Bătăliile de la El Alamein
Marea Britanie înfrânge Germania în Egipt
1 iulie - 11 noiembrie 1942
autor Paul Boșcu, decembrie 2016
Prima bătălie de la El Alamein a fost purtată în cadrul campaniei din deşertul de Vest al Africii. Lupta s-a dat între forţele Axei, conduse de Generalul Erwin Rommel, şi forţele Aliate, comandate de Feldmareşalul Claude Auchinleck.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Prima bătălie de la El Alamein a fost purtată în cadrul campaniei din deşertul de Vest al Africii. Lupta s-a dat între forţele Axei, conduse de Generalul Erwin Rommel, şi forţele Aliate, comandate de Feldmareşalul Claude Auchinleck. După înfrângerea de la Gazala, Armata a VIII-a britanică s-a retras în Egipt, în apropiere de El Alamein, pe coasta mediteraneană. Auchinleck a creat poziţii defensive puternice, cu buncăre la fiecare capăt al liniei şi cuiburi de mitralieră în mijloc. Aştepta iminentul atac al lui Rommel.

Atacul s-a produs atunci când Divizia a 90-a Infanterie a atacat de-a lungul coastei. Însă, atacul a fost respins de Divizia 1 sud-africană. Divizia a 21-a Panzer a atacat punctul Deir el Shein. Brigada indiană staţionată acolo a luptat cu disperare, dar a fost copleşită. Timpul câştigat de indieni i-a permis lui Auchinleck să organizeze un grup de luptă mixt de infanterie și artilerie. Grupul era alcătuit din elementele Diviziei a 10-a Infanterie indiană, staţionate în Delta Nilului pentru reaprovizionare. Repetatele atacuri ale Axei au fost respinse datorită câmpurilor de mine prin care Panzerele germane nu puteau înainta.

În acel moment, trupele lui Rommel erau extenuate şi nu mai puteau să înainteze fără odihnă şi regrupare. Astfel, generalul şi-a întărit poziţiile, câmpul de bătălie devenind static. Totodată, liniile de aprovizionare ale germanilor erau deja extinse la maximum. Forţele aeriene ale Aliaţilor au atacat în mod constant convoaiele germane, Rommel neputându-şi permite aceste pierderi.

Armata Aliată se reorganiza, primind, totodată, întăriri, mai ales tancuri americane Sherman. Britanicii au întreprins o serie de atacuri în încercarea de a sparge liniile germane. Au atacat linia germană în zona centrală de trei ori. Niciunul din aceste atacuri nu a reuşit. Datorită faptului că Armata a VIII-a britanică era extenuată, Auchinleck a ordonat suspendarea operaţiunilor ofensive.

Pentru a ridica presiunea provocată de Rommel, pe dreapta şi centrul liniei defensive, Auchinleck a lansat un contraatac din zona Quattara. Primul asalt a fost executat de elementele Brigăzii a 4-a neozeelandeze. Neozeelandezii au avansat spre poziţiile italienilor din cadrul Diviziei de Blindate Ariete, staţionaţi într-o depresiune. Italienii au pierdut atunci 531 de oameni, 36 de tunuri de artilerie, 8 tancuri şi 55 de camioane. Determinaţi să încercuiască divizia italiană, zeelandezii au atacat din nou, două zile mai târziu. Însă, au fost nevoiți să se retragă, datorită atacului Diviziei Brescia .

Ofensiva germană a fost respinsă. Aliaţii nu au reuşit să străpungă liniile germane. Totuși, prin aceste acțiuni, l-au oprit pe Rommel din avansul său înspre Alexandria. Auchinleck a fost înlocuit de către Churchill cu Locotenent-Generalul Bernard Montgomery, în ciuda acestor circumstanţe. Astfel, acesta a preluat comanda Armatei a VIII-a.

Montgomery a apărat cu succes linia defensivă britanică în vară, în cadrul bătăliei de la Alam Halfa. În acest fel, acesta a dat timp Aliaţilor să reorganizeze forţele pentru a doua ofensivă, ce urma în toamnă. În atacul de la Înălţimile Alam el Halfa, Rommel a distrus 67 de tancuri britanice și a pierdut 49. Câmpurile minate, aviaţia de război şi artileria britanică au încetinit serios avansul panzerelor germane.

Punctul pe care germanii l-au atins la Alam Halfa a fost poziția cea mai înaintată ocupată de trupele germane în estul Africii, de-a lungul întregii lor campanii. Rommel însuşi a fost la un pas de moarte, în momentul în care Forţele Aeriene din Deşert i-au bombardat şi i-au distrus comandamentul tactic.

„Auk“, cu baza pe Înălţimile Ruweisat, a împiedicat armata de panzere a lui Rommel să străpungă liniile sale defensive luând 7.000 de prizonieri. Acesta a elaborat planuri serioase pentru demararea unui contraatac masiv în toamnă. Churchill şi Alan Brooke au vizitat Cairo, iar Auchinleck a fost răsplătit pentru prudenţa sa, oferindu-i-se, în schimb, comanda forţelor din Orientul Mijlociu. Aceasta a reprezentat o retrogradare evidentă, pe care a refuzat-o.

