Colonizarea Americii
autor Maxim Pretula, iulie 2016
Deși Cristofor Columb este considerat descoperitorul Americii, vikingii au fost primii europeni care au ajuns pe Coastele de Nord-Est ale Americii de Nord.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Deși Cristofor Columb este considerat descoperitorul Americii, vikingii au fost primii europeni care au ajuns pe Coastele de Nord-Est ale Americii de Nord. Astfel, încă din Evul Mediu, mai multe popoare europene au început să navigheze mările și oceanele pentru a descoperi noi pământuri și noi bogății. Aceste popoare au fost: spaniolii, portughezii, francezii, italienii, norvegienii, olandezii și, nu în ultimul rând, englezii.

Vikingii au fost primii mari navigatori europeni care au explorat Oceanul Atlantic. Ei au înființat colonii în Islanda. Mai târziu, de aici au navigat spre vest, descoperind Groenlanda și teritoriul numit astăzi Newfoundland. Au construit și aici o colonie, numită Vinland, însă relațiile conflictuale cu nativii americani au dus la abandonarea acestei colonii.

Sub conducerea unuia dintre urmașii regelui de la acea vreme, Henry - supranumit Navigatorul, portughezii au demarat ceea ce mai târziu s-a numit Era Descoperirilor. Fiind motivați de câștig, au început a explora Coasta de Vest a Africii. Exploratorul Bartolomeo Dias a fost primul european care a trecut de Capul Bunei Speranțe. El a demonstrat că Oceanul Atlantic și Indian sunt conectate.

Explorarea pământului pe suprafața mărilor a ridicat de la început mari probleme, pornind de la contradicția cu privire la sfericitatea planetei noastre. Încă din acele vremuri și chiar de mai devreme au existat opinii conform cărora Pământul ar fi sferic. Eratostene din Cirene a calculat, cu relativă precizie, încă din secolul al III-lea d. Hr., circumferința globului pământesc. Cu toate acestea, teoria potrivit căreia pământul era plat a influențat puternic reticența navigatorilor de a se aventura în largul Atlanticului.

Vasco da Gama a fost exploratorul portughez care, folosind ruta lui Bartolomeo Dias, și-a dus compatrioții până în India. Mirodeniile din Asia, aurul, argintul, textilele dar și sclavii, au constituit bunuri pentru care portughezii au continuat să navigheze mările. Astfel, ei au descoperit tot mai multe teritorii.

Cristofor Columb a fost primul european care a propus o călătorie peste Atlantic pentru a ajunge la bogățiile Asiei. O mare parte a experților de la acea vreme a admis posibilitatea navigării spre Asia peste Atlantic. Ei au fost de acord cu teoria sfericității pământului, însă au considerat imposibilă o astfel de călătorie. Motivul era acela că navigatorii ar rămâne fără hrană și apă cu mult timp înainte de a ajunge în Asia. Columb a perseverat, în acest sens fiind ajutat de o eroare de calcul. Diametrul pământului a fost calculat la o mărime mult mai mică decât cea reală. Așadar, distanța către Asia era mult mai scurtă. Lucrul acesta i-a întărit convingerea de a porni spre vest.

Încă de la început, Columb a întâlnit multă opoziție în a-și îndeplini planul de a naviga spre Asia, mai precis spre Indiile bogate în mirodenii. Planurile sale au fost respinse în Portugalia și, inițial, și în Spania. Contextul istoric a fost cel care a contribuit în mod decisiv la reușita lui. Regii Spaniei, Fernando de Aragon și Isabella a Castiliei, au fost impresionați de descoperirile exploratorilor portughezi și de bogățiile aduse de peste mări. Aceștia au fost motivați și de răspândirea catolicismului în lume. Din aceste motive, i-au acordat lui Cristofor Columb sprijinul financiar și material necesar pentru călătoria trans-atlantică.

În seara zilei de trei august 1492, Cristofor Columb a pornit în prima sa călătorie trans-atlantică. Aceasta va fi prima din cele patru călătorii întreprinse de explorator. La finalul acestora, coroana spaniolă a devenit prima putere colonială din Americi. Tot atunci a început așa-numitul schimb columbian. Acesta a fost un proces prin care oameni, plante, animale, dar și ideologii și credințe religioase au fost transferate din Lumea Veche în cea Nouă și invers.

