După ce regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, a făcut publică Alianța de la Haga în martie 1626, alianță în care Anglia și Provinciile Unite olandeze ar fi trebuit să contribuie la efortul regelui danez care pătrunsese deja în Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a ordonat generalului Albrecht von Wallenstein să se pună în mișcare cu armata imperială dinspre Boemia înspre Saxonia Inferioară. Cheltuielile și dificultățile logistice și strategice ale regelui danez au început să se facă simțite. El ieșise din zona de siguranță a regatului danez acolo unde nobilii își plăteau contribuțiile regulate pentru efortul de război și se afla într-un teritoriu pe care nu-l putea controla, cu toate că o parte dintre conducătorii locali din Imperiu defectaseră și trădaseră tabăra imperială, aliindu-se cu regele danez. Întinderea liniilor de aprovizionare îi cauza, de asemenea, bătăi de cap regelui Cristian al IV-lea, mai ales că nu toți liderii din zona saxonă a Sfântul Imperiu trecuseră de partea regelui danez.

În primăvara anului 1626 între împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, și regele danez Cristian an IV-lea care pătrunsese cu trupele în Imperiu în anul anterior, s-au redeschis unele discuții sumare pentru un eventual acord de încetare a ostilităților, începute la Brunswick în anul anterior. Generalul imperial Wallenstein era în stand by pentru o ofensivă de amploare împotriva trupelor daneze, dar în acest moment ambele părți vedeau ciocnirile de intensitate mai mică sau mai mare care aveau loc între combatanți ca un fel de „armă” de negociere cu rivalul pentru a obține termeni mai buni în cazul încheierii unui acord.

În debutul anului 1626 regele danez Cristian al IV-lea, și-a concentrat trupele în zona Wolfenbüttel, moment în care Wallenstein cu armata imperială se afla la Halberstadt. Efectivele pe care le avea Wallenstein la dispoziție erau relativ egale cu cele ale regelui danez, cu mențiunea că putea face joncțiunea, la nevoie, cu armata generalului Tilly de care îl despărțeau Munții Harz. Regele Cristian al IV-lea a încercat să blocheze o eventuală joncțiune a celor doi. „Cristian l-a trimis pe Johann Ernst de Weimar cu un mic detașament peste Weser pentru a-l distrage pe Tilly și să încerce să captureze Osnabrück. Ducele Cristian și-a adunat trupele la Göttingen gata să forțeze pătrunderea spre sud în Hessen acolo unde contele Philipp Reinhard de Solms adunase 4.000 de țărani. Conștient că langraful Moritz s-ar alătura acestora dacă ar reuși pătrunderea, Tilly dorea să preia Münden, Northeim și Göttingen pentru a securiza frontiera și pentru a proteja Hessenul care continua să plătească o mare parte din armata lui”.

Primele mari neînțelegeri între generalul Wallenstein, aflat cu armata la Halberstadt, și contele de Tilly, si el general în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-au consemnat în contextul operațiunilor de blocare a trupelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea, în 1626, aflate deja în Imperiu din anul precedent. Tilly a refuzat să treacă munții Harz și să facă joncțiunea cu armata lui Wallenstein, ceea ce i-a produs acestuia o mare dezamăgire, cochetând cu ideea de a renunța în fața împăratului la comanda armatei. Temerile lui Wallenstein erau legate de prezența sau, mai exact, reapariția unui contondent rival al Habsburgilor. Acesta era generalul susținător al cauzei Palatinatului din anii precedenți, Ernst con Mansfeld, care era cantonat la Lauenburg cu 12.000 de soldați.

Reactivat, odată cu formarea coaliției antihabsburgice de la Haga și aflat de partea regelui danez Cristian al IV-lea, Ernst von Mansfeld îi dădea bătăi de cap serioase generalului imperial, Wallenstein. În februarie 1626, Mansfeld a părăsit Lauenburgul cu 12.000 de soldați și a avansat de-a lungul malului drept al Elbei, prin vestul Brandenburgului, amenințând aripile armatei lui Wallenstein. Concomitent, detașamente daneze se deplasau la vest de Elba, iar Mansfeld a ocupat Anhaltul, teritoriu aflat la est de Elba. Wallenstein era destul de iritat de faptul că, anterior, împăratul, nedorind să extindă operațiunile de război și în Saxonia Superioară, îi ordonase generalului să rămână pe loc, iar Mansfeld avusese prima mutare. Generalul a respins detașamentele danezilor dar și-a dat seama imediat de manevra de distragere pusă la cale de Mansfeld: în timp ce el era ocupat cu danezii, Mansfeld se îndreptase spre avanpostul de la Rosslau. Aici, în apropiere de Dessau, se afla podul - singurul - care făcea legătura peste Elba între Magdeburg și Dresda. Iar cucerirea lui ar fi însemnat tăierea culoarului de aprovizionare al armatei imperiale dinspre Coroana Cehă.

Avanpostul armatei imperiale a generalului Wallenstein de la Rosslau, în apropiere de Dessau, condus de Johann von Aldringen, trebuia să reziste - iar acest lucru era vital - atacului trupelor lui Ernst von Mansfeld. Cucerirea podului peste Elba de la Dessau ar fi însemnat deconectarea armatei imperiale de aprovizionarea dinspre Boemia. Aldringen a rezistat atacurilor declanșate de Mansfeld în aprilie 1612 asupra avanpostului său, primind la timp întăriri din partea lui Wallenstein care se îndrepta și el înspre locul de conflict. Sosirea generalului a dus la asigurarea victoriei. „Wallenstein a trimis întăriri, sosind chiar el cu armata principală pe 24 aprilie, ridicând numărul apărătorilor la cel puțin 14.000. Mansfeld se distanțase prea mult după ce s-a certat cu Fuchs și care era acum încă prea departe înspre nord pentru a da o mână de ajutor. Cu doar 7.000 de oameni și 25 de tunuri, el nu avea forța necesară pentru a cuceri întăriturile. A pariat totul pe un asalt final la 6 a.m pe 26 aprilie, nerealizând că Wallenstein ascunsese trupe într-o pădure la est. Acestea au contratacat exact atunci când asaltul lui Mansfeld era pe punctul de a se epuiza. Cavaleria lui Mansfeld a fugit în direcția cursului râului spre Havelberg, abandonând infanteria care s-a predat”.

Chiar dacă armata imperială condusă de Albrecht von Wallenstein l-a înfrânt pe Ernst von Mansfeld în bătălia de la Podul Dessau, victoria nu a fost exploatată de tabăra imperială din cauza unor neînțelegeri dintre Wallenstein și generalul unei alte armate a Habsburgilor, contele de Tilly. Au existat însă și probleme serioase de logistică ce au împiedicat exploatarea victoriei de către armata imperială. Wallenstein și Tilly s-au întâlnit, în cele din urmă, la Duderstadt, în condițiile în care aveau o grijă în minus, operațiunile trupelor daneze fiind sistate pentru moment. Cei doi au convenit să lanseze o invazie în Saxonia Inferioară.