Un an mai târziu, Auchinleck a fost numit în postul de comandant-şef al forţelor din India. Cu toate acestea, nu a mai avut niciodată ocazia să-şi aducă serviciile pe câmpul de luptă. Cel care a preluat conducerea forţelor din Orientul Apropiat a fost generalul Sir Harold Alexander.

Montgomery s-a distins în timpul Primului Război Mondial. Acesta a condus un atac la Ypres, capturând un prizonier german după ce l-a lovit în testicule. Într-o altă situație, supravieţuirea sa a fost atât de improbabilă, încât i s-a săpat un mormânt la un punct de prim ajutor. Însă, în locul unei înhumări premature, a reuşit să obţină Ordinul pentru Servicii Deosebite şi a terminat războiul cu gradul onorific de locotenent-colonel. După moartea soţiei, componenta afectivă a vieţii sale a încetat să mai existe, locul acesteia fiind preluat de o concentrare totală pe cariera militară.

Montgomery s-a descurcat bine în timpul retragerii de la Dunkerque. În momentul în care a ajuns în Deşertul Libiei, acesta deja stabilise în ce mod duelul său cu Rommel se va deosebi de cele ale predecesorilor săi. Spre deosebire de aceștia, Montgomery nu avea de gând să vâneze „Vulpea Deşertului“ de-a lungul litoralului nord-african, între Egipt şi Tunisia. În schimb, urma să încerce să aducă Afrikakorps în situaţia de a purta o singură mare bătălie decisivă, cu scopul de a o distruge pentru totdeauna.

Cele două armate s-au confruntat în jurul unei staţii de cale ferată necunoscute din deşert, El Alamein. Fiecare armată a fost reaprovizionată cum se putea mai bine. Aici era cheia victoriei lui Montgomery. Liniile de aprovizionare germane erau mult prea lungi. Au fost atacate în mod constant de aviația britanică. Germanilor le-a lipsit, astfel, combustibilul necesar pentru a înfrânge Armata a VIII-a britanică.

Atât Benghazi, cât şi Tobruk nu au putut fi apărate corespunzător de Luftwaffe. Ambele orașe au fost bombardate de către Aliaţi. Astfel, majoritatea întăririlor trimise de Axă veneau prin Tripoli via Napoli şi Sicilia. Cantitatea lunară medie de carburant livrată forţelor Axei din Africa a crescut. Afrikakorps avea, însă, nevoie de și mai mult carburant ca urmare a extinderii liniilor sale de aprovizionare.

RAF-ul a distrus cisternele care transportau carburant pentru Rommel, de-a lungul singurului drum demn să poarte un asemenea nume. Stocurile de benzină, după cum avea să declare Friedrich von Mellenthin, „se epuizaseră aproape în întregime, iar o divizie de blindate lipsită de combustibil valorează aproape cât o grămadă de fier“. Un comandant de divizie din Afrikakorps, generalul Hans Cramer, a considerat că bătălia de la El Alamein „a fost pierdută înainte de a fi fost purtată. Ne lipsea benzina“.

Liniile de aprovizionare ale lui Rommel se întindeau pe o distanţă de peste 1.600 de kilometri. Ale lui Montgomery erau de douăsprezece ori mai lungi. Majoritatea trupelor şi a echipamentului Aliat trebuia să ocolească zona Capului Bunei Speranţe. Acestea erau ameninţate tot drumul de submarinele germane. Restul a fost transportat pe o rută aeriană mai scurtă, dar mai periculoasă, peste Africa Centrală. Această rută a fost descrisă drept cea mai lungă linie de aprovizionare din istoria militară a lumii. Însă, proximitatea petrolului din Orientul Mijlociu a însemnat că forţele britanice au primit cantități mari de petrol.

Avioanele şi submarinele staţionate în Malta au hărţuit fără încetare liniile de aprovizionare ale Axei. Un adevărat portavion Aliat imposibil de scufundat, Malta, a devenit cel mai bombardat loc din lume. Insula a primit Crucea Regelui George, pentru curajul său de neclintit, în condiţiile în care a fost supusă unor atacuri aproape permanente din partea germanilor.

Logistica britanică putea fi una complicată. Cele patru tipuri de tancuri ale Aliaţilor – Sherman, Crusader, Grant şi Stuart – utilizau trei tipuri diferite de carburanţi. În timpul verii acelui an, Churchill descria, în cerc restrâns, Armata a VIII-a drept o „armată distrusă, confuză, o armată jalnică“. Până toamna, situaţia armatei s-a schimbat cu totul datorită întăririlor importante pe care le-a primit.

S-a susţinut că Rommel nu trebuia niciodată să se angajeze în Bătălia de la El Alamein. Trebuia ca acesta să se retragă, în schimb, în spatele liniilor sale extinse de comunicaţie, în Libia. Asistentul generalului Alfred Jodl, generalul Warlimont, a explicat Statului-Major general al lui Rommel cât este de important ca trupele lor să rămână la El Alamein. Acesta a vorbit de planurile germane de a invada Persia şi Irakul dinspre Caucaz. Scopul era ca Aliaţii să fie ocupaţi cu apărarea Egiptului. Astfel, aceștia nu aveau posibilitatea de a trimite trupe în alte regiuni ale Orientului Mijlociu.