Prima călătorie a flotei lui Cristofor Columb, compusă din trei nave, „Santa Maria”, „Pinta” și „Nina”, a fost cea mai dificilă. Marinarii spanioli erau înfricoșați de posibilitatea rămânerii fără provizii și apă. Cu toate acestea, la cinci săptămâni după plecare, pământul a fost zărit de către unul din veghetorii navelor. Deși credea că a ajuns în Asia, Columb descoperise arhipelagul Bahamas.

A doua călătorie a avut loc un an mai târziu. De data aceasta, datorită succesului repurtat în prima călătorie, monarhii Spaniei i-au încredințat lui Columb conducerea unei flote de 17 nave cu oameni și provizii suficiente pentru a înființa colonii permanente în Lumea Nouă. Urmând un curs mai sudic decât în prima călătorie, Columb a descoperit insulele Antile, insulele Virgine, insula Puerto Rico. Și-a continuat apoi drumul spre Hispaniola și Cuba. În această a doua călătorie a fost descoperită și Jamaica.

În a treia călătorie trans-atlantică, Cristofor Columb a atins pentru prima dată continentul sud-american, în dreptul peninsulei Paria, din Venezuela. La acel moment, el a fost ferm convins că noul pământ descoperit făcea parte din Asia. În această expediție Columb a mai descoperit insulele Trinidad, Tobago, Grenada și Margarita.

Moștenirea lui Cristofor Columb este una controversată. Pe de o parte, el este văzut ca un mare explorator. Pe de altă parte, însă, foarte mulți istorici îi atribuie numeroase atrocități comise împotriva populației native din insulele descoperite în Marea Caraibelor. Există multe dovezi care confirmă tratamentul brutal aplicat nativilor de către oamenii lui Columb. Poate fi dovedită, de asemenea, și exploatarea populației locale pentru obținerea aurului, zahărului și a altor resurse prețuite la acea vreme în Europa.

Depășind acest prag psihologic, flota lui Columb și-a continuat drumul. Ei au ajuns pe țărmurile insulelor Cuba și Hispaniola. Nativii pe care spaniolii i-au întâlnit aici i-au numit indieni, deoarece erau convinși că au ajuns în India. Inițial, locuitorii insulelor au fost impresionați de armurile și felul europenilor. Însă, ei au descoperit repede că intențiile acestora nu erau pur pașnice.

Cea de a patra și ultima expediție a lui Cristofor Columb a avut scopul de a descoperi așa-numita strâmtoare Malacca. S-a crezut că această strâmtoare face legătura între Oceanul Atlantic și Oceanul Indian. Flota spaniolă a ajuns întâi în arhipelagurile deja descoperite. A urmat, apoi, un curs spre vest cu scopul să atingă coasta Americii Centrale. Ajuns în Panama, Columb a aflat de o strâmtoare care duce spre un alt ocean, însă, din cauza mai multor probleme ale navelor sale a fost obligat să se întoarcă din drum. O furtună puternică a provocat naufragiul flotei sale pe insula Jamaica. Pe această insulă a trebuit să stea un an înainte de a se putea întoarce în Spania.

Expedițiile lui Columb au influențat profund atât perioada în care a trăit el, cât și viitorul întregului glob pământesc. Avantajele tehnologice ale colonizatorilor europeni asupra populațiilor native le-au permis să se extindă cu ușurință și rapiditate pe noile pământuri descoperite. Înființarea de colonii și, mai târziu, de imperii coloniale a influențat decisiv atât istoria Europei, cât și a Lumii Noi. Influența s-a manifestat prin producerea unor schimbări profunde pe plan cultural, social și economic.

Informațiile cu privire la noile teritorii descoperite, și mai ales cele privind bogățiile acestor pământuri, s-au răspândit repede pe Vechiul continent. Acest fapt a trezit interesul regilor europeni, dar și al exploratorilor și aventurierilor. Ei urmăreau să stăpânească aceste pământuri și să se îmbogățească. Epoca descoperirilor, începută de portughezi la începutul secolului al XV-lea, era în plin avânt.

Giovanni Caboto a fost primul european de după vikingi care a explorat coasta de est a Americii de Nord. Navigând sub steagul Angliei, acesta a descoperit insula Newfoundland. Și-a continuat drumul până în zona estuarului Chesapeake.

