Ieșirea Danemarcei din Războiul de Treizeci de Ani. Pacea de la Lübeck
Bătăliile de la Podul Dessau și Lutter. Respingerea trupelor daneze din Sfântul Imperiu
autor Alexandru Cristian Enescu, februarie 2018
Avanpostul armatei imperiale al generalului Wallenstein de la Rosslau, în apropiere de Dessau, condus de Johann von Aldringen, trebuia să reziste - iar acest lucru era vital - atacului trupelor lui Ernst von Mansfeld. Cucerirea podului peste Elba de la Dessau ar fi însemnat deconectarea armatei imperiale de aprovizionarea dinspre Boemia. Aldringen a rezistat atacurilor declanșate de Mansfeld în aprilie 1612 asupra avanpostului său, primind la timp întăriri din partea lui Wallenstein care se îndrepta și el înspre locul de conflict. Sosirea generalului a dus la asigurarea victoriei. Deschiderea operațiunilor armatei imperiale conduse de Charles de Tilly împotriva trupelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea din august 1626 i-a revenit aripii lui Johann Jakob Conte de Bronckhorst și Anholt care a atacat dinspre râul Hummecke. Regele Cristian al IV-lea se îndreptase înspre avangardă, preocupat de soarta trenului de bagaje, fără să lase directive clare asupra reacției strategice pe care armata daneză trebuia să o aibă. Încercarea lui Filip, fiul landgrafului Maurice de Hessen-Kassel, de a contraataca s-a soldat cu dezastru. În același timp, detașamentele lui Tilly trimise anterior să înconjoare flancurile armatei daneze, la adăpostul pădurilor, și-au făcut treaba și apariția lor la orele după-amiezii i-a luat prin surprindere pe danezi. Profitând, Tilly a ordonat trecerea râului Hummeck, capturând artileria daneză. Armata daneză a scăpat cu mari pierderi din bătălia de la Lutter, consfințind retragerea spre nord a armatei regelui danez.

Trupele daneze conduse de regele Cristian al IV-lea nu au putut rezista ofensivei armatelor imperiale ale lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, conduse de generalii Tilly și Wallenstein, fiind respinse în vara anului 1627 din teritoriile Sfântului Imperiu pe care le ocupaseră cu 2 ani înainte. Apoi avansul trupelor imperiale înspre nord a dus la ocuparea Danemarcei, timp în care regele a fost nevoit să se refugieze cu detașamentele de soldați care-i rămăseseră intacte, pe insulele regatului din Marea Baltică. În vara anului 1628 regele danez Cristian al IV-lea, refăcându-și armata în lunile de iarnă, a încercat să debarce din insulele regatului danez din Marea Baltică acolo unde se refugiase, în partea continentală a Danemarcei, și să confrunte armata imperială a lui Wallenstein care ocupase teritoriul continental al regatului, dar a fost înfrânt. Pacea semnată la Lübeck a simbolizat ieșirea Danemarcei din război și încheierea acestei etape a Războiului de Treizeci de Ani, cunoscută în istoriografia drept „faza daneză”.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Dacă regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, mai putea da înapoi în toamna anului 1625 cu toate că pătrunsese în teritoriile Sfântului Imperiu, ratificarea Alianței de la Haga - martie 1626 - prin care acesta era angajat într-o coaliție mai mare împotriva Habsburgilor, l-a pus pe împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg în postura de a ordona armatei imperiale condusă de Albrecht von Wallenstein să riposteze. Deja din toamna anului 1625 armata se pusese în mișcare dinspre Boemia înspre Halberstadt. Prima confruntare a avut loc la Dessau între cele două părți, în scenă reintrând și adversarul taberei imperiale și conducător al trupelor Palatinatului de Rin din anii anteriori, Ernst von Mansfeld. De asemenea, între Wallenstein și cel care deținuse anterior prim-planul elitei militare a Habsburgilor, generalul Johann Tserclaes conte de Tilly, au apărut primele neînțelegeri.

După ce regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, a făcut publică Alianța de la Haga în martie 1626, alianță în care Anglia și Provinciile Unite olandeze ar fi trebuit să contribuie la efortul regelui danez care pătrunsese deja în Sfântul Imperiu, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg i-a ordonat generalului Albrecht von Wallenstein să se pună în mișcare cu armata imperială dinspre Boemia înspre Saxonia Inferioară. Cheltuielile și dificultățile logistice și strategice ale regelui danez au început să se facă simțite. El ieșise din zona de siguranță a regatului danez acolo unde nobilii își plăteau contribuțiile regulate pentru efortul de război și se afla într-un teritoriu pe care nu-l putea controla, cu toate că o parte dintre conducătorii locali din Imperiu defectaseră și trădaseră tabăra imperială, aliindu-se cu regele danez. Întinderea liniilor de aprovizionare îi cauza, de asemenea, bătăi de cap regelui Cristian al IV-lea, mai ales că nu toți liderii din zona saxonă a Sfântul Imperiu trecuseră de partea regelui danez.

În primăvara anului 1626 între împăratul Sfântului Imperiu, Ferdinand al II-lea de Habsburg, și regele danez Cristian an IV-lea care pătrunsese cu trupele în Imperiu în anul anterior, s-au redeschis unele discuții sumare pentru un eventual acord de încetare a ostilităților, începute la Brunswick în anul anterior. Generalul imperial Wallenstein era în stand by pentru o ofensivă de amploare împotriva trupelor daneze, dar în acest moment ambele părți vedeau ciocnirile de intensitate mai mică sau mai mare care aveau loc între combatanți ca un fel de „armă” de negociere cu rivalul pentru a obține termeni mai buni în cazul încheierii unui acord.

În debutul anului 1626 regele danez Cristian al IV-lea, și-a concentrat trupele în zona Wolfenbüttel, moment în care Wallenstein cu armata imperială se afla la Halberstadt. Efectivele pe care le avea Wallenstein la dispoziție erau relativ egale cu cele ale regelui danez, cu mențiunea că putea face joncțiunea, la nevoie, cu armata generalului Tilly de care îl despărțeau Munții Harz. Regele Cristian al IV-lea a încercat să blocheze o eventuală joncțiune a celor doi. „Cristian l-a trimis pe Johann Ernst de Weimar cu un mic detașament peste Weser pentru a-l distrage pe Tilly și să încerce să captureze Osnabrück. Ducele Cristian și-a adunat trupele la Göttingen gata să forțeze pătrunderea spre sud în Hessen acolo unde contele Philipp Reinhard de Solms adunase 4.000 de țărani. Conștient că langraful Moritz s-ar alătura acestora dacă ar reuși pătrunderea, Tilly dorea să preia Münden, Northeim și Göttingen pentru a securiza frontiera și pentru a proteja Hessenul care continua să plătească o mare parte din armata lui”.

Primele mari neînțelegeri între generalul Wallenstein, aflat cu armata la Halberstadt, și contele de Tilly, si el general în serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, s-au consemnat în contextul operațiunilor de blocare a trupelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea, în 1626, aflate deja în Imperiu din anul precedent. Tilly a refuzat să treacă munții Harz și să facă joncțiunea cu armata lui Wallenstein, ceea ce i-a produs acestuia o mare dezamăgire, cochetând cu ideea de a renunța în fața împăratului la comanda armatei. Temerile lui Wallenstein erau legate de prezența sau, mai exact, reapariția unui contondent rival al Habsburgilor. Acesta era generalul susținător al cauzei Palatinatului din anii precedenți, Ernst con Mansfeld, care era cantonat la Lauenburg cu 12.000 de soldați.