Pentru Rommel, recompensele pe care le-a presupus victoria din Egipt erau extrem de tentante. Alexandria era cartierul general al Flotei Mediteraneene a Marinei Regale. Suezul era poarta de acces către Imperiul Indian al Marii Britanii. Cairo era cel mai mare oraş din Africa şi centrul puterii britanice în regiune. Delta Nilului reprezenta drumul către Iran, Irak şi câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Însă, numărul de efective, de echipament şi de carburant a fost redus. Din aceste motive, s-a considerat că era mult prea devreme pentru a renunţa la un teren câştigat atât de greu.

Auchinleck a ales El Alamein datorită liniilor sale defensive. Între Marea Mediterană, la nord, şi mlaştinile cu apă sărată de netrecut ale depresiunii Qattara, la sud, nu exista decât un culoar de 65 de kilometri. Aceeaşi îngustime a culoarului avea să lucreze în favoarea lui Rommel, atunci când va fi forţat să adopte poziţii defensive din cauza numărului mare al trupelor Aliate. Orice bătălie avea loc la El Alamein era o bătălie de uzură, nu una bazată pe mişcare de trupe. O astfel de bătălie avea să aducă-aminte de Frontul de Vest din Primul Război Mondial.

Linia întâi a forţelor Axei era apărată de un vast câmp minat care era poreclit de germani „Grădinile Diavolului“. Ascunse sub nisip, minele erau greu de găsit, chiar şi la lumina zilei. Sarcina de a curăţa un culoar pentru infanterie revenea geniştilor britanici. Aceștia au folosit echipamente de detectare abia inventate. Geniştii Aliaţilor au dat dovadă, la El Alamein, de sânge-rece comparabil cu cele mai mari acte de bravură văzute în teatrele de luptă ale acestui război.

Montgomery a beneficiat nu doar de o lovitură norocoasă, ci de trei. Nu numai că Rommel era plecat în Germania când ofensiva a început, dar eficientul său şef de stat-major, Fritz Bayerlein, era şi el în permisie. Supraponderalul Georg Stumme a murit din cauza unui infarct în prima zi a atacului. Conducerea a fost preluată de generalul de panzere, Wilhem von Thoma.

Rommel s-a îmbolnăvit, având probleme cu stomacul şi cu ficatul, hipertensiune, sinuzită şi dureri în gât. Acesta a zburat către Germania, luându-şi o permisie lungă şi predând conducerea unui veteran al Frontului de Est, care era total nepregătit, generalul Georg Stumme. Aşadar, acesta nici măcar nu se mai afla în Africa în momentul în care Montgomery a lansat Operaţiunea Lightfoot, a doua etapă a celei de-a doua bătălii de la El Alamein.

Moralul forţelor aeriene, al diviziilor de blindate, al artileriei şi al paraşutiştilor italieni era, în general, ridicat. Infanteria regulată italiană nu a beneficiat, însă, de aceeași situație. Aceasta din urmă forma marea majoritate a trupelor italiene din Africa. La fel ca la începutul războiului, italienii puteau să lupte curajos dacă erau conduşi, echipaţi, instruiţi şi hrăniţi corespunzător. Însă, în ultimele etape ale campaniei din Africa, lucrurile s-au schimbat. Trupele italiene, asemenea celor germane, au suferit din cauza lipsei de provizii.

Unele unităţi italiene, cum ar fi mica divizie de paraşutişti Folgore şi diviziile de blindate Ariete, erau la fel de puternice ca oricare altă divizie de pe câmpul de luptă. Rommel spunea despre Ariete: „Mereu le-am cerut să facă mai mult decât puteau în mod normal să facă, şi mereu au făcut-o“.

Unele formaţiuni de infanterie italiană nu rezistau prea mult unui bombardament prelungit, înainte de a lua decizia să se predea. Lipsa hranei a fost şi ea o problemă importantă pentru italieni. Într-una din mărturiile din timpul bătăliei de la El Alamein s-a afirmat: „Singura sursă de carne prospătă erau cămilele care se rătăceau ocazional prin Grădinile Diavolului sau care declanşau o mină ori care se apropiau suficient de mult pentru a fi împuşcate.”

Tancurile italiene erau, în general, prea uşoare şi lipsite de fiabilitate. Marea majoritate a artileriei italiene a fost aproape cu totul lipsită de precizie la distanţe de peste opt kilometri. Instalaţiile radio de pe tancurile italiene abia dacă mai funcţionau când se aflau în mişcare.

Modul prin care Rommel a încercat să ridice moralul trupelor de infanterie italiene a fost să le „prindă ca într-un corset“ între unităţile germane de elită. De exemplu, Divizia Italiană Bologna urma să fie staţionată lângă trupele Ramcke, alcătuite din paraşutişti de elită. Divizia Italiană Trento urma să îşi amestece rândurile cu Divizia 164 de Infanterie Uşoară - Saxonă. Asemănător a procedat şi ducele de Wellington la Bătălia de la Waterloo. Acesta a plasat regimentele britanice în mijlocul unităţilor belgiene şi olandeze, de o calitate mai îndoielnică.