Samuel de Champlain a fost un navigator francez. El a cartografiat coasta Canadei și a înființat primele așezări franceze în zona fluviului Sfântul Laurențiu. Supranumit „Părintele Franței Noi”, a deținut titlul de guvernator al provinciei Quebec. În acest timp a organizat un eficient comerț cu Franța continentală.

Numele de „America” a fost dat noilor pământuri după exploratorul italian Amerigo Vespucci. Acesta a participat la patru expediții spre Lumea Nouă. În urma acestora, a concluzionat că noile pământuri nu fac parte din Asia, ci că reprezintă un cu totul nou continent. De asemenea, el a cartografiat un număr de constelații, cum ar fi „Alpha”, „Beta Centauri” și „Crux”. Aceste constelații au fost cunoscute în Antichitate grecilor. Însă, odată cu procesul de precesiune a pământului, au trecut de orizontul continentului european și nu au mai putut fi observate.

Henry Hudson a fost un explorator englez. El și-a propus găsirea unei căi de acces către China, prin nordul Americii, traversând Cercul Arctic. A explorat coasta de est a Statelor Unite de astăzi, în zona metropolitană a New York-ului de mai târziu, inițial New Amsterdam. Hudson a dat numele râului Hudson.

Vasco Nunez de Balboa a fost primul european care, explorând zona istmului Panama, a intrat în Oceanul Pacific dinspre Americi. Asemenea multor altor exploratori europeni, a dus o politică sistematică de cucerire și exploatare a triburilor native. Scopul lui era obținerea aurului și a altor resurse.

Giovanni da Verrazzano este recunoscut ca fiind primul european, de după expedițiile vikingilor, care a explorat coasta de est a Americii de Nord, din Florida până în New Brunswick.

Contactul dintre exploratorii europeni și populațiile native a fost de la început, cu unele excepții, unul violent. Diferențele culturale, sociale, și religioase, dar și interesele economice și politice ale noilor veniți au determinat declanșarea unor conflicte militare care s-au finalizat cu distrugerea marilor civilizații amerindiene și împărțirea teritoriilor descoperite între marile puteri vest-europene.

Reprezentând avangarda descoperirilor în Lumea Nouă, spaniolii au fost primii care au înființat un imperiu colonial în Americi. După ocuparea majorității insulelor din Marea Caraibelor, sub conducerea conquistadorului Hernan Cortes, aceștia au acostat pe coasta de est a Mexicului. Aici au descoperit civilizația aztecilor. Auzind de bogățiile acestui imperiu, Cortes s-a aliat cu triburile dușmane aztecilor și s-a îndreptat spre capitala acestora, Tenochtitlan.

Cholula a fost primul oraș aztec cucerit de Cortes. Spaniolii, aliați cu tribul Tlaxcalan, dușmani ai aztecilor, au intrat în Cholula fără să întâlnească inițial opoziție după ordinul dat căpeteniilor locale de către împăratul aztec, Moctezuma al II-lea. La scurt timp după intrarea în oraș, Cortes a fost avertizat că aztecii plănuiesc să-i masacreze trupele în timpul nopții. Hotărând să acționeze primul, acesta a ordonat trupelor sale să aresteze toți nobilii din oraș. Aceștia și un număr mare de locuitori au fost executați. Orașul a fost incendiat, acest eveniment fiind numit mai târziu de istorici „Masacrul de la Cholula”.

Vestea masacrului s-a răspândit repede printre orașele controlate de azteci. Nou-veniții, deja considerați de către azteci ca posedând puteri supranaturale, au început să fie temuți. Împăratul aztecilor l-a invitat oficial pe Hernan Cortes și trupele sale în Tenochtitlan. Inițial, relațiile dintre cei doi au fost cordiale. Cu toate acestea, mărul discordiei l-a constituit cerința spaniolilor de a ridica o cruce și o statuie a Fecioarei Maria lângă altarele zeilor azteci. Spaniolii au aflat că aztecii au omorât șapte soldați spanioli rămași pe coasta golfului Mexic. Fiind în inferioritate numerică Cortes a ordonat arestarea lui Moctezuma, luându-l ostatic.

Deși era ostatic, Moctezuma a continuat să exercite rolul de conducător al aztecilor. Fidel lui Cortes, l-a avertizat că pe coasta golfului Mexic au acostat trupe spaniole. Acestea au fost trimise să-l aresteze sau să-l omoare pe Cortes, deoarece misiunea sa inițială consta doar în explorarea țărmurilor mexicane. Cortes a părăsit capitala aztecă, și, în urma unei acțiuni militare îndrăznețe, a reușit să-i convingă pe soldații aduși împotriva lui să i se alăture.