Reactivat, odată cu formarea coaliției antihabsburgice de la Haga și aflat de partea regelui danez Cristian al IV-lea, Ernst von Mansfeld îi dădea bătăi de cap serioase generalului imperial, Wallenstein. În februarie 1626, Mansfeld a părăsit Lauenburgul cu 12.000 de soldați și a avansat de-a lungul malului drept al Elbei, prin vestul Brandenburgului, amenințând aripile armatei lui Wallenstein. Concomitent, detașamente daneze se deplasau la vest de Elba, iar Mansfeld a ocupat Anhaltul, teritoriu aflat la est de Elba. Wallenstein era destul de iritat de faptul că, anterior, împăratul, nedorind să extindă operațiunile de război și în Saxonia Superioară, îi ordonase generalului să rămână pe loc, iar Mansfeld avusese prima mutare. Generalul a respins detașamentele danezilor dar și-a dat seama imediat de manevra de distragere pusă la cale de Mansfeld: în timp ce el era ocupat cu danezii, Mansfeld se îndreptase spre avanpostul de la Rosslau. Aici, în apropiere de Dessau, se afla podul - singurul - care făcea legătura peste Elba între Magdeburg și Dresda. Iar cucerirea lui ar fi însemnat tăierea culoarului de aprovizionare al armatei imperiale dinspre Coroana Cehă.

Avanpostul armatei imperiale a generalului Wallenstein de la Rosslau, în apropiere de Dessau, condus de Johann von Aldringen, trebuia să reziste - iar acest lucru era vital - atacului trupelor lui Ernst von Mansfeld. Cucerirea podului peste Elba de la Dessau ar fi însemnat deconectarea armatei imperiale de aprovizionarea dinspre Boemia. Aldringen a rezistat atacurilor declanșate de Mansfeld în aprilie 1612 asupra avanpostului său, primind la timp întăriri din partea lui Wallenstein care se îndrepta și el înspre locul de conflict. Sosirea generalului a dus la asigurarea victoriei. „Wallenstein a trimis întăriri, sosind chiar el cu armata principală pe 24 aprilie, ridicând numărul apărătorilor la cel puțin 14.000. Mansfeld se distanțase prea mult după ce s-a certat cu Fuchs și care era acum încă prea departe înspre nord pentru a da o mână de ajutor. Cu doar 7.000 de oameni și 25 de tunuri, el nu avea forța necesară pentru a cuceri întăriturile. A pariat totul pe un asalt final la 6 a.m pe 26 aprilie, nerealizând că Wallenstein ascunsese trupe într-o pădure la est. Acestea au contratacat exact atunci când asaltul lui Mansfeld era pe punctul de a se epuiza. Cavaleria lui Mansfeld a fugit în direcția cursului râului spre Havelberg, abandonând infanteria care s-a predat”.

Chiar dacă armata imperială condusă de Albrecht von Wallenstein l-a înfrânt pe Ernst von Mansfeld în bătălia de la Podul Dessau, victoria nu a fost exploatată de tabăra imperială din cauza unor neînțelegeri dintre Wallenstein și generalul unei alte armate a Habsburgilor, contele de Tilly. Au existat însă și probleme serioase de logistică ce au împiedicat exploatarea victoriei de către armata imperială. Wallenstein și Tilly s-au întâlnit, în cele din urmă, la Duderstadt, în condițiile în care aveau o grijă în minus, operațiunile trupelor daneze fiind sistate pentru moment. Cei doi au convenit să lanseze o invazie în Saxonia Inferioară.

Măsurile de recatolicizare din Fiefurilor Ereditare Austriece ale dinastiei de Habsburg susținute puternic de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg ca, de altfel, și în celelalte posesiuni personale ale Habsburgilor, au fost demarate după înfrângerea rebeliunii nobiliare din Boemia. Însă după câțiva ani de la punerea ei în aplicare agresivă s-a ajuns la ostilizarea unei părți importante a nobilimii din Austria Superioară față de dinastia imperială. Aici, în 1626, a izbucnit rebeliunea ce a amânat invazia programată de generalii Habsburgilor - Wallenstein și Tilly - în Saxonia Inferioară pentru a-l bloca pe regele danez, Cristian al IV-lea, aflat cu trupele în teritoriile Sfântului Imperiu.

În Austria Superioară, ca de altfel în mai toate posesiunile personale ale Habsburgilor, împăratul Ferdinand al II-lea a susținut politica de recatolicizare a teritoriilor demarată de Biserică și consolidată prin brațul armat al suveranului. Opțiunile erau puține: fie protestanții se reconverteau la catolicism, fie plecau în exil. În câțiva ani de asemenea politică în Fiefurile Ereditare Austriece, suveranul a reușit să-și ostilizeze o bună parte din nobilime. Amenda pe care împăratul a aplicat-o celor pe care i-a acuzat că au fost implicați în rebeliunea antidinastică din Boemia a fost redusă într-o tentativă de a îndulci tonul. „Ferdinand aștepta de la guvernatorul Austriei Superioare, Herberstorff, el însuși reconvertit de la luteranism să întărească măsurile de recatolizicare. Pastori și învățători au fost expulzați în octombrie 1624, o amendă de 1 milion de florini a fost impusă în 1625 asupra acelora acuzați că au susținut revolta din 1618 și tuturor protestanților li s-a transmis să se convertească sau să plece. Măsurile au stârnit opoziție, în special printre Stările din provincie care desfășuraseră o campanie de discreditare a lui Herberstorff cu scopul de a deturna criticile locale față de eșecul lor din 1620”.

Ultimatumul pe care împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg l-a dat populației protestante din Austria Inferioară de a se converti la catolicism sau de a emigra a intrat în perioada de grație în toamna anului 1625, cu termen de îndeplinire, primăvara anului 1626. Ordinul nu a fost emis de împărat direct ci acesta l-a forța pe guvernatorul subordonat lui din provincie să emită ordinul. Oamenii de rând, inclusiv țăranii, i-au reproșat împăratului printr-un protest, redactat de un judecător retras din activitate, că se preocupă mai mult de zelul recatolicizării decât de situația lor concretă, reală și extrem de grea. Nivelul de îndatorare și eșecul micilor afaceri pe care aceștia le aveau, ca urmare a creșterii galopante a inflației după anul 1622, erau cele două mari capete de „acuzare” pe care aceștia le aduceau împăratului Ferdinand al II-lea. Ei erau nemulțumiți și de slăbirea gradului de autonomie al comunităților lor, recatolicizarea practicată de împărat fiind la pachet cu anumite reforme instituționale. Spiritele s-au inflamat, populația locală făcând trimiteri la Războiul Țărănesc din Sfântul Imperiu din anul 1525.

Izbucnirea rebeliunii împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg din anul 1626 din Austria Superioară s-a desfășurat după un tipar previzibil și care a avut aceleași coordonate precum mișcarea din 1595. După conspirația pusă la cale în casa lui Stefan Fadinger, un fermier înstărit, și o încăierare cu garnizoana bavareză din Lembach, în mai 1626, flacăra rebeliunii s-a extins rapid. La scurt timp miliții cifrând 40.000 de oameni s-au format. Orășenii înstăriți s-au oferit să contribuie financiar la dotarea cu piese de artilerie a rebelilor. Doar trei nobili s-au alăturat rebeliunii oamenilor de rând, unul dintre ei, nobilul Achaz Wiellinger, asumându-și comanda milițiilor. Elita protestantă s-a ținut, în mare, departe de rebeliune nefiind convins de vreo posibilitate de succes a răzvrătiților. E drept că nu s-a constituit nicio unitate de comandă cât de cât centralizată, fiind vorba mai degrabă de bande de oameni furioși printre care s-au amestecat și o serie de militanți care doreau stoparea recatolicizării Fiefurilor Austriece ale Habsburgilor.

Punctul de izbucnire al rebeliunii din primăvara anului 1626 din Austria Superioară împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg a fost situat în nord-vestul provinciei, la zona de contact cu Bavaria. Guvernatorul Adam von Herberstorff a ieșit din Linz pentru a-i confrunta pe rebeli, dar a eșuat rușinos. „[...]Herberstorff s-a grăbit din Linz în direcția rebeliunii pentru a o suprima, dar a fost prins într-o ambuscadă de Zeller la Peuerbach unde cei mai mulți dintre oamenii lui au fost masacrați pe 21 mai. Herberstorff a scăpat spre Linz dar controlul lui asupra orașului a fost subminat de larga simpatie printre locuitorii orașului față de rebelii din exterior. Precum atâția alți rebeli din modernitatea timpurie, Fadinger și Zeller și-au irosit avantajul inițial cutreierând satele pentru a aduna sprijin pe mai departe. Herberstorff a deschis negocierile pe 25 mai pentru a trage de timp iar țăranii erau gata să plătească ipoteca din 1623 pentru a răscumpăra provincia pentru Ferdinand, dacă împăratul ar asigura toleranța religioasă. Armistițiul a fost încălcat de frecventele încăierări în care și Fadinger și Zeller au fost uciși”.