Acalmia de după prima bătălie de la El Alamein i-a permis lui Montgomery să-şi pregătească trupele. Din cartierul său general au fost emise ordine amănunţite cu referire la logistica, echipamentul, condiţia fizică, moralul, organizarea şi disciplina armatei. Multe dintre trupele care i-au fost trimise ca întăriri nu au luptat niciodată în deşert. Astfel, în săptămânile de calm relativ ce au urmat, convingerea sa că instrucţia intensivă este vitală a fost aplicată din plin. Acest fapt l-a determinat pe Montgomery să aibă o atitudine fermă în faţa lui Churchill, care făcea presiuni pentru un atac rapid.

Tot ce a putut să ofere Harold Alexander celor din Downing Street a fost promisiunea că le va trimite o parolă în momentul când marele asalt avea să înceapă. E posibil ca hotărârea lui Alexander de a-l lăsa pe Montgomery singur să-l fi enervat pe prim-ministru. Însă, s-a făcut ceea ce trebuia făcut.

Potrivit planului lui Montgomery, trebuia ca forţele Commonwealth-ului împreună cu Divizia a 51-a Highlander să străpungă liniile Axei, în primele două zile de luptă. Forţele Commonwealth-ului erau compuse din trupele australiene, neozeelandeze şi sud-africane. Trebuia ca acestea să deschidă culoare de-a lungul câmpurilor minate, prin care să atace Diviziile 1 şi 10 Blindate din Corpul X de Armată. Acestea din urmă erau conduse de generalul-maior Raymond Briggs, respectiv, de generalul-maior Alec Gatehouse.

S-au folosit forţe speciale pentru a ataca oraşele Tobruk - Operaţiunea Agreement şi Benghazi - Operaţiunea Bigamy. Scopul a fost să-l împingă pe Rommel înapoi, în zonele cu relief foarte plat. Operaţiunea Agreement a fost grav compromisă încă de la început. A existat o ciocnire într-un baraj rutier. Operațiunea le-a provocat, în final, Aliaţilor pierderea a 750 de oameni, a crucişătorului HMS Coventry şi a două distrugătoare. Bigamy era atractivă în teorie, însă, în cele din urmă, s-a dovedit a fi prea costisitoare şi a nu merita tot efortul.

Punctul de atac al lui Montgomery nu a fost nici pe drumul de coastă care ducea către nord, nici în depresiunea Qattara, în sud – aşa cum s-a întâmplat în toate confruntările anterioare din ultimii doi ani. Punctul de atac s-a găsit chiar în inima terenului de luptă. Datorită acestui fapt, dar și insistenţei acestuia de a purta o luptă decisivă şi de a reveni la războiul de uzură, Montgomery s-a dovededit a fi, deopotrivă, original şi vizionar.

Montgomery a sperat că atenţia germanilor va fi distrasă de un atac de diversiune întreprins de Corpul XIII al generalului-locotenent Brian Horrocks, în sudul câmpului de luptă. În acest timp, urmau a fi lansate atacurile frontale de infanterie ale Corpului XXX al generalului-locotenent Oliver Reese. Aceste atacuri erau îndreptate împotriva Înălţimilor Miteiriya şi Kidney. Aveau să fie exploatate de Diviziile Blindate 1 şi a 10-a ale Corpului X, condus de generalul-locotenent Herbert Lumsden. Aceste divizii urmau să străpungă şi să împingă din spate liniile defensive ale Axei.

Montgomery, pe lângă faptul că învăţase lecţiile celui de-al Doilea Război Mondial, nu le-a uitat nici pe cele ale primei conflagraţii mondiale. Montgomery credea că prin intermediul unui baraj iniţial uriaş se putea declanşa un proces de „dezagregare“. Astfel, forţele Axei, în special infanteria italiană, urmau să fie demoralizate şi dărâmate psihic, după ce tancurile le atacau din flancuri şi din spate. Tunurile antitanc britanice şi tancurile care atacau prin capul de pod au trebuit sa oprească contraatacul inevitabil al panzerelor germane.

Un aspect esenţial al încleştării iminente a fost superioritatea aeriană pe care Aliaţii au câștigat-o în faţa Luftwaffe-ului, începând cu lupta de la Alam el Halfa. Aceasta s-a transformat, în timpul celei de-a doua bătălii de la El Alamein, aproape în supremaţie aeriană. Montgomery a anexat cartierul general al RAF-ului, condus de viceamiralul de aviaţie Arthur Coningham, propriului său comandament. Cu toate că ulterior i-a atribuit acestuia prea puţine merite în scrierile sale, cele două comandamente au colaborat eficient.

Puterea productivă uriaşă a Statelor Unite a început deja să conteze. Hitler a început să simtă cât de nechibzuită a fost declaraţia de război împotriva Americii. „Cine este obligat să lupte, chiar şi cu cele mai moderne arme“, scria Rommel, „împotriva unui duşman care are un control total asupra spaţiului aerian, luptă aşa cum o fac sălbaticii împotriva trupelor europene moderne, cu aceleaşi handicapuri şi cu aceleaşi şanse de succes… În curând, va trebui să facem faţă perspectivei foarte probabile ca RAF să obţină o superioritate aeriană absolută.”

