Asediul Tobrukului
Lupte pentru controlul Africii de Nord
autor Paul Boșcu, octombrie 2016
Luptele în Africa au început în momentul în care Italia s-a aliat cu Germania și au declarat război Franței și Angliei.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Luptele în Africa au început în momentul în care Italia s-a aliat cu Germania și au declarat război Franței și Angliei. De îndată ce Italia a declarat război, trupele britanice au întreprins o serie de raiduri asupra pozițiilor inamice din Libia. Aceste raiduri au fost urmate de o contraofensivă italiană în Egipt.

Libia a fost colonie italiană de la începutul secolului al XX-lea. În Egipt erau staționate trupe britanice încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Astfel, cele două țări au fost prinse în luptele dintre Aliați și Axă. După declarația de război a italienilor, englezii au trecut granița libiană și au atacat pozițiile italiene printr-o serie de raiduri. Au capturat forturile Capuzzo și Maddelena, iar, după două zile, au atacat un convoi italian pe drumul Tobruk-Bardia. În acest raid englezii au ucis 21 de soldați italieni și au luat prizonieri alți 88, inclusiv pe Generalul Romolo Lastrucci.

Britanicii au început să se retragă înspre Alam el Dab, hărțuindu-i în acest timp, în mod constatnt, pe italieni. Aproximativ 50 de tancuri italiene au încercat o manevră de flancare. Acest lucru i-a determinat pe britanici să se retragă la est de Sidi Barrani.

Britanicii au patrulat zona de frontieră până în apropierea Tobrukului. Aceștia au întreprins atacuri de probă asupra pozițiilor inamice. În timpul verii, un regiment de husari a atacat 30 de tancuri italiene, într-o bătălie care s-a terminat nedecis.

Italienii și-au consolidat pozițiile în jurul localităților Sidi Barrani și Sofafi. Aceste poziții se aflau la aproximativ 130 de kilometri de pozițiile britanice de la Mersa Matruh. Italienii au început pregătirile pentru rezumarea marșului egiptean după aproximativ două luni de repaus, la mijlocul lunii decembrie. În acest timp, Egiptul a rupt relațiile diplomatice cu Axa, iar trupele italiene au bombardat Cairoul în luna octombrie.

După înfrângerea Franței, Mussolini a putut să trimită întăriri trupelor italiene din Libia. Astfel, a ordonat ca acestea să invadeze Egiptul. Scopul invaziei a fost acela de a forma o conexiune terestră cu Africa Italiană de Est. Invazia italiană a început ca și o operațiune tactică limitată. Direcția principală de atac a italienilor a fost înspre Mersa Matruh. Prima localitate ocupată de italieni a fost Musiad, după un bombardament de artilerie. Aeroportul de la Sollum a fost ocupat de către Divizia 1 Libiană.

Atacul italian a fost un moment exasperant pentru britanicii din Egipt. „Am condus, pur şi simplu, tancuri şi tunuri din cauciuc, astfel încât, pentru avioanele de recunoaştere care treceau deasupra noastră, era ca şi cum am fi dispus de o armată puternică şi reală“, îşi amintea soldatul Bob Mash, inginer în cadrul trupelor aflate pe Nil. „Umflam tancuri de cauciuc, le aşezam în poziţie, le dezumflam seara şi le duceam la câteva mile mai încolo, le umflam din nou şi le puneam acolo; privind din aer, părea că dispunem de o mulţime de tancuri. La fel era şi în zona Canalului… pentru fiecare tun antiaerian aveam unul de lemn“.

Operațiunea Compass a fost prima mare ofensivă Aliată în timpul campaniei africane din cel de-al Doilea Război Mondial. În timpul campaniei, forțele britanice au împins trupele italiene din Egipt și au capturat Cyrenaica, cea mai estică provincie a Libiei. Generalul-locotenent Richard O’Connor, comandantul forţelor britanice din Deşertul Libiei, a realizat un violent contraatac împotriva unei forţe de patru ori mai mare decât a sa. Acesta și-a concentrat atacul asupra fiecărei zone fortificate în parte.

Ofensiva a început dimineața prin atacarea taberei de la Nibeiwa de către Divizia a 7-a Indiană și Regimentul Roial de Tancuri al 7-lea. Prima înfrângere importantă a italienilor a fost cea de la Sidi Barrani. Datorită acestei înfrângeri, localitățile Rabia și Sofafi au fost abandonate. Regimentul de Husari al 11-lea a atacat pozițiile italiene dintre Tobruk și Bardia și a capturat Sidi Omar. Această nouă înfrîngere i-a determinat pe italieni să se retragă din nou.