Milițiile rebelilor din Austria Superioară, aflate în împrejurimile Linz-ului, erau demoralizate după moartea unuia dintre conducători și cel care fusese parte din conspirația care a dus la declanșarea răzvrătirii - Stefan Fadinger - și, de asemenea, temătoarea la auzul vestei că anumite detașamente imperiale din Boemia sunt pregătite să se îndrepte spre Linz. Prima tentativă a ducelui Bavariei, Maximilian, de a reprima mișcarea din Austria de Sus s-a sfârșit prost pentru el. Armata lui de 8.000 de oameni - e drept, jumătate dintre ei erau soldați proaspăt înrolați - a fost decimată în septembrie 1626.

După eșecul din septembrie 1626 de a înfrânge rebeliunea din Austria de Sus ducele Bavariei, Maximilian, l-a antamat pe generalul Gottfried Heinrich Graf zu Pappenheim, l-a rechemat din Sfântul Imperiu cu cei aproape 5.000 de oameni pe care îi avea în subordine și l-a trimis împotriva rebelilor. Garnizoana din Linz și un detașament imperial primit s-au alăturat armatei acestuia. Pappenheim s-a năpustit asupra milițiile rebelilor, verdictul fiind crunt pentru răzvrătiți. După 4 ciocniri intense, Pappenheim nu a arătat niciun strop de milă, 12.000 de rebeli fiind uciși. La scurt timp 100 de lideri ai mișcării au fost capturați de guvernatorul Austriei Superioare, Adam von Herberstorff. În aceste condiții o eventuală rezistență era fără viitor, rebelii împrăștiindu-se. Singurul nobil care s-a implica activ de partea mișcării de răzvrătire din Austria Superioară, Achaz Wiellinger, a ajuns pe eșafod alături de alți 20 de rebeli. Post mortem, Stefan Fadinger, rebelul în casa căruia se conspirase și care decedase între timp, a fost supus unei pedepse simbolice. „Corpul lui Fadinger a fost chiar deshumat ca să poată fi spânzurat”.

Aflat cu trupele deja de un an de zile, în 1626, pe teritoriul Sfântului Imperiu, în Saxonia, regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, se confrunta cu o problemă care va deveni insurmontabilă: cum va reuși să convingă mai mulți prinți, duci și electori din Imperiu să-i susțină cauza și războiul împotriva suveranului lor de drept, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg. Acest lucru avea o importanță vitală pentru posibilitatea continuării pe termen mediu a operațiunilor împotriva trupelor imperiale ale generalilor Wallenstein și Tilly, probabilitatea unor alianțe locale dându-i acestuia șansa primirii unor întăriri militare cât și de logistică. Hessen și Brandenburg-ul, două dintre aceste entități politice din Imperiu, i-au refuzat regelui danez cererile de ajutor, limitându-i mult aria de acțiune.

La un an de la pătrunderea pe teritoriul Sfântului Imperiu într-o încercarea de a-l înfrânge pe împăratul Ferdinand al II-le de Habsburg, regele danez Cristian al II-lea era pus în situația unei realități pe care cu greu o controla. Dacă dorea să aibe șanse reale împotriva armatelor imperiale ale generalilor Wallenstein și Tilly, regele ar fi trebuit să convingă să se alăture cauzei lui și alți conducători locali din Imperiu. Numai că aici s-a izbit de realitatea politico-instituțională a Imperiului, aceea a unui Imperiu cu un împărat suzeran peste o serie de prinți, duci și electori care își administrau singuri teritoriile și care doar în anumite condiții speciale erau restricționați de împărat. Altfel spus, ei puteau refuza cu de la sine putere orice cerere venită din partea regelui danez, putând să-i interzică tranzitul pe teritoriile lor, fără să ceară în prealabil autorizație de la suzeranul lor, împăratul, sau puteau să adere la chemările regelui danez împotriva împăratului, caz în care se situau singuri în afara legii și intrau pe terenul puținelor posibilități prin care împăratul le putea confisca juridic teritoriile, așa cum s-a petrecut cu electorul de Palatin, Frederic al V-lea, participant la rebeliunea antidinastică din Boemia.

Regele Danemarcei Cristian al IV-lea i-a abordat pe ducii și electorii din Sfântul Imperiu, în 1626, în vederea coalizării acestora împotriva împăratului Ferdinand al II-lea. Însă aflat deja de un an de zile cu trupele pe teritoriile Imperiului și în conflict cu armata imperială, regele danez avea puține șanse de reușită pentru că, indiferent cât de antipatic le era împăratul unora dintre conducătorii locali din Sfântul Imperiu acesta era, totuși, suzeranul lor, iar o eventuală ridicare de arme împotriva acestuia i-ar fi plasat în afara legii cu toate consecințele de rigoare. Ajutorul eventual al ducilor din Imperiu din vecinătatea Saxoniei i-ar fi mărit regelui danez aria de acțiune militară și lărgirea posibilităților de consolidare a logisticii necesare continuării războiului împotriva lui Ferdinand al II-lea de Habsburg. Numai că Hessenul și Brandenburgul au refuzat să intre în joc împotriva împăratului.

Discuțiile din Electoratul de Brandenburg al Sfântului Imperiu din anul 1626 în jurul cererii regelui danez Cristian al IV-lea, aflat în conflict cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, de a traversa teritoriile principatului și de a câștiga establishmentul politic al acestuia de partea cauzei sale au fost destul de aprinse. Dacă majoritatea calvină din Consiliul Privat al electorului era de părere că Brandenburgul ar trebui să se alăture regelui danez împotriva împăratului care era și suveranul lor, considerând că războiul e în primul rând unul religios, personajele de confesiune luterană din cercul puterii în frunte cu liderul gărzilor palatului și al familiei electorului au contestat acest lucru. Cel care s-a opus ferm a fost contele cu influență Adam Schwarzenberg. Pentru tabăra luterană războiul împletea motive mai diverse și mai relative decât ciocnirea unor confesiuni. Regele Gustav Adolf al Suediei al Suediei, care privea cu interes la desfășurările dintre danezi și armata imperială a Habsburgilor, le sugera calvinilor din Brandenburg să pună în scenă împotriva adversarilor luterani ce se împotriveau implicării de partea regelui danez, „metoda boemiană”: defenestrația.

Opoziția luterană din cercul puterii din jurul electorului de Brandenburg din 1626, de a nu implica electoratul într-o coaliției cu regele danez aflat cu trupele în Sfântul Imperiu împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, care le era în același timp și suveranul lor, a fost condusă de contele Adam Schwarzenberg, un personaj de destul de multă influență. El l-a convins pe elector că, în condițiile în care armata imperială înregistrase deja o victorie împotriva unul aliat al regelui danez - „rebelul de meserie” Ernst von Mansfeld, la Podul Dessau - avantajul era de partea taberei imperiale și ar fi complet neproductiv pentru Brandenburg să iasă din limitele legalității să să participe la o confruntare împotriva propriului împărat. Riscurile, în cazul unei victorii a armatei imperiale, ar fi fost imense, dat fiind exemplu electorului de Palatin, Frederic al V-lea, răzvrătit împotriva împăratului, înfrânt, autoexilat și cu electoratul confiscat de împărat și distribuit suporterilor fideli. Mai mult, electorul Saxoniei, Johann Georg, le permisese deja trupelor imperiale să-l urmărească pe Mansfeld pe teritoriul electoratului în cazul în care acesta alegea să se retragă spre est.