RAF se putea folosi de 530 de avioane, faţă de cele 350 ale Luftwaffe-ului. Mai mult, s-a bucurat de avantajul că aceste cifre nu au contat prea mult. În timpul bătăliei, RAF-ul a desfăşurat 11.600 de misiuni, faţă de cele doar 3.100 ale Luftwaffe-ului. Înainte de începerea celei de-a doua bătălii, Statele Unite au trimis 1.500 de avioane într-un teatru de luptă în care forţele lor terestre nu s-au implicat încă. Astfel că, înainte de El Alamein, raportul întăririlor aeriene era de cinci la unu în favoarea Aliaţilor.

Zilele în care avioanele Messerschmitt Me-109, cu baza în Libia, au dominat cerurile şi au doborât în perfectă siguranţă avioanele Tomahawk şi Hurricane II s-au sfârşit. Rommel credea că trebuia „să ne aranjăm defensiva astfel încât superioritatea aeriană a britanicilor să aibă un efect cât mai redus… Nu mai putem să ne bazăm apărarea pe forţele motorizate folosite ca un element mobil… Trebuie, în schimb, să încercăm să rezistăm în faţa duşmanului de pe poziţii fixe“.

În cadrul Operaţiunii Lightfoot, Montgomery spera să creeze două coridoare prin întinsul câmp de mine al Axei, în zona de nord. Scopul a fost ca blindatele britanice să poată trece în întâmpinarea celor germane. Atacul de diversiune în centrul şi sudul liniei urma să ţină grosul trupelor Axei departe de zona de nord. Montgomery se aştepta la o bătălie ce urma să ţină 12 zile, în trei etape: străpungerea liniilor, lupta dintre blindatele germane şi cele britanice şi „curăţarea“ inamicului.

Datorită eşuării ofensivei din luna august, forţele germano- italiene erau foarte rarefiate. Rommel ştia că forţele britanice erau destul de puternice pentru a lansa o ofensivă. Speranţa sa era ca trupele germane aflate la Stalingrad să îi înfrângă cât mai repede pe sovietici, ca apoi să ameninţe câmpurile petrolifere din Orientul Mijlociu. Acest lucru presupunea amânarea unei ofensive împotriva sa, deoarece trupele din Egipt erau nevoite să le întărească pe cele aflate în Iran. Astfel,Rommel avea timpul necesar să organizeze şi să întărească Afrika Korps.

Forţele lui Rommel aşteptau în tranşee un eventual atac al britanicilor. Dispuneau de aproximativ jumătate de milion de mine anti-tanc, creând întinderi vaste de mine anti-personal, minele S. Întinderile au fost botezate „Grădinile Diavolului“.

Operaţiunea Lightfoot a început cu un baraj de artilerie. Infanteria trebuia să atace înaintea tancurilor, deoarece multe dintre minele anti-tanc nu aveau să fie declanşate de către soldaţii care fugeau deasupra lor pentru că aceştia erau prea uşori. Astfel, în timp ce infanteria avansa, inginerii au creat o cale pentru tancuri. Barajul a putut fi auzit din Alexandria, aflată la 95 de kilometri depărtare. A continuat timp de cinci ore, după care s-a întrerupt la ora 3, doar pentru a fi reluat la ora 7. Între timp, geniştii au început să formeze culoare în câmpul minat pentru infanterie, marcându-le cu panglici albe.

Atacul a fost lansat odată cu venirea serii de către patru divizii de infanterie. De îndată ce acestea au trecut de primele câmpuri de mine, o cale pentru tancuri a fost creată. Divizia a 7-a Blindate a executat un atac diversionar în zona de sud, blocând pe poziţii defensive Divizia a 21-a Panzer. Barajul de foc a reuşit să reducă la minimum efectele produse de lansatoarele, de lunetiştii şi de mitralierele Axei. Cu toate acestea, Corpul X al lui Lumsden a eşuat, în mare măsură, în tentativa de a străpunge liniile inamice. Acest corp, în general, nu a reuşit să protejeze infanteria de contraatacul Axei, lucru care putea avea consecinţe dezastruoase.

A doua zi, operaţiunile au stagnat datorită faptului că blindatele nu au putut înainta prin reţeaua de mine întinsă de Rommel. În sud, a avut loc prima mare bătălie de tancuri a conflictului, atunci când elementele Diviziei 1 Blindate au atacat Divizia a 15-a Panzer. Atacul s-a oprit, niciuna dintre părţi nereuşind victoria. La Înălţimile Miteiryia a reuşit să ajungă doar Brigada a 8-a Blindate. Restul corpurilor de armate s-a încurcat în blocaje de trafic uriaşe, de-a lungul culoarelor înguste care traversau câmpurile minate. „De îndată ce un drum era curăţat, apărea imediat un ambuteiaj“, consemna o mărturie contemporană.