Întorcându-se în Tenochtitlan, Cortes a descoperit că soldații rămași au masacrat un număr mare de nobili azteci. Acest lucru a determinat revolta întregii populații. Cortes și oamenii săi au fost obligați să fugă din oraș. Astfel, ei au pierdut o mare parte din comorile furate și au suferit pierderi mari de vieți omenești.

La scurt timp, întărindu-și forțele, Cortes s-a întors cu o mare armată. Armata era formată, în mare parte din aliații săi tlaxcalani. Tenochtitlan, unul dintre cele mai mari orașe ale lumii la acea vreme, a fost asediat timp de opt luni. Asediul s-a finalizat cu distrugerea orașului și integrarea imperiului aztec în noul imperiu colonial spaniol. Din acest moment, Cortes și oamenii lui au început o campanie sistematică de extindere a imperiului colonial. Au purtat războaie în nordul Mexicului cu triburile Chichimeca și au avansat la sud, spre teritoriile mayașe.

După înfrângerea aztecilor, spaniolii au înaintat spre sud. Ei au început o campanie militară pentru cucerirea orașelor mayașe. Campania s-a dovedit a fi mult mai dificilă decât cea împotriva aztecilor, ultimul oraș mayaș fiind cucerit aproape un secol mai târziu. Cu toate acestea, spaniolii au avansat rapid de-a lungul coastelor Americii Centrale, deoarece au beneficiat de avantajele transportului maritim. Au ajuns în Peru-ul modern, unde de au descoperit Imperiul Incaș.

Pătrunderea spaniolilor pe teritoriul modern al statului Peru a coincis cu războiul civil care se desfășura în acel moment între doi urmași ai împăratului incaș Huayna Capac. Francisco Pizarro comanda o armată de doar 168 de soldați. El a ajuns în apropiere de reședința de primăvară de la Cajamarca, a lui Atahualpa, unul din cei doi fii ai împăratului. Acesta din urmă tocmai a primit veste de la generalii săi că armata fratelui său, Huascar, a fost învinsă, iar fratele său capturat.

Inițial, Atahualpa, noul Sapa Inca - împărat al incașilor - i-a primit cordial pe spanioli. Aceștia doreau ca el să recunoască suveranitatea regelui Spaniei și a catolicismului ca religie. Cererea aceasta a provocat ceea ce unii istorici au numit bătălia de la Cajamarca, iar alții masacrul de la Cajamarca. Spaniolii au fost pregătiți pentru ambuscadă. Ei au deschis focul în momentul refuzului lui Atahualpa de a recunoaște supremația credinței catolice. Au ucis sute de incași și pe împărat l-au luat prizonier.

Astfel, Pizarro a obținut o poziție avantajoasă. El a forțat armată incașă, care era mult mai numeroasă, să renunțe la atacul asupra spaniolilor. I-a promis lui Atahualpa că îl va elibera în schimbul unei considerabile cantități de aur. Intențiile spaniolilor erau, însă, altele. După ce a fost convins să se creștineze, Atahualpa a fost executat. La scurt timp, Pizzaro, primind întăriri, a ocupat capitala imperiului, Cuzco. Spaniolii au avut de partea lor un număr considerabil de aliați din triburile ce se opuneau stăpânirii incașe. Astfel, rezistența incașilor s-a prăbușit. Spaniolii au instalat pe tron pe fratele lui Atahualpa, Tupac Huallpa, ca împărat marionetă.

Tupac Huallpa a murit în scurt timp și conducerea statului incaș a revenit lui Manco Inca Yupanqui. Inițial, acesta s-a declarat aliatul spaniolilor. Însă, profitând de nemulțumirea generalilor rămași în nord, noul conducător s-a răsculat și a asediat fosta capitală incașă, Cuzco. Spaniolii au deținut arme superioare, iar între conducătorii incași nu a existat nicio coeziune. Totodată, incașii au suferit pierderi în urma contactului inițial cu europenii. Din aceste motive, răscoala lui Manco Inca Yupanqui a fost suprimată. Acesta a fost forțat să se retragă în Anzii de vest, unde, pentru câteva decenii, a condus un mic stat incaș.