Generalul Ernst von Mansfeld și-a refăcut destul de repede armata după înfrângerea suferită la Podul Dessau în fața armatei imperiale condusă de Albrecht von Wallenstein și, după ce a recrutat 10.000 de oameni, a mai primit alți 7.000 de danezi sub conducerea ducelui Johann Ernst de Weimar și a părăsit Havelberg-ul într-o mișcare îndrăzneață în iulie 1626. Cu direcția Silezia, el a trecut pe la nordul Berlinului, peste Oder, apoi spre sud în Silezia unde rezistența milițiilor locale a fost anemică. A ocupat rapid provincia și țintea Ungaria de Sus, Slovacia de astăzi. Mișcarea mai mult decât îndrăzneață a lui Mansfeld l-a trezit din letargie pe un alt rebel de serviciu, principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Acesta devenise un personaj mai frecventabil după ce anterior, în cadrul discuțiilor Alianței de la Haga calvinii olandezi se amuzau pe seama acestuia, punându-și întrebarea dacă el e chiar real. În plus, intrase într-o alianță matrimonială cu electorul Brandenburgului, căsătorindu-se cu sora acestuia, Ecaterina.

În condițiile în care Ernst von Mansfeld ocupase Silezia în vara anului 1626 și avea ca țintă Ungaria de Sus, Slovacia de astăzi, deschizând un nou front împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, generalul imperial Albrecht von Wallenstein nu a dorit să-l antagonizeze pe electorul de Brandenburg, Georg Wilhelm, a cărui soră se căsătorise cu un posibil aliat din zona Ungariei al lui Mansfeld, principele Transilvaniei - Gabriel Bethlen - și, în plus, electorul rezistase până atunci insistențelor regelui danez, Cristian al IV-lea, de a se implica în coaliția împotriva împăratului sau de a permite tranzitul trupelor sale pe teritoriul electoratului. Împăratul ar fi avut posibilitatea să emită un decret care ar fi pus în poziție secundară orice act al electorului, în cazul în care acesta înclina să accepte oferta regelui danez, dar la sugestia lui Wallenstein a dat înapoi, pericolul unei antagonizării a electorului în acest moment fiind destul de mare. Apoi, Wallenstein a lăsat 16.000 de soldați în tabăra sa și a pornit cu 20.000 de soldați în urmărirea lui Mansfeld.

Johann Tserclaes conte de Tilly, generalul din serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, a rămas în Sfântul Imperiu încercând să blocheze orice manevră a regelui danez, Cristian al IV-lea, în timp ce Albrecht von Wallenstein, celălalt general din Sfântul Imperiu, se deplasa în fruntea unei armate de 20.000 de oameni spre Ungaria de Sus pentru a-l intercepta pe Ernst von Mansfeld. Acesta urmărea deschiderea unui front în est împotriva împăratului, front la care era deschis să participe și principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. La Lutter, Cristian al IV-lea, regele Danemarcei, a suferit o înfrângere din partea generalului Tilly, fiind nevoit să se retragă spre nord, în direcția Luneburg.

În iulie 1626, generalul Tilly din serviciul împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, aflat cu trupele în Sfântul Imperiu în preajma Munților Harz, a primit înștiințare de la Albrecht von Wallenstein, celălalt general imperial din Imperiu, că el urmează să se deplaseze cu o armată înspre Ungaria de Sus, în vederea interceptării lui Ernst von Mansfeld. I-a cerut lui Tilly să colaboreze cu ofițerii lăsați la baza lui de campanie, în cazul în care aceștia ar fi avut nevoie. Între timp, Tilly s-a ocupat de celălalt inamic aflat în apropiere, regele danez Cristian al IV-lea și micii lui aliați protestanți din Imperiu. Le-a redus pe rând capacitatea de apărare zonelor Münden, Northeim și Göttingen, în ultimul caz apelând la mineri din munții Harz care au deviat cursul de apă lăsându-i pe apărătorii din Göttingen în off-side. După ce o forță venită în ajutorul asediaților a fost anihilată, orașul i s-a predat la începutul lunii următoare lui Tilly.

La auzul veștii că generalul imperial Tilly a cucerit Göttingenul și urma să rezolve și problema garnizoanei din Northeim, regele Danemarcei Cristian al IV-lea s-a îndreptat în direcția respectivă, sperând să oprească acțiunea lui Tilly, să salveze orașul și culoarul Hessen - Saxonia Inferioară, vital pentru traseul logistic al armatei daneze. Între timp, Tilly a primit și contingentul lui Johann von Aldringen cu 4.000 de soldați. În momentul când a sesizat acest lucru, Cristian al IV-lea a ordonat retragerea spre nord cu intenția de a ajunge la Wolfenbüttel. Se pare că decizia lui a fost primită cu senzație de lașitate de proprii soldați și cu elan de trupele imperiale și cele ale Ligii catolice ce luptau de partea împăratului Ferdinand al II-lea. Dilema pe care au avut-o și alți conducători în alte situații similare de retragere rapidă și punere la adăpost i-a apărut și regelui danez: să lase în urmă trenul de bagaje pentru a beneficia de un marș rapid și sigur?! „El a ales să nu facă asta și carele curând au blocat drumul către Wolfenbüttel în punctul în care acesta trecea prin păduri dese la nord-est de Lutter-am-Barenberge. Cristian a fost forțat să plece devreme, joi, 27 august, sperând că o acțiune pe flancuri mai consistentă ar alunga urmăritorii. Tilly nu avea nicio intenție de a renunța și a căutat bătălia decisivă”.

Intervenția detașamentelor de protecție ale regelui danez Cristian al IV-lea a salvat armata de la un dezastru complet la Lutter. Pierderea artileriei și a primei linii a armatei nu a putut fi împiedicată însă, după ce trupele imperiale ale generalului Tilly s-au angajat în luptă cu. Copleșiți, danezii s-au predat. „Escorta regală daneză a șarjat cu succes pentru a acoperi retragerea liniilor a doua și a treia, dar prima nu a mai avut timp de a se desprinde și a trebuit să se predea. Cristian a pierdut până la 3,000 de morți, inclusiv pe Philipp de Hessen-Kassel, pe generalul Fuchs și alți ofițeri superiori. Alți 2,000 au dezertat, în timp ce 2,500 au fost capturați împreună cu toată artileria și cea mai mare parte din bagaje, inclusiv două vagoane încărcate cu aur. Tilly a pierdut în jur de 700 de oameni, morți și răniți”.

În momentul în care generalul imperial Tilly, în fruntea a 20.000 de oameni, l-a interceptat pe regele danez Cristian al IV-lea în august 1626, acesta din urmă se grăbea în retragerea spre Wolfenbüttel unde ar fi fost în siguranță. Armata lui era de dimensiuni asemănătoare, dispunea de ceva mai multe tunuri, dar era serios îngreunată de transportul trenului de bagaje la care regele nu a dorit să renunțe. Poziția armatei daneze era într-o vale de lângă râul Neile din Saxonia Inferioară. Tilly a ordonat bombardarea trupelor daneze în așteptarea agregării formațiunilor de luptă.

Deschiderea operațiunilor armatei imperiale conduse de contele de Tilly împotriva trupelor daneze ale regelui Cristian al IV-lea din august 1626 i-a revenit aripii lui Johann Jakob Conte de Bronckhorst și Anholt care a atacat dinspre râul Hummecke. Regele Cristian al IV-lea se îndreptase înspre avangardă, preocupat de soarta trenului de bagaje, fără să lase directive clare asupra reacției strategice pe care armata daneză trebuia să o aibă. Încercarea lui Filip, fiul landgrafului Maurice de Hessen-Kassel, de a contraataca s-a soldat cu dezastru. În același timp detașamentele lui Tilly trimise anterior să înconjoare flancurile armatei daneze, la adăpostul pădurilor, și-au făcut treaba și apariția lor la orele după-amiezii i-a luat prin surprindere pe danezi. Profitând, Tilly a ordonat trecerea râului Hummeck, capturând artileria daneză.

După înfrângerea de la Lutter, regele danez Cristian al IV-lea a reușit să-ș acopere retragerea după Wolfenbüttel. Hărțuirea la care a fost supus din partea armatei imperiale a contelui de Tilly i-a fost imputată ducelui Friedrich Ulrich ce își retrăsese detașamentele din regiune cu câteva zile înainte, fiind incapabil să ajungă la timp spre Lutter pentru a salva situația. Armata daneză s-a retras spre Verden în timp ce garnizoana daneză din Wolfenbüttel încerca să reziste asediului început de trupele imperiale. Prestigiul lui Tilly a crescut foarte mult în urma acestei victorii importante, ceea ce îi va da o altă alonjă, de-acum înainte, în structura militară a Habsburgilor alături de generalul Wallenstein. Trupele sale au pătruns în teritoriile Arhiepiscopiei de Bremen în urmărirea trupelor daneze dar regele Cristian al IV-lea a reușit o manevră de ultim moment ce a împiedicat o victorie totală a armatei lui Tilly. El a oferit câte 6 taleri fiecărui soldat care dezertase din armata lui și care dorea să-și reia serviciul militar. Cu ajutorul lor a hărțuit armata imperială și, în conjugare cu iminenta sosire a iernii, a obținut retragerea armatei imperiale după linia Bremenului.