Operaţiunea Compass a fost sprijinită îndeaproape de marină şi de RAF. Ajutat şi de prăbuşirea moralului italienilor, O’Connor a curăţat Egiptul de italieni şi a luat 38 000 de prizonieri. Bardia a căzut după Anul Nou. Divizia a 7-a de Blindate, denumită și „Şobolanii Deşertului“, a capturat portul-cheie Tobruk. Acesta era foarte important pentru şansele ambelor tabere în următorii doi ani.

Ca întotdeauna, superioritatea aeriană constituia un element vital. Spre deosebire de alte zone geografice, deşertul oferea mai puţine posibilităţi de ascundere. RAF-ul a preluat rapid iniţiativa în faţa Forţelor Aeriene Italiene - Aeronautica Regia. Controlul britanic naval asupra litoralului de nord al Africii l-a ajutat, de asemenea, pe O’Connor. O bună parte din drumul de coastă se afla în raza de acţiune a tunurilor de mare calibru ale Marinei Regale.

Datorită avansului rapid al britanicilor, italienii au fost nevoiți să abandoneze provincia libiană Cyrenaica. Britanicii au aflat că italienii își evacuau trupele de la Banghazi pe un drum de coastă, denumit Via Balbia. Divizia a 7-a Blindate, sub comanda lui Michael O'Moore Creagh, a avut sarcina de a intercepta convoaiele italiene de-a lungul acestui drum. Operațiunea a avut succes, iar Armata a 10-a italiană s-a predat britanicilor. În bătălia de la Beda Fomm, Imperiul Britanic a obţinut prima sa victorie semnificativă pe uscat, din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Mobilitatea blindatelor a constituit un factor-cheie. Însă, feldmareșalul Michael Carver îşi amintea : „Nimeni, indiferent de grad, oricare ar fi fost arma sub care slujea, nu avea experienţă în domeniul operaţiunilor cu mobilitate ridicată, desfăşurate pe spaţii largi, în care tancurile să se afle în conflict făţiş… Fiecare învăţa din mers şi chiar şi Regimentul Regal de Tancuri trebuia să se bazeze pe teorie, pe bunul-simţ practic sau chiar pe vreo intuiţie norocoasă“.

La victoria britanică a contribuit și moralul scăzut al italienilor. Locotenent-colonelul Ronald Belchem, din cadrul Diviziei a 7-a Blindată, l-a descris ca fiind „un moral artificial, inspirat de o propagandă repetată până la epuizare şi puteai să îţi dai seama uşor că, dacă italienii ar fi suferit o înfrângere, moralul ar fi fost spulberat imediat şi, de fapt, aşa şi era“.

Britanicii s-au oprit la El Agheila. Churchill a ordonat ca cele mai experimentate unități ale britanicilor să fie trimise în Grecia pentru că această țară a fost atacată de Axă. După invadarea Greciei de către Mussolini, Cabinetul de Război britanic a hotărât să-i sprijine pe greci, din punct de vedere militar. Această decizie a fost dezirabilă din punct de vedere politic, dar dezastruoasă din punct de vedere militar. În ciuda faptului că suferea de o acută lipsă de oameni, Archibald Wavell a fost nevoit să găsească trupe auxiliare pe care să le trimită peste Mediterană, ca forţă expediţionară.

Când Italia a declarat război Marii Britanii, armata italiană a ocupat Sudanul, Somalia și Kenya. Britanicii au așteptat răbdători pentru a li se ivi ocazia potrivită de a ataca. În cele din urmă, britanicii au executat un atac și au reușit să elibereze Etiopia. Această țară a fost invadată de către Mussolini în timpul perioadei interbelice.

Încurajat fiind de succesele obținute în Egipt, generalul Archibald Wavell a trecut la acoperirea flancului de sud. Când Italia a declarat război, ducele de Aosta, vicerege al Etiopiei, a trecut în Sudan cu 110000 de soldaţi şi a cucerit Kassala. Apoi, a trecut în Kenya, pentru a captura Moyale. În zona controlată de britanici a Somaliei, a capturat Berbera. Wavell a aşteptat momentul potrivit înainte de a reacţiona. A trimis două forţe britanice aparţinând Commonwealth-ului, totalizând 70000 de oameni, pentru a realiza o masivă mişcare de dublă învăluire. Scopul a fost de a-l zdrobi cu totul pe Aosta.