Înfrângerea definitivă a incașilor a avut loc la aproximativ 40 de ani de la venirea spaniolilor. Cuceritorii nu și-au impus doar voința politică asupra locuitorilor. Ei au înlocuit sistematic religia incașilor cu cea catolică și, totodată, toate celelalte elemente culturale și tradiționale ale incașilor cu cele spaniole. Bogățiile noilor pământuri cucerite au întărit considerabil poziția coroanei spaniole în America de Sud și Centrală. Acest fapt s-a simțit și în lupta cu celelalte mari puteri europene de pe vechiul continent.

Colonizarea Americii de Nord a reprezentat un proces mai anevoios spre deosebire de colonizarea Americii Centrale și Americii de Sud. Acest lucru a avut mai multe cauze. Pe de o parte, atât condițiile climatice, cât și gradul de dezvoltare a culturilor locale erau diferite. Pe de altă parte, din momentul primelor explorări ale coastelor de est, mai multe puteri europene și-au disputat dreptul de a ocupa pământurile din vest. Aceste puteri erau: Marea Britanie, Franța, Țările de Jos, Spania și Portugalia.

Primii care au pătruns pe continentul nord-american au fost spaniolii. Ei au înființat o colonie în Florida. Hernando de Soto a fost conquistadorul care a participat la campania împotriva incașilor. El a condus o expediție din Florida, prin sudul Statelor Unite de astăzi, până la râul Mississippi. Spaniolii erau concentrați pe colonizarea teritoriilor cucerite în America Centrală și de Sud. Cu toate acestea, ei nu și-au extins influența în America de Nord, decât mult mai târziu, în urma desființării imperiului colonial francez din America de Nord.

Primele colonii franceze au fost înființate în zona râului Sf. Laurențiu. Expedițiile, ordonate de regele Franței, au fost conduse de navigatorul Jacques Cartier. Scopul înființării acestor colonii a fost exploatarea resurselor naturale, îndeosebi a pieilor. Spre deosebire de alți colonizatori europeni, francezii au dezvoltat relații amiabile cu populațiile native. Acest lucru datorat, pe de o parte, numărului redus al colonizatorilor. Pe de altă parte, scopul francezilor era doar extragerea și comercializarea resurselor și nu stăpânirea efectivă a pământului. Acest lucru a contribuit la extinderea coloniilor franceze din nordul Canadei de astăzi, de-a lungul fluviului Mississippi, până la g

Britanicii, olandezii și suedezii au înființat colonii pe coasta de est a Statelor Unite moderne. Scopul acestora a fost, la fel ca și în cazul francezilor, extragerea și comerțul cu resurse valoroase descoperite pe noile pământuri. Spre deosebire de cazul francezilor, coloniile înființate de aceștia au fost intens populate de la început de diferite grupuri sociale și religioase de pe vechiul continent. În afară de dorința de a se îmbogăți, aceste grupuri erau în căutarea unui tărâm unde să-și poată exprima convingerile culturale și religioase fără a fi persecutați.

Contactul dintre europeni și populațiile native de pe continentul nord-american a fost la fel ca și în America Centrală și America de Sud, unul violent. Bolile aduse de europeni în lumea nouă, împotriva cărora indigenii nu aveau imunitate, au avut un efect devastator. Interesele economice ale colonizatorilor și diferențele culturale și religioase au dus la numeroase conflicte. În urma acestor conflicte a avut loc retragerea treptată a nativilor spre vest. Dezvoltarea socio-culturală a nativilor a stagnat.

La 100 de ani după înființarea primelor colonii europene în America de Nord, trei mari puteri împărțeau continentul. Acestea erau: Marea Britanie, Franța și Spania. Între francezi și englezi a început să aibă loc confruntări armate pentru controlul resurselor. În ceea ce îi privește pe nativi, aceștia nu au putut rămâne neutri. Ei au luat parte la confruntări, fie de partea francezilor, fie a englezilor.

La 7 iunie 1494, Portugalia și Coroana Spaniolă au semnat Tratatul de la Tordesillas. Conform acestui tratat, Lumea Nouă a fost împărțită, consfințind hegemonia spaniolă și portugheză în Americi, pentru următoarele patru secole. America Latină de astăzi este rezultatul unui proces de fuzionare. Astfel, elemente culturale spaniole, portugheze, dar și africane vor fuziona cu cele ale populațiilor native. Africani sclavi au fost aduși pentru exploatarea pământurilor cucerite. Așadar, a fost creat un sistem social, cultural și lingvistic complex, cu deosebite implicații în dinamica geopolitică mondială.