Mișcarea armatei imperiale a lui Ferdinand al II-lea de Habsburg condusă de generalul Tilly din Sfântul Imperiu împotriva trupelor regelui danez, Cristian al IV-lea, de la Lutter, l-a izolat pe Ernst von Mansfeld cu armata în Ungaria de Sus. Victoria de la Lutter și retragerea trupelor daneze înspre Verden l-a deconectat pe Mansfeld de vreun posibili ajutor pe care îl putea primi din partea regelui danez în tentativa lui de a deschide un nou front împotriva Habsburgilor în est. Mai mult, Mansfeld avea de-a face acum și cu un rival redutabil, celălalt general al Habsburgilor din Imperiu, Albrecht von Wallenstein, care se îndrepta spre el.

Pătrunderea îndrăzneață a generalului Ernst von Mansfeld prin Silezia, în vara anului 1626, cu intenția de a deschide un nou front în est în Ungaria Superioară - Slovacia de astăzi - împotriva Habsburgilor avea la origine și ideea că în acest mod l-ar reactiva și pe un mai vechi rival al dinastiei: principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen. Numai că în timp ce Mansfeld era în munții Tatra ajutorul de la Bethlen nu sosise, principele fiind deja „legendar” printre liderii protestanți europeni pentru lipsa lui de seriozitate. El era „tipic întârziat”. Mai mult, situația lui Mansfeld, dat fiind faptul că regele danez aflat în Sfântul Imperiu, Cristian al IV-lea, nu îi putea trimite întăriri, el fiind contrat de armata generalului imperial Tilly. Wallenstein care se îndrepta spre el îl lăsase în mod intenționat să se îndepărteze cât mai mult de teritoriile Imperiului și să-și întindă cât de mult liniile de comunicare spre a-i fi tot mai dificil să primească eventuale întăriri.

Aflat în munții Tatra în așteptarea unui ajutor din partea principelui Transilvaniei, Gabriel Bethlen, de a redeschide frontul antihabsburgic din Ungaria Superioară, Ernst von Mansfeld cu armata din subordine au început să facă avansuri Stărilor din Boemia și Moravia în vederea unei alianțe antidinastice, însă acestea au rămas loiale împăratului. Amintirea pedepselor suferite după rebeliunea cehă înfrântă de împărat la Muntele Alb - prin care debutase acest Război de Treizeci de Ani în interiorul căruia ne aflăm, cronologic vorbind - era o amintire extrem de vie, dureroasă și proaspătă. De asemenea, populația din Ungaria de Sus, la aflarea veștii înaintării armatei lui Mansfeld și-a ascuns proviziile și alimentele, nedorind să ia parte la nicio rebeliune antihabsburgică. Generalul Mansfeld a luat în calcul varianta de a abandona trecerea în Ungaria de Sus, văzând că principele Bethlen întârzie, purtându-se în stilul lui clasic - mai mult cu gândul decât cu fapta - a încercat să profite de varianta secundară care i se ivise: să treacă în Austria Superioară, acolo unde mișcarea de răzvrătire împotriva împăratului a populației de rând încă era în plină desfășurare. Ducele Johann Ernst de Weimar, din tabăra lui Mansfeld, îi sugera că un asemenea plan ar avea prea mult riscuri.

Generalul Wallenstein a înaintea de-a lungul frontierei militare dintre Confederația central-europeană a Habsburgilor și Imperiul Otoman pentru a-l intercepta pe Ernst von Mansfeld care intenționase să deschidă un front împotriva împăratului Ferdinand al II-lea în Ungaria de Sus. Turcii, care fuseseră abordați de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, în vederea unui ajutor pe care el să-l transmită mai departe lui Mansfeld, și-au recalculat opțiunile și și-au declinat intențiile, manevrându-l abil pe Bethlen ca în alte situații. Bethlen a fost nevoit să ceară încheierea unui armistițiu cu împăratul Ferdinand al II-lea. Mansfeld, rămas fără eventualul sprijin al principelui Bethlen, care oricum nu era sigur dat fiind recordul lui bombastic de promisiuni neonorate, și-a recalculat opțiunile care erau puține și sumbre pentru el. Avea să fie ultima campanie pentru Mansfeld. Și el și ducele Johann Ernst de Weimar vor muri în curând din cauza bolilor. „Suferința, boala și dezertarea au redus forțele lui Mansfeld și Johann Ernst la 5,400 de oameni. Certându-se cu ducele, Mansfeld a organizat o mică escortă intenționând să traverseze munții și să scape spre Veneția. Deși avea doar 46 de ani, el era doborât de astm, probleme de inimă, tifos și stadii avansate de tuberculoză. Insistând să stea în picioare, el și-a întâlnit sfârșitul, complet înarmat, atunci când moartea l-a prins din urmă într-un sat din apropiere de Sarajevo pe 14 decembrie. Johann Ernst a murit de ciumă la doar două săptămâni mai târziu”.

În urma decesului lui Ernst von Mansfeld în iarna anului 1626 și sfârșitul tentativei lui de a deschide un front în Ungaria de Sus împotriva Habsburgilor, principele Transilvaniei Gabriel Bethlen a decis să primească oferta - nu avea o altă variantă mai bună - din partea împăratului Ferdinand al II-lea. El s-a aventurat într-un final în Ungaria de Sus dar, ca de multe alte dăți, a sosit prea târziu pentru armata lui Mansfeld. În decembrie, sub amenințarea armatei imperiale a lui Wallenstein aflată în proximitate, Bethlen a acceptat la Pressburg, astăzi Bratislava, impunerile împăratului Ferdinand al II-lea. Wallenstein, cu toate că a fost acuzat de unii membrii ai elitei politice din jurul împăratului că nu a optat pentru înfrângerea celui care îi ataca pe Habsburgi ori de câte ori avea ocazia - principele Bethlen -, se bucura de sprijinul complet al împăratului în acest moment. La Viena, el a primit mână liberă din partea împăratului pentru pregătirea campaniei din anul următor din Sfântul Imperiu.

Eșecul campaniei lui Ernst von Mansfeld din Ungaria de Sus împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, context în care generalul a murit, l-a determinat pe electorul de Brandenburg, Georg Wilhelm - mai ales în situația în care regele danez fusese respins de armata imperială a generalului Tilly - să considere că opțiunea unei alianțe și rezistențe protestante împotriva împăratului în respectivul moment era o iluzie. Prin urmare, el s-a declarat de partea împăratului, arestându-și consilierii care insistau pentru o atragerea electorului într-o alianță protestantă. Mai mult, Hans Georg von Arnim-Boitzenburg a fost trimis să intercepteze ceea ce mai rămăsese din trupele decimate de boli și aflate în retragere din campania eșuată a lui Ernst von Mansfeld din Ungaria Superioară.

Ceea ce mai rămăsese din armata lui Ernst von Mansfeld din campania ratată împotriva împăratului Ferdiand al II-lea de Habsburg din Ungaria de Sus a fost concentrată de Joachim von Mitzlaff în Silezia Superioară, în zona Tropau și Jägerndorf. Armata lui număra 13.400 de soldați dar vestea că Wallenstein se îndreaptă spre el cu 40.000 de soldați l-a determinat să riște și să încerce salvarea. El s-a îndreptat spre nord, încercând să ocolească detașamentele de sub comanda contelui de Arnim, trimis să-i intercepteze retragerea. În 3 august 1627 regimentele trimise de Wallenstein sub comanda colonelului Pechmann și Johann von Merode l-au atacat și înfrânt pe acesta. Mitzlaff a reușit să se facă nevăzut, dar cu această ocazie o serie de participanți la rebeliunea antidinastică din Coroana Cehă din deceniul anterior și care fugiseră din Boemia după reprimarea rebeliunii la Muntele Alb, au fost capturați cu această ocazie, deoarece ei se înrolaseră în armata lui Mitzlaff. Printre ei se afla și unul dintre verii generalului imperial Wallenstein. Ca să-și maximizeze avantajele de pe urma victoriei, Wallenstein s-a instalat în nord-vestul Brandenburgului, în direcția Lauenburg, iar pe contele de Arnim l-a trimis înspre Mecklenburg.

