit dictator în aşa-numita Republică Salò, de la Gargagno, pe malul lacului Garda. Pe aceasta a condus-o timp de 19 luni, până la căderea germanilor.

Mussolini şi amanta sa, Clara Petacci, fratele acesteia, Marcello, şi alte 15 persoane au fost capturate de partizanii italieni în timp ce încercau să scape, traversând frontiera elveţiană. Mussolini şi Petacci au fost executaţi cu un pistol mitralieră, în faţa unui zid mic de piatră, lângă porţile unei vile de lângă satul Giulino di Mezzegra, de pe malul lacului Como. Să ucizi o amantă atât de atrăgătoare şi apolitică, pe deasupra, pare o acţiune mai puţin caracteristică pentru italieni, dar ăsta e războiul.

La Milano, cadavrele lui Mussolini şi Petacci au fost lovite, scuipate, s-a urinat pe ele, au fost fotografiate, apoi atârnate cu capul în jos de o grindă de metal, în faţa benzinăriei din Piazzale Loreto. Numele le-au fost scrise pe bucăţi de hârtie care le-au fost prinse de picioare. Femeile prezente la eveniment, care glumeau şi ţopăiau în jurul acestei scene macabre, au remarcat cu surprindere că Petacci nu purta lenjerie intimă. Prin urmare, nu i s-a acordat suficient timp pentru a se îmbrăca, înainte de a fi arestată şi împuşcată.