După cucerirea Imperiului Aztec, a Imperiului Incaș și a orașelor mayașe din zona peninsulei Yucatan și a munților Guatemala, spaniolii au început organizarea noilor teritorii. Ei s-au extins spre nordul Mexicului și spre partea de sud a Americii de Sud, spre Argentina de astăzi. Totodată, aceștia au organizat un sistem comercial transoceanic. În felul acesta trimiteau în Europa resursele extrase, în special argint și aur.

Primele colonii înființate de portughezi în America de Sud au fost pe coasta Braziliei. Prin Tratatul de la Tordesillas, Indiile de Vest, America Centrală și cea mai mare parte din America de Sud au intrat sub stăpânirea Spaniei. Coasta de est a Americii de Sud, însă, s-a aflat în zona de influență a Portugaliei. Astfel, portughezii au putut să stabilească așezări și puncte comerciale.

Teritoriul ocupat de spanioli a fost organizat în mai multe viceregate. Fiecare viceregat a fost condus de un guvernator numit de Consiliul Indiilor. Acesta a fost unul dintre consiliile coroanei spaniole și avea atribuții executive și legislative. După supunerea populațiilor locale, spaniolii au înființat orașe, precum: Ciudad de Mexico, Lima, Santiago, Buenos Aires, Rio de Janeiro. Aceste orașe au devenit centre economice și culturale în care, treptat, cultura spaniolă a început să fuzioneze cu cea a nativilor.

Au fost adoptate legi prin care s-a încercat protejarea băștinașilor împotriva exploatării prin muncă silnică. Scopul era acela de a reglementa raporturile dintre coloniști și populațiile native, și așa decimate de războaie și boli aduse de europeni. Pentru că nevoia de forță de muncă era crescândă și populația nativă s-a redus drastic, portughezii și spaniolii au început să aducă sclavi africani de pe coastele de vest a Africii. Astfel, a fost inițiat comerțul cu sclavi, care a durat până în secolul al XIX-lea. În urma acestuia, aproximativ zece milioane de oameni au fost transportați pentru muncă silnică în Americi.

Atât regatul Spaniei, mai târziu imperiul Spaniol, cât și regatul Portugaliei au acumulat averi enorme în urma exploatării teritoriilor Americii Centrale și de Sud. Aceste averi le-au întărit rolul de puteri europene.

Războaiele franceze și indiene, așa cum au fost denumite de istoricii americani, reprezintă o serie de conflicte purtate între Franța și Marea Britanie. Scopul a fost controlul pământurilor din nord-estul continentului nord-american. Francezii și englezii au atras de partea lor aliați din rândul populațiilor native. Francezii s-au aliat cu popoarele Algonquian, iar britanicii cu popoarele Iroquois. Deși Marea Britanie a ieșit învingătoare, ocupând coloniile franceze, popoarele amerindiene au suferit pierderi demografice, economice și culturale iremediabile.

Primul război purtat între francezi, alături de aliații lor din triburile Algonquian, și triburile Iroquois a fost numit războiul Castorilor. Acest nume s-a datorat faptului că părțile au dorit să controleze zone de vânătoare și puncte și căi strategice ale comerțului cu piei și blănuri. Inițial, triburile Iroquois au înregistrat victorii care le-au permis să-și extindă teritoriul pe o suprafață uriașă a estului Statelor Unite de astăzi. Ulterior, însă, au fost înfrânți de francezi și aliații lor. Au fost forțați să renunțe la zonele de vânătoare ocupate.

Primul conflict din care britanicii au ieșit învingători a fost așa-numitul război al reginei Anne. În urma acestuia, francezii au pierdut Acadia, Newfoundland și Golful Hudson. În acest război au fost implicați și spaniolii, britanicii atacând coloniile acestora din Florida. Deși războiul nu s-a finalizat cu modificări teritoriale semnificative, populațiile native din zonă au fost aproape decimate.

Pacea semnată după războiul Castorilor nu a durat mult, deoarece britanicii au intervenit mai energic. Din acel moment, conflictele dintre francezi și britanici pe continentul nord-american au coincis cu conflictele militare desfășurate pe continentul european. Suprafața de pământ controlată de francezi a fost mult mai mare decât coloniile britanice. Cu toate acestea, britanicii s-au bucurat de avantajul numeric. Coloniștii francezi totalizau un număr de 60.000 locuitori, în timp ce populația coloniilor britanice ajungea la aproximativ un milion de locuitori.