După ce campania lui Ernst von Mansfeld din Ungaria de Sus eșuase iar el fusese înfrânt de generalul imperial Tilly, fiind obligat să se retragă din Saxonia, regele danez Cristian al IV-lea a luat în considerare în mod serios deschiderea unor negocieri de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, la doi ani după ce trupele daneze invadaseră Sfântul Imperiu. Regele l-a abordat pe electorul-rebel al Palatinatului, Frederic al V-lea, parte din alianța protestantă de la Haga antihabsburgică, cerându-i să accepte termenii propuși de împărat pentru obținerea împăcării și posibilitarea spre deschiderea încheierii unei eventuale păci între părți. Se părea că simțul realității l-ar fi ajuns în cele din urmă pe elector, acesta fiind de acord cu renunțarea la titlul de rege al Boemiei, la recunoașterea ducelui de Bavaria ca elector și la recunoașterea autorității împăratului Ferdinand al II-lea. Ceea ce a minat în final posibilitatea înțelegeri a fost orgoliul fostului elector. „Încheierea acordului era aproape din moment ce Ferdinand probabil ar fi renunțat la cererile sale de reparații dacă Frederic și-ar fi călcat pe mândrie și s-ar fi supus în persoană. Acest lucru a fost prea mult pentru el, în orice caz, și discuțiile s-au sistat pe 18 iulie”.

După înfrângerile din anul 1626 și refuzul unuia dintre membrii Alianței protestante de la Haga, fostul elector de Palatin - Frederic al V-lea - de a se supune împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, a fost nevoit să continue războiul împotriva trupelor imperiale ale Habsburgilor conduse de contele de Tilly și Albrecht von Wallenstein. După rezolvarea situației și a tulburărilor provocate de principele Transilvaniei, Gabriel Bethlen, în Ungaria Habsburgică, Wallenstein a primit undă verde și mână liberă, după o audiența la reședința imperială, pentru campania gândită pentru anul 1627.

Regele Danemarcei, Cristian al IV-lea, după înfrângerea rușinoasă în fața armatei imperiale a generalului Tilly și retragerea înspre Bremen și Verden din anul 1626, a fost nevoit să continue lupta împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și în anul următor. Generalul imperial Wallenstein pregătea deja ofensiva iar negocierile pentru un eventual armistițiul prealabil unei păci eșuaseră. În acest sens, regele danez a primit întăriri: 5.000 de soldați englezi și olandezi. El și-a fixat avanposturile la Nienburg și Wolfenbüttel iar corpul principal de armată, de circa 15.000 de soldați, a fost plasat în zona Lauenburg. Margraful Georg Friedrich alături de 10.000 de soldați s-a plasat la Havelberg cu atenție înspre estul teritoriilor ocupate. Pentru a evita o pătrundere dinspre Holstein, regele danez a pus garnizoane la Glückstadt, Krempe și Pinneburg, iar o eventuală abordare a trupelor imperiale asupra pozițiilor daneze dinspre nord a fost blocată prin securizarea cetății Rendsburg. „Câlcăiul lui Ahile” era reprezentat de un sector aflat în sud-est între Hamburg care era neutru în conflict și Marea Balatică.

Ciocnirile dintre trupele imperiale și armata regelui danez Cristian al IV-lea din anul 1627 au debutat în iulie prin marșul generalului Tilly înspre pozițiile danezilor de-a lungul Elbei. Colonelul Pappenheim a fost lăsat cu sarcina de a asedia garnizoana inamică din Wolfenbüttel iar contele de Anholt a primit ordin de la generalul Tilly să abordeze ocuparea Nienburgului. Ducele Georg de Lüneburg s-a desprins de corpul de armată al lui Tilly și a atacat Havelbergul pe care margraful Georg Friedrich l-a abandonat și s-a retras înspre Mecklenburg, pe insula Poel din Marea Baltică. Retragerea margrafului de la Havelberg înspre insula Poel - unde a așteptat cu disperare 5 săptămâni alături de trupe pentru a fi transportat de navele daneze în spatele frontului - a lăsat flancul estic al pozițiilor anterioare ale armatei daneze libere. Wallenstein a profitat din plin de oportunitate, sosind din Silezia.

Generalul imperial Tilly a înaintet cu armata de-a lungul Elbei înspre pozițiile regelui Danemarcei, Cristian al IV-lea, păcălindu-l pe acesta printr-o manevră de derută. El s-a prefăcut că se îndreaptă spre Lauenburg, apoi a traversat rapid Elba înspre Bleckede. Cu toate că regimentele de scoțieni au opus rezistență, starea de spirit din rândul trupelor daneze era una destul de anemică. Demoralizării trupelor i-a fost adăugată și greșeala regelui care a lăsat comanda ezitantului conte Thurn - unul dintre personajele cehe angajate în rebeliunea nobiliară din Boemia din 1618 - în timp ce el încerca să obțină întăriri din zona Holstein. Thurn s-a retras la presiunile armatei imperiale, la Glückstadt, lăsând liberă traversarea Elbei. Mai mult, detașamentul englez - neplătit - a abandonat cauza, retrăgându-se înspre Stade de unde putea fi transportat pe mare înspre Anglia.

Cei doi generali imperiali din serviciul împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, Johann Tserclaes conte de Tilly și Albrecht von Wallenstein, au manevrat din direcții diferite împotriva trupelor daneze din Sfântul Imperiu în vara anului 1627, respingându-le către nord. Conjuncția dintre cele două armate ale Habsburgilor a avut loc pe 5 septembrie la Lauenburg. Pentru regele danez Cristian al IV-lea, la doi ani după ce invadase teritoriile Sfântului Imperiu, se prefigura un dezastru de proporții. În două săptămâni cei doi au ocupat întreg Holsteinul. „Wallestein i s-a alăturat lui Tilly imediat la nord de Lauenburg pe 5 septembrie, lăsând restul garnizoanelor în propria soartă. Pinneburg a căzut pe 28 septembrie dar Wolfenbüttel și Nienburg au rezistat ambele până în decembrie în timp ce Morgan a ținut sub control Stade până pe 5 mai 1628. Asediatorii nu au reușit să intre în oraș timp de trei zile după ce acesta a navigat spre Anglia din cauza cadavrelor în putrefacție. Danezii puteau reaproviziona garnizoana din Glückstadt pe mare, în timp ce Elba s-a revărsat pe 17 noimebrie 1628 distrugând utilajele de asediu imperiale de acolo. Tilly a fost rănit de bilă de muschetă la Pinneburg și și-a petrecut restul campaniei refăcându-se - a fost posibil si o scuză ca să nu pozeze în secundul lui Wallenstein, acum că acesta obținuse conducerea supremă”.

Margraful Georg Friedrich care se retrăsese pe insula Poel din Marea Baltică a reușit să primească, după 5 săptămâni, vase de transport daneze cu care a reușit să-și treacă pe continent, pe coasta de est a Holsteinului, 6.000 din cei 8.000 de oameni cu care se retrăsese în disperare pe insulă urmărit de trupele imperiale. El intenționa să facă joncțiunea cu detașamentele contelui Thurn, dar a aflat cu deziluzie că acesta se retrăsese în ciuda ordinelor regelui Cristian al IV-lea, ceea ce i-a permis lui Heinrich von Schlick să-l blocheze cu ușurință pe margraf. Numai 1.000 de soldați din trupele margrafului au reușit să scape din încercuire iar cei care au fost luați prizonieri au schimbat rapid taberele. Neplătiți de partea daneză, ei au intrat imediat în solda imperială. Rendsburgul a fost cucerit de trupele imperiale în octombrie, iar Iutlanda daneză se deschidea pentru acestea. Avantajul strategic era de partea împăratului Ferdinand al II-lea. Nobilii au refuzat să lupte de partea regelui danez și au părăsit zona pe măsură ce trupele imperiale înaintau. Detașamentele armatei centrale de la Aalborg, neputând bloca pătrunderea armatei imperiale au fot evacuate spre insulele daneze.