Generalul-locotenent Sir Alan Cunningham a ocupat capitala etiopiană Addis Abeba. Acesta s-a deplasat, în medie, cu 56 de kilometri pe zi pe o distanţă de peste 1 600 de kilometri, luând 50000 de prizonieri. A suferit pierderi care însumau 135 de morţi şi patru prizonieri. Împăratul Haile Selassie al Etiopiei s-a întors în capitala sa, la cinci ani după ce aceasta a căzut în mâinile italienilor. Aosta, împreună cu uriaşa, dar demoralizata sa armată, s-a predat. Astfel, italienii au lăsat deschise Marea Roşie şi Golful Aden navelor Aliate.

Afrika Korps a fost constituită după campania de invadare a Egiptului de către italieni. Trupele italiene erau în pragul colapsului. Astfel, Hitler a trimis un corp expediţionar în Africa pentru a le oferi suport italienilor. Afrika Korps se afla sub comanda carismaticului General „Vulpea Deşertului”, Erwin Rommel.

Victoria lui O’Connor asupra italienilor l-a convins pe Hitler că Mussolini avea nevoie de sprijin imediat în Libia. 500 de avioane au fost trimise, aşadar, din Norvegia în Sicilia. Bombardamentul care a urmat asupra Benghaziului a însemnat că O’Connor nu mai putea folosi portul. Lipsită de trupe din cauza campaniilor din Grecia şi Creta, Forţa din Deşertul Libiei a fost redusă la numai o singură divizie de blindate, o parte dintr-o divizie de infanterie şi o brigadă motorizată.

Cu toate că Rommel se afla oficial sub comanda generalilor superiori italieni aflaţi în Africa, acesta primea ordine numai de la Hitler. Succesul lui Rommel în campania împotriva Franţei i-a crescut reputaţia şi aşa impresionantă pe care o avea în Wehrmacht. I-a fost acordată medalia Pour le Mérite în Marele Război, cea mai înaltă decoraţie a Germaniei pentru acte de curaj. Așadar, Rommel era pregătit să devină imagine legendară, purtând numele de „Vulpea Deşertului“.

Rommel a dezlănţuit ofensiva libiană. Subţiate mult prea mult din cauza imperativelor politice, forţele lui Wavell nu au putut să facă faţă forțelor Afrika Korps în Cirenaica. O’Connor a primit ordin să se replieze, dacă era necesar, spre culmea aflată la est de Benghazi. El Agheila a căzut din prima zi.

Forţele Axei au ajuns la Mechili, astfel că Locotenent Generalul Philip Neame şi-a restabilit cartierul general la Tmini. Poziţiile de la Mechili erau apărate de elemente ale Diviziei a 2-a Blindate. Înconjuraţi, britanicii au luptat curajos, dar Gambier – Parry s-a predat Generalului Zaglio, conducătorul Diviziei „Pavia”. Următorul obiectiv al lui Rommel era capturarea Tobrukului.

Hitler l-a trimis pe generalul-locotenent Erwin Rommel la Tripoli, pentru a prelua comanda Diviziilor a 5-a Uşoară şi a 15-a Panzer. Forţa a fost ridicată la statutul de Grup Panzer, iar Divizia a 5-a fost redenumită Divizia a 21-a Panzer. Din punct de vedere tehnic, numai Diviziile a 15-a şi a 21-a Panzer formau Afrika Korps. Numele a ajuns, însă, să includă toate forţele germane din deşert aflate sub comanda lui Rommel, inclusiv Divizia a 90-a Uşoară.

Când a ajuns în Africa de Nord, Rommel a avut ordine să menţină linia frontului. Văzând însă că liniile Aliaților erau slab apărate, acesta a trecut în ofensivă. Rommel a distrus majoritatea tancurilor Diviziei a 2-a Blindate, condusă de Maior Generalul Michael Gambier – Parry. Totodată, a afectat grav Grupul de Suport 2 al acestuia. Rommel a creat astfel o breşă, deschizând drumul înspre sud de la Jebel Akhdar la Mechili.

Generalul O’Connor a fost luat prizonier în data de 17 aprilie şi închis în Italia. Acesta a fost unul dintre cei mai talentaţi comandanţi britanici din timpul războiului, de până în acel moment. „Era un mare şoc să fii capturat“, spunea O’Connor mai târziu. „Niciodată nu mi-am închipuit că mi se va întâmpla mie – ceea ce probabil că e o dovadă de trufie –, însă se aflau la mile depărtare în spatele frontului nostru şi doar dintr-un ghinion chiar am ajuns în acea părticică de deşert în care germanii îşi trimiseseră o trupă de recunoaştere şi am nimerit exact în mijlocul lor“. A reuşit să scape în decembrie 1943, după care a luptat în Normandia.