Montgomery a ordonat Diviziei 1 Blindate stagnarea operaţiunilor din sud pentru a se pune presiune pe trupele Axei. Acestea din urmă apărau nordul liniei până când o străpungere era înfăptuită. Simultan, forţele Axei au încercat o serie de atacuri pentru a căuta o slăbiciune în rândurile britanicilor, însă nu au găsit niciun punct vulnerabil. Rommel s-a convins că atacul principal va fi executat în partea de nord a liniilor. A ordonat repoziţionarea Diviziei a 21-a Panzer şi Diviziei Ariete în această zonă. Ordinul s-a dovedit a fi o greşeală, deoarece blindatele nu au ajuns în totalitate la destinaţie din lipsa motorinei.

La patru zile de la începerea luptelor, Rommel a lansat principalul atac al bătăliei. Însă, datorită lipsei de combustibil şi muniţie, blindatele germane au fost nevoite să se oprească din atac. În zilele următoare, australienii s-au străduit să creeze o breşă în liniile germane de-a lungul coastei. Rommel a încercat să atace poziţiile australiene, fără succes însă, din nou datorită lipsei de resurse.

Montgomery a retras o parte a tancurilor grele situate mai la sud şi a pus capăt asaltului de pe coastă, oprind Operaţiunea Lightfoot. Decizia a provocat o consternare imensă la Londra, unde Ministrul de Externe, Anthony Eden l-a convins pe Churchill de faptul că Montgomery a renunţat să se mai bată chiar în toiul luptei. Departe de a fi „bătut“, comandantul Armatei a VIII-a a lansat Operaţiunea Supercharge. Montgomery a retras câte o brigadă din Diviziile a 44-a, a 50-a şi a 51-a, care erau implicate în asalt. Le-a direcţionat către sudul Înălţimilor Kidney, împotriva infanteriei italiene.

După ce l-a scos afară pe generalul Alan Brooke dintr-o întâlnire a şefilor de stat-major, premierul britanic l-a mustrat, spunându-i că Montgomery „al dumneavoastră luptă fără prea multă tragere de inimă“. Premierul l-a întrebat pe general: „Nu avem nici un general care să câştige măcar o singură bătălie?“. Brooke l-a apărat pe protejatul său, iar premierul şi feldmareşalul sud-african Jan Christian Smuts l-a susţinut în demersul său de a-l proteja pe generalul aflat pe teren în faţa strategilor de la Whitehall. A izbucnit, astfel, o ceartă în care s-au aruncat cuvinte grele de ambele părţi.

Următoarea fază a bătăliei a început prin lansarea Operaţiunii Supercharge. Obiectivul acestei operațiuni era distrugerea blindatelor germane, a rutelor de aprovizionare şi a puţinelor provizii de petrol de care mai dispunea inamicul. Brigada Durham din Divizia a 50-a de Infanterie, batalioanele Seaforth şi Cameron Highlander şi un batalion maori din Divizia a 2-a neozeelandeză au ocupat toate poziţiile vizate. Britanicii au creat o breşă de 6,5 kilometri lăţime în liniile Axei. Apoi, Brigada a 9-a Blindate a pătruns prin acestă breşă în spatele liniei Axei. Atunci, Rommel a ordonat retragerea generală a tuturor forțelor Axei.

După un bombardament iniţial de câteva ore, atacul a început cu elemente ale Brigăzilor de Infanterie 151 şi 152 în frunte. Obiectivele soldaţilor britanici au fost îndeplinite în mare măsură prin distrugerea proviziilor Axei. Apoi, blindatele britanice au atacat Panzerele germane staţionate în apropierea punctului Tell el Aqqaqir.

Decizia lui Rommel de a deplasa unităţi germane motorizate şi blindate în nord a indicat faptul că sistemul de „strângere în corset“ a italienilor nu mai dădea roade. Rommel a oferit, prin această decizie, Operaţiunii Supercharge o oportunitate extraordinară în sectorul italian de lângă Înălţimile Kidney. Despre preocuparea lui Rommel de a nu pierde drumul de coastă, Montgomery scria, în 1958, următoarele: „Pentru a realiza acest lucru, şi-a concentrat trupele în nord, lăsându-i pe italieni să-i apere flancul sudic. După care noi am lovit puternic, între poziţiile germanilor şi ale italienilor, acoperind bine şi frontul italian.“

Rommel a chemat drept întăriri divizia italiană de blindate Ariete în ceea ce era ultima rezistenţă a forţelor Axei. După lansarea Operațiunii Supercharge, Afrika Korps nu a mai dispus decât de câteva tancuri. Astfel, Rommel a început să îşi organizeze retragerea trupelor. După atacul inițial, elemente ale Diviziilor de Blindate 1, 7 şi 10 britanice au străpuns complet liniile germane. Divizia italiană Ariete a fost înfrântă, de asemenea.

Montgomery a beneficiat de avantajul inestimabil de a putea citi informaţiile primite şi trimise de Rommel cu ajutorul maşinii Enigma. Montgomery ştia cât de multe probleme aveau germanii din cauza lipsei de efective, de muniţie, de alimente şi, mai presus de toate, de combustibil. Rommel s-a luptat fără greşeli în Bătălia de la El Alamein, cel puţin atâta timp cât s-a aflat în teatrul de luptă. În ciuda contraatacurilor germane hotărâte şi a reorganizării complete a noilor poziţii defensive, Rommel a fost convins de generalul Thoma că replierea către oraşul Fuka era inevitabilă.