După înfrângerea armatei regelui danez, Cristian al IV-lea, și a aliaților lui din zona Saxoniei Inferioare de către trupele imperiale ale generalilor Tilly și Wallenstein, împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg a dispus transferul de teritorii din această zonă către cei doi generali și alți ofițeri de rang înalt din armatele lor drept recompensă pentru contribuțiile majore aduse la înfrângerea Danemarcei. Cei doi vor fi înnobilați, Wallenstein, spre exemplu, devenind duce de Mecklenburg.

Participarea ducelui Friedrich-Ulrich de Wolfenbüttel de partea trupelor daneze și cele aliate împotriva armatelor imperiale conduse de Tilly și Wallenstein din Sfântul Imperiu l-au adus pe duce, acum că victoria fusese de partea taberei imperiale - regele danez fiind forțat să se retragă înapoi în Danemarca - în postura de a fi nevoit să accepte instalarea unei garnizoane a împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg în capitala lui. A primit și o „amendă” din partea împăratului, gestul lui de a schimba părțile în ultimul moment, când situația era fără ieșire pentru regele danez Cristian al IV-lea, nu l-a impresionat pe împărat care a considerat pirueta ducelui drept oportunism.

Înfrângerea trupelor daneze și respingerea lor din Sfântul Imperiu către regatul danez a însemnat ocuparea teritoriilor din Saxonia Inferioară de către armatele imperiale. Și cum aici coaliția protestantă antihabsburgică își găsise destui adepți, acum cu victoria taberei imperiale suveranul Ferdinand al II-lea de Habsburg și-a luat partea. A împărțit teritorii către ofițerii de frunte ce contribuiseră la victoria împotriva danezilor, în același timp acesta fiind un mod al împăratului de a-și mai stinge din datorii față de generalii săi, unii dintre ei - cazul lui Wallenstein - fiind creditori pentru el. Cel din urmă numit a primit în Silezia ducatul de Sagan în contul unei datorii de 150.000 de florini pe care împăratul îi datora lui Wallenstein.

În debutul anului 1628, după ce pericolul danez fusese înlăturat din teritoriile Sfântului Imperiu iar armatele imperiale ale Habsburgilor preluaseră controlul asupra Saxoniei Inferioare și Mecklenburg-ului - cuiburi de aliați de ocazie ai regelui danez împotriva împăratului - Ferdinand al II-lea de Habsburg a pregătit o mutare care avea să nască controverse. El obișnuia deja să pună o parte din teritoriile pe care armata imperială le ocupa de sub autoritatea ducilor sau conților care pactizau la un moment dat cu rivalii săi, în contul susținătorilor lui fideli pentru a mai stinge din creditele pe care acesta le accesa de la suporterii respectivi. Sau făcea acest lucru pur și simplu pentru a-și fideliza suporterii. Acum, în Mecklenburg, împăratul a pus în posesia generalului Wallenstein teritoriile episcopatului de Schwerin și în tandem cu cele din Palatinatul Superior și Lusația i-au permis să elimine dintr-un foc 4.75 milioane de florini din creditele pe care împăratul le accesase de la generalul său extrem de bogat.

Momentul din iunie 1629 prin care împăratul l-a înnobilat pe generalul Albrecht von Wallenstein cu titlul de duce de Mecklenburg a stârnit controverse aprinse în Sfântul Imperiu. Evenimentul trebuie legat nu neapărat de faptul că acesta era de-acum de rang princiar și acest lucru nu ar fi convenit familiilor venerabile și nobile, dar mai ales cu schimbările sistemice care se petrecuseră în Sfântul Imperiu din 1621, odată cu deposedarea electorului rebel de Palatin, Frederic al V-lea, de titlul și fiefurile deținute.

Modus operandi al împăratului Ferdinand al II-lea se dovedea acum prin ridicarea la rang de duce de Mecklenburg al generalului Wallenstein că se înscria unui tipar de măsuri pe care împăratul și le imagina în raport cu adversarii lui locali din Imperiu și, pe de altă parte, cu suporterii lui. „Ridicarea lui Wallenstein drept prinț imperial deplin a fost fără precedent și instantaneu controversat. Impactul complet al actului poate fi apreciat doar în contextul schimbărilor rapide din Imperiu începând cu anul 1621. Frederic al V-lea, electorul secular senior, fusese depus și posesiunile înmânate suporterilor împăratului. Deși interdictul asupra celor mai importanți colaboratori ai electorului, Anhalt și Hohenlohe, a fost anulat, ducii de Mecklenburg s-au alăturat lui Georg Friedrich de Baden-Durlach din postura de fugari. Landraful Moritz de Hessen-Kassel a fost forțat să abdice iar Friedrich Ulrich de Brunswick-Wolfenbüttel umilit. Prezența trupelor lui Wallenstein în Pomerania, Holstein și Württemberg, părți din Brandenburg, Anhalt și alte teritorii sugerau faptul că și alte case conducătoare venerabile și-ar putea pierde posesiunile”.

Politica împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-i deposeda de titluri și fiefuri pe conducătorii locali din Sfântul Imperiu care se aliau în diverse ocazii cu inamici ai împăratului împotriva lui, deși acesta era și suveranul lor, era urmată imediat de arondarea unor teritorii din fiefurile respective suporterilor săi fideli și loiali. Acest trend a debutat prin confiscările și redistribuirile din Palatinatul de Rin, după scoaterea în afara legii a electorului rebel Frederic al V-lea, și a continuat în primul deceniu al Războiului de Treizeci de Ani, în 1629, oficial, unul dintre cei mai importanți generali ai împăratului - Albrecht von Wallenstein - fiind ridicat la rangul de duce de Mecklenburg. Însă, pe termen lung și pentru turnura ulterioară a conflictului pe scară largă această politică s-a suprapus și a inflamat pe mai departe spiritele cu o nouă tendință ce exista concomitent: dorința prinților-episcopi și a liderilor ordinelor religioase de a recupera teritoriile pierdute de Biserică după apariția Reformei protestante din secolul trecut. Cu această tendință a Bisericii suprapusă peste politica imperială de confiscare a fiefurilor celor care i se opuneau împăratului nu e de mirare că protestanții din Imperiu au început să vadă tot mai mult faptul că la mijloc e o luptă de supraviețuire, de totul sau nimic. Iar din această trăire se va ascuți Războiul de Treizeci de Ani ce va intra într-o nouă fază după ieșirea Danemarcei din schemă.

Dimensiunea armatei generalului Albrecht von Wallenstein care depindea și primea ordine doar de la împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg, ștergerea diferențelor de identitate dintre trupele Ligii catolice din Imperiu - tehnic separate de armata imperială, sub autoritatea ducelui Bavariei și comanda generalului Tilly - precum și teama celorlalți electori din Sfântul Imperiu că împăratul i-a acordat mult prea multă mână liberă generalului Wallenstein, au dus la convocarea unui Congres Electoral la Mühlhausen în toamna anului 1627. În discuție urmau să se pună abuzurile pe care le comitea armata lui Wallenstein în teritoriile din Imperiu în numele luptei pentru cauza împăratului împotriva rivalilor săi. De asemenea, ducele Bavariei, avea și critici de ordin personal și anume faptul că generalu Tilly, deși lupta de partea împăratului precum Wallenstein, obișnuia să primească ordinele de ducele Bavariei - cel care îl adusese în prim-plan - dar acum împăratul îl ocolea, pur și simplu, pe ducele Maximilian al Bavariei, emițând ordine direct către Tilly.