Al treilea război intercolonial, așa cum au mai fost numite aceste războie, a pornit inițial între spanioli și britanici. Însă, francezii au intervenit. Cauza acestui război a fost conflictul care se purta pe vechiul continent pentru stabilirea legitimității ascensiunii la tronul Austriei de către Maria Tereza. Conflictul a fost între Spania, Franța și Prussia, de o parte, și Austria sprijinită de Marea Britanie, de cealaltă parte.

Victoria finală a britanicilor asupra francezilor a avut loc în urma celui de-al patrulea război intercolonial. Atunci, Franța a cedat britanicilor teritoriile coloniilor sale americane. Spaniolii au ocupat Louisiana, iar britanicii Noua Franță. Acest rezultat a contribuit semnificativ la consolidarea celor 13 colonii britanice. În urma războiului de independență american, aceste colonii vor înființa Statele Unite ale Americii.

În urma războaielor duse cu francezii, britanicii au obținut un deznodământ favorabil. Acesta a creat condițiile unei stabilități politice care a favorizat dezvoltarea rapidă a celor 13 colonii britanice din America de Nord. Alte elemente care au contribuit la dezvoltare au fost: sistemul de organizare, sistemul economic și abundența resurselor și particularitățile socio-culturale ale coloniștilor. Astfel, coloniile au început să rivalizeze, din punct de vedere economic, cu patria-mamă, Marea Britanie.

Potrivit unei politici de mercantilism, coloniile britanice au putut face comerț doar în interiorul Imperiului Britanic. Astfel, guvernul britanic controla cele treisprezece colonii de pe coasta de est a Americii de Nord. Scopul a fost acela de a crește bugetul Imperiului. Însă, această politică era dezavantajoasă pentru coloniști. Din acest motiv, ei au început să facă contrabandă, vânzându-și mărfurile francezilor, spaniolilor și olandezilor.

Controlul politic al coloniilor americane era asigurat de un guvernator, care răspundea în fața guvernului și a monarhiei britanice. Multe funcții executive se obțineau pe bază de vot, deoarece pe teritoriul american lipsea clasa aristocratică. Coloniștii nu au ajuns în America pentru a crea un sistem democratic. Însă, datorită acestei circumstanțe și specificului cultural al populației venite, tendința de a institui un sistem democratic a devenit din ce în ce mai puternică.

Cea mai mare parte a locuitorilor coloniilor americane au fost protestanți din țările din nord-vestul Europei. Englezii erau majoritari, însă a existat și un număr semnificativ de scoțieni, galezi, irlandezi, germani, suedezi și olandezi. Fiecare dintre cele 13 colonii a practicat comerțul și munca cu sclavi. Condițiile de viață au fost mai bune aici decât în alte colonii din America de Sud și America Centrală. Din acest motiv, numărul sclavilor a crescut semnificativ, ajungând la aproximativ patru milioane în preajma Războiului Civil American. Acest război a avut drept cauză problema abolirii sclaviei.

Punctul culminant al conflictului mocnit dintre colonii și coroana britanică l-a constituit așa-numita Petrecere de ceai de la Boston. Aceasta a fost considerată și scânteia revoluției americane. La acest eveniment coloniștii au aruncat în portul Boston încărcătura de ceai destinată transportului spre Marea Britanie. Guvernul britanic a reacționat. A instituit unele legi care limitau foarte mult puterea coloniilor de a se auto-administra. La rândul lor, coloniile, ignorând aceste legi au început să formeze corpuri legislative independente. Prin acestea și-au exprimat dorința de a deveni state independente de Imperiul Britanic.

Pe baza unor considerente de ordin economic și comercial, s-a observat manifestarea unei voințe politice din ce în ce mai independente față de coroana britanică. Astfel, cele 13 colonii au întărit legăturile dintre ele, începând să colaboreze mai mult. Coloniștii au fost nemulțumiți de politica dusă de Londra. Conform acestei politici, taxele pe mărfuri erau stabilite arbitrar, iar comerțul cu alte state era interzis. Sentimentul general de dezinteres față de coloniști din partea guvernului și a coroanei britanice a început să crească și să trezească tot mai mult ideea câștigării independenței.