Brigada a 9-a Blindate, aflată sub conducerea generalului de brigadă John Currie, a reuşit să avanseze consistent la adăpostul întunericului. Însă, aceste trupe au fost trădate de ivirea zorilor. Soarele a răsărit în spatele lor, cu mult înainte ca trupele să treacă de tunurile antitanc, evidențiindu-le formele. Atacul a distrus 35 de tunuri antitanc, de-a lungul Liniei Rahman. În plus, a declanşat cea mai mare bătălie de tancuri din Africa, desfăşurată în jurul unui dâmb numit Tel el Aqqaqir.

Rommel se confrunta cu posibilitatea de a fi învăluit pe flancuri de Divizia a 7-a Blindate, iar mari părţi ale armatei sale se predau în masă. Prin urmare, Rommel s-a retras la Fuka. În acea noapte, Montgomery s-a întâlnit la cină cu generalul Von Thoma, care a fost luat prizonier. Cina a avut loc în cortul său, o scenă ce amintea de războaiele secolelor anterioare. După o încăierare care a durat, într-adevăr, 12 zile, aşa cum a estimat Montgomery, Afrika Korps a părăsit câmpul de luptă. Forțele germane au lăsat în urma lor tot echipamentul şi combustibilul de care se putea dispensa.

Astfel, generalul Montgomery şi-a înfrânt rivalul. După această bătălie a început cursa de retragere a forţelor Axei. Această cursă s-a sfârşit în Tunisia, în luna mai a anului următor. Atunci Afrika Korps a capitulat datorită strânsorii anglo-americane dinspre est şi vest.

Succesul lui Montgomery de la El Alamein nu poate fi subestimat, cu toate că a beneficiat de o superioritate de doi la unu, în ceea ce priveşte artileria şi efectivele. Viziunea încetăţenită la nivelul strategiei militare era aceea că atacatorul avea nevoie de o superioriate de trei la unu, dacă dorea să fie sigur de victorie. În plus, aşa cum arăta unul dintre ofiţerii săi, istoricul militar Peter Young: „Dacă, măcar de data aceasta, un general britanc a reuşit să-şi treacă armata peste linia de start beneficiind de o superioritate numerică asupra adversarului, asta ar trebui să fie mai degrabă un prilej de laudă, nu de reproşuri!“

Michael Carver, care a servit sub comanda lui Montgomery în Africa, a scris mai târziu: „Poate că planul său a fost costisitor şi lipsit de imaginaţie, dar a făcut ca victoria să fie sigură, iar certitudinea victoriei era tot ceea ce conta la vremea aceea. Armata a VIII-a avea resursele necesare să poarte o astfel de bătălie, pe când Panzerarmee nu, iar Montgomery dispunea de hotărârea, de voinţa şi de cruzimea de a duce la capăt o astfel de luptă.“

În total, Armata a VIII-a a înregistrat 13.560 de morţi şi de răniţi, adică 8% din totalul efectivelor sale. Axa a avut 20.000 de răniți, adică 19% din totalul trupelor. Ţările Commonwealth-ului şi-au adus din greu contribuţia: o cincime din numărul morţilor era australiană, iar din cei 16.000 de neozeelandezi care au luptat aici, 3.000 au fost omorâţi, iar 5.000 răniţi.

Rommel a fost forţat să lase în teatrul de operaţiuni în jur de 1.000 de tunuri şi 450 de tancuri, alte 75 de tancuri fiind abandonate în timpul retragerii. Potrivit estimării lui Carver, „Afrikakorps nu mai avea mai mult de 20 de tancuri, în cel mai bun caz, atunci când a părăsit Mersa Matruh, pe 8 noiembrie“. Malta era şi ea în siguranţă. Bazele aeriene ale Axei din Martuba au fost ocupate curând după aceea.

Rommel nu a mai opus nicio rezistenţă serioasă în următoarele trei luni şi a stat la sute de kilometri distanţă la vest de Linia Mareth. Aceste fapte demonstrează cât de gravă a fost înfrângerea de la El Alamein. Imperiul Britanic a câştigat prima sa victorie terestră împotriva Germaniei în acest război. A fost, însă, totodată, ultima bătălie importantă purtată din poziţia de putere imperială indiscutabilă. În vest, în Maroc şi Algeria, a debarcat o forţă anglo-americană, sub egida Operaţiunii Torţa. Din acel moment, Aliaţii au luptat sub o comandă comună, americanii deţinând cel mai adesea funcţia de comandant suprem al trupelor Aliate.

El Alamein a fost o victorie decisivă în campania africană pentru Aliați. Winston Churchill a afirmat: „Aproape că putem spune că înainte de El Alamein nu am avut o victorie, iar dupa El Alamein nu am mai fost înfrânți”.

Deși Aliații au avut superioritate numerică în mai multe ocazii în timpul campaniei din Africa de vest, niciodată această superioritate nu a fost mai evidentă decât la El Alamein. Aliații au primit suport substanțial odată cu sosirea pe front a tancurilor Sherman și a avioanelor Spitfire.