Creșterea constantă a armatei generalului Albrecht von Wallenstein, larga lui autonomie de decizie, depinzând aproape integral de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg au indus temerea ducelui Bavariei, Maximilian, că acest lucru va duce la ruperea echilibrului existent între armata împăratului și cea a Ligii catolice, fidelă acestuia și compusă din suporterii catolici din Sfântul Imperiu sub autoritatea ducelui bavarez. Maximilian primea cu mari temeri dimensiunile armatei lui Wallenstein care, în anumite momente, era de trei ori mai mare decât a generalului Tilly și, pe de altă parte, ducele se simțea ofensat și de faptul că generalul Tilly deși fusese adus în prim-plan de el și era la comanda armatei Ligii, acesta ajunsese să primească ordine, precum Wallenstein, direct de la împărat, ducele fiind ocolit de schemă. Diferențele dintre armata imperială și cea a Ligii catolice din Sfântul Imperiu se estompaseră în privința actului de autoritate, Liga catolică devenind o anexă a dorințelor împăratului Ferdinand al II-lea.

Alături de ducele Bavariei, Maximilian, și alți electori din Sfântul Imperiu au trimis un protest împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg, criticând comportamentul trupelor generalului Wallenstein din teritoriile pe care acesta le traversa din Imperiu. Ședințele Congresului Electorilor a avut loc în toamna anului 1627 iar acesta a devenit, prin numărul conducătorilor din Imperiu participanți, prima adunare importantă din ultimii ani la nivelul politic superior din Sfântul Imperiu. Criticile la adresa politicii împăratului au curs în voie. Cel mai puțin vocal, la nivel oficial, a fost ducele Bavariei pentru că acest lucru ar fi dus la compromiterea șanselor lui de a fi recunoscut drept membru al Colegiului Elector, aspect pe care unii lideri încă nu consimțeau să îl recunoască.

La finalul Congresului Electorilor de la Mühlhausen din toamna anului 1627, principii-electori și-au exprimat îngrijorarea față de politica împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg care îi deposeda de titluri și fiefuri pe toți conducătorii vasali din Imperiu ce i se opuneau militar în alianțe cu rivalii danezi sau anterior cei palatini, ducând la situația în care o serie de Case domnitoare cu vechime de secole în aceste ducate și principate să își încheie poziția de conducere în urma decretelor împăratului. În final, ducele Bavariei, Maximilian, a obținut recunoașterea din partea celorlalți principi a titlului de elector primit odată cu deposedarea electorului de Palatin de acest rang. În același timp transferul de teritorii operat de împărat în contul ducelui Bavariei, aliatul lui de cursă lungă și anume, fiefurile din Palatinatul Superior, la pachet cu decizia suveranului Ferdinand al II-lea de Habsburg de a-l înnobila pe generalul Wallenstein, adică tocmai cel criticat de Congresul Electorilor, cu titlul de duce de Mecklenburg le-a indicat electorilor că politica împăratului este și va fi despre suporterii lui fideli. Iar pentru realizarea și continuarea acestei politici Ferdinand al II-lea, în ochii unora dintre electori, era gata să anuleze orice libertate și privilegii pe care aceștia le aveau.

După ofensiva armatelor imperiale ale Habsburgilor conduse de generalii Tilly și Wallenstein din vara și toamna anului 1627 regele danez Cristian al IV-lea nu doar că a fost respins din teritoriile Sfântului Imperiu înspre Danemarca dar a fost copleșit de trupele imperiale, fiind nevoit să se retragă cu armata pe insulele regatului, lăsând regatul continental sub ocupația trupelor imperiale. După o tentativă de respingere a armatelor imperiale din care a scăpat cu greu regele Cristian al IV-lea a repetat mutarea în 1629. Generalul Wallenstein l-a așteptat, dar spre inspirația lui regele a deschis negocierile de pace cu împăratul Ferdinand al II-lea la timp. Pacea semnată la Lübeck a simbolizat ieșirea Danemarcei din război și încheierea acestei etape a Războiului de Treizeci de Ani, cunoscută în istoriografia drept „faza daneză”.

Trupele daneze conduse de regele Cristian al IV-lea nu au putut rezista ofensivei armatelor imperiale ale lui Ferdinand al II-lea de Habsburg, conduse de generalii Tilly și Wallenstein, fiind respinse în vara anului 1627 din teritoriile Sfântului Imperiu pe care le ocupaseră cu 2 ani înainte. Apoi avansul trupelor imperiale înspre nord a dus la ocuparea Danemarcei, timp în care regele a fost nevoit să se refugieze cu detașamentele de soldați care-i rămăseseră intacte, pe insulele regatului din Marea Baltică. În iarna dintre anii 1627-1628 regele danez a reușit să recruteze soldați în completare din Suedia și Norvegia, ducând efectivele de care dispunea la cifra de 20.000 de soldați. Cu ajutorul vaselor de flotă pe care le controla regele a reușit și să intercepteze câteva vase aparținând armatei imperiale a lui Wallenstein.

Raidurile pe care le efectuau de pe mare trupele daneze asupra coastelor Iutlandei daneze ocupate de trupele imperiale ale generalului Wallenstein - regele danez alături de armată erau retrași pe insulele din Marea Baltică - au dus la creșterea stării de spirit a populației daneze din partea continentală ocupată a Danemarcei. În Ditmarschen, Holstein și părți din Nordstrand 3.000 de oameni de rând au ridicat armele împotriva trupelor imperiale. În același timp, flota daneză bloca vasele flotei imperiale în Marea Baltică ca să nu poată ataca insulele controlate încă de regele Cristian al IV-lea, cu destul de mult succes.

În vara anului 1628 regele danez Cristian al IV-lea, refăcându-și armata în lunile de iarnă, a încercat să debarce din insulele regatului danez din Marea Baltică acolo unde se refugiase, în partea continentală a Danemarcei, și să confrunte armata imperială a lui Wallenstein care ocupase teritoriul continental al regatului. El a debarcat cu 6.000 de oameni la Wolgast, dar Wallenstein s-a întors rapid către acesta, abandonând asediul de la Stralsund. Și-a dispus cei 8.000 de oameni de așa natură încât regele Cristian al IV-lea a scăpat din capcană doar datorită eforturilor mari ale soldaților săi. „După ce a abandonat asediul asupra Stralsund-ului, Wallenstein a atacat cu 8,000 de oameni pe 24 august, prinzându-i în capcană pe danezi așa cum Schlick o făcuse cu un an înainte, la Heiligenhafen. Trupele lui Cristian au opus o rezistență dârză în spatele unui teren mlăștinos, dându-i posibilitatea regelui lor să scape cu ajutorul flotei, lăsând în urmă 1.000 de morți și 1.100 de prizonieri”.

În primăvara anului 1629, cu forțe proaspete, regele danez Cristian al IV-lea a debarcat cu 10.000 de oameni din insule în partea continentală a regatului danez, ocupat de trupele imperiale ale generalului Wallenstein. Operațiunea identică din anul precedent eșuase teribil, iar regele fusese aproape de a intra în captivitate. Acum, de pe coasta de est a Iutlandei, având și promisiunea joncțiunii cu un contingent englezo-olandez de 4.000 de soldați, regele s-a îndreptat spre sud. Precum în anul precedent, Wallenstein îl aștepta să facă aceeași greșeală tactică, numai că în ultimul moment regele a acceptat termenii unei păci propuse de împăratul Ferdinand al II-lea de Habsburg.

Prin Pacea de la Lübeck, din iunie 1629, prin termenii acceptați de regele danez Cristian al IV-lea el se angaja că nu se va implica într-o alianță viitoare împotriva împăratului Ferdinand al II-lea de Habsburg și că renunță la orice pretenție teritorială legată de Ducatul Saxoniei din Sfântul Imperiu. În schimb, la sugestia generalului Wallenstein - se pare - împăratul a fost generos cu regele danez și, pentru a-l sensibiliza ca posibil aliat viitor în contextul tot mai cert al intervenției Suediei în Războiul de Treizeci de Ani, Ferdinand al II-lea nu a avut nicio pretenție teritorială pe seama regatului danez. Ieșirea Danemarcei din război a însemnat și lovitura de grație dată Alianței protestante de la Haga și l-a determinat pe cardinalul Richelieu să-l numească pe regele Cristian al IV-lea „un laș”. Din perspectiva daneză, însă, această pace era mult mai mult decât și-ar fi închipuit că vor primi și, odată cu pacea semnată, așa-numita „fază daneză” a Războiului de Treizeci de Ani s-a încheiat.