Planul lui Rommel cerea tancurilor germane înconjurarea Tobrukului prin partea de est, astfel izolând şi Cairo. A început astfel asediul lung al orașului, care a fost apărat de trupele australiene care ocupau Tobrukul. Australienii au apărat Tobrukul până la sfârșitul verii, când au început să fie înlocuiți din oraș datorită extenuării.

Rommel zbura din loc în loc, în avionul său Fieseler Storch, care, la un moment dat, a fost în pericol de a fi doborât de către italieni. S-a hotărât, în cele din urmă, să asedieze Divizia a 7-a australiană a generalului-maior J.D. Lavarack din Tobruk. Acest asediu a fost unul extenuant, urmând să dureze şapte luni şi jumătate. Cu toate că prin Mediterană au reuşit să treacă 238 de tancuri şi 43 de avioane Hurricane, presiunea a continuat să se facă simţită.

Un nou atac asupra oraşului s-a petrecut chiar în ziua în care forțele Axei s-au regrupat. Regimentul al 5-lea Panzer a atacat primul oraşul, fiind însă nevoit să se retragă după numai o oră. Australienii Batalionului 13 au respins atacul a circa 400 de soldaţi germani. O oră mai târziu, Batalionul al 17 –lea australian a fost atacat.

Când Rommel a ajuns la fața locului și-a schimbat planul de acțiune. A ordonat Diviziei a 15-a Panzer, comandată de Generalul Heinrich von Prittwitz und Gaffron, atacarea Tobrukului dinspre vest pentru a putea susţine un atac de proporţii mai mari. Rommel s-a așteptat ca în acest caz Aliaţii să se predea. Planul s-a dovedit a nu fi unul bun. De îndată ce tancurile germane s-au apropiat de partea de vest a oraşului, australienii le-au aruncat în aer, folosind tunurile capturate de la italieni. După o misiune de numai trei ore, germanii s-au retras.

Soldaţii australieni erau depăşiţi numeric, neavând decât două mitraliere Bren şi câteva duzini de puşti Lee – Enfield. Artileria australiană a deschis focul şi le-a provocat pierderi grele germanilor. Însă, aceștia din urmă au continuat să înainteze. Câteva grupuri de Panzere s-au apropiat de poziţiile australienilor. În acest timp, tancurile britanice Crusader, Churchill şi Matilda s-au apropiat, trăgând pe deasupra propriei infanterii. Panzerele nu au putut să treacă de numărul mare de obstacole improvizate de apărători și au fost nevoite să se retragă.

Forţele Axei au încercat un nou atac, prin care a fost capturat un teritoriu lung de opt kilometri şi adânc de trei kilometri în liniile inamice. Atacul a cauzat pierderi grele în rândul forţelor Axei. Atacul nu a reuşit în totalitate datorită faptului că Panzerele care au condus asaltul au intrat într-un câmp de mine, distrugându-şi şenilele. Astfel, cele care le-au urmat au fost nevoite să se retragă.

Rommel s-a întors la planul inițial şi a înconjurat oraşul dinspre est. Oraşul era, astfel, asediat din trei părţi de către Afrika Korps, portul aflându-se sub controlul Aliaților. Forțele asediatorilor au fost compuse din două divizii germane, trei divizii de infanterie italiană şi una de blindate.

Datorită pierderilor grele, Erwin Rommel a decis ca un nou atac să nu mai aibă loc până la venirea toamnei, pentru ca forţele germane să poată primi întăriri. Astfel, urma un lung asediu al oraşului.

După ce germanii au început asediul orașului, forțele britanice au încercat să ridice asediul Tobrukului prin atacarea trupelor Axei care au înconjurat orașul. Britanicii au întreprins o serie de raiduri pentru a dezorganiza trupele Afrika Korps. Apoi, au lansat o serie de operațiuni militare pentru a-i forța pe germani să ridice asediul. Abia a treia operațiune a reușit acest lucru. Această operațiune a purtat numele de Operațiunea Crusader.

O primă încercare a Aliaţilor de a ridica asediul asupra Tobrukului a fost Operaţiunea Brevity, un atac limitat lansat de elemente ale Corpului al 13-lea britanic. Obiectivul principal al atacului a fost dislocarea forţelor Axei din zonele Solum și Capuzzo – Bardia pentru a se asigura terenul