Montgomery a purtat un război de atriție împotriva forțelor Axei similar celui purtat în timpul Primului Război Mondial. Acesta a estimat corect durata bătăliei și numărul de pierderi Aliate. Suportul aerian și cu artilerie al trupelor Aliate a avut un rol vital în economia conflictului. Acest lucru a fost în contrast cu forțele aeriene ale Axei, care au preferat să atace avioanele inamice în loc să își susțină propria infanterie.

Supremația aeriană Aliată a avut un impact major asupra bătăliei, așa cum a scris Montgomery :„Efectul moral al acțiunilor aeriene este foarte mare și disproporțional cu pierderile materiale cauzate de o asemenea acțiune. În contrast, faptul că forțele noastre aeriene au atacat inamicul a avut un efect pozitiv asupra moralului trupelor noastre. Combinarea acestor aspecte a avut un efect profund asupra celui mai important factor dintr-un război - moralul.”

În ceea ce privește numărul de pierderi, se estimează că germanii au avut aproximativ 1.500 de soldați uciși, alți 3.900 răniți, iar 8.000 au căzut prizonieri de război. Italienii au avut circa 1.000 de morți, toți atâția răniți și aproximativ 15.000 de oameni au fost prizonieri de război. Britanicii au suferit circa 2.350 de morți, 8.950 de răniți, în timp ce 2.260 de soldați au fost dați dispăruți.

Forțele Axei au suferit pierderi importante în ceea ce privește tancurile. În ultima zi, doar 36 de tancuri germane mai erau operaționale din cele 246 de dinaintea bătăliei. Tot în aceeași zi, aproape jumătate din cele 278 de tancuri italiene au fost distruse. Britanicii au pierdut până la 500 de tancuri, dar, până la finalul bătăliei, 300 din acestea deja erau reparate.

Armata a VIII-a britanică a fost luată prin surprindere de retragerea lui Rommel. Aceasta nu a reușit să taie retragerea germanilor la Fuka și Mersa Matruh. Astfel, a început o cursă de urmărire a forțelor Axei prin Libia și, apoi, prin Tunisia. Cursa s-a încheiat în anul următor, prin capitularea forțelor Axei.

După El Alamein, forțele Axei s-au retras, în luna decembrie, pe poziții defensive noi la El Agheila. În acel moment, trupele lui Rommel erau extenuate. Între timp, britanicii primeau întăriri și mii de tone de provizii pe zi.

Montgomery a oprit ofensiva britanică timp de trei săptămâni pentru a-și reorganiza forțele și a se pregăti de atac. Atacul a fost lansat pe două direcții. Divizia 51 a lansat un atac de-a lungul coastei, în timp ce Divizia 7-a Blindate a declanșat un atac în interior, pentru a flanca inamicul. Divizia a 2-a Neozeelandeză și-a lansat propriul atac pentru a flanca inamicul și a-i tăia retragerea la Mersa Brega.

Divizia 51 a înaintat încet, în timp ce Divizia a 7-a a întâmpinat o rezistență îndârjită din partea rămășițelor Diviziei Ariete. Până la jumătatea lunii, neozeelandezii au reușit să-și îndeplinească manevra de flancare. Însă, terenul dur i-a permis lui Rommel să își retragă forțele prin golurile din liniile neozeelandezilor.

Rommel a executat o retragere perfectă, distrugând resursele și echipamentul care trebuia abandonat și lăsând în urma sa un teren minat și plin de capcane. Armata a 8-a britanică a ajuns la Sirte chiar în ziua de Crăciun. A fost obligată să se oprească la vest de această localitate pentru a pregăti un atac la Wadi Zemzem, la 329 kilometri distanță de Tripoli.

Rommel i-a cerut lui Mussolini, prin mareșalul Ettore Bastico, retragerea din Libia în Tunisia pe poziții defensive mai bune. Printr-o retragere în Tunisia, Rommel dorea, totodată, să își unească forțele cu armatele Axei care se formau acolo ca răspuns la Operațiunea Făclia, debarcarea anglo-americană în Maroc și Algeria. Însă, Mussolini a cerut rezistență până la ultimul om al forțelor din Libia.

La mijlocul lunii ianuarie, generalul Montgomey a lansat un nou atac asupra poziților Axei din Libia. Divizia neozeelandeză a atacat frontal, în timp ce Divizia a 7-a Blindate a flancat inamicul în interiorul coastei libaneze. Rommel a fost slabit de retragerea Diviziei 21 Panzer. Aceasta din urmă a fost trimisă în Tunisia pentru a susține forțele generalului Hans-Jurgen von Arnim. În aceste condiții, generalul Rommel a ordonat retragerea forțelor Axei înspre linia de apărare Mareth din Tunisia. La sfărșitul lunii ianuarie, portul libian Tripoli a căzut în mâinile Aliaților.

Forțele lui Rommel au fost prinse în Tunisia din două părți. Dinspre vest au atacat forțele americane, franceze și britanice după succesul Operațiunii Făclia, iar dinspre est Afrika Korps a fost atacată de forțele lui Motgomery. Datorită unui atac eșuat înspre Tunis, conflictul s-a prelungit până în primăvară. Atunci s-a încheiat cu inevitabila înfrângere a germanilor și a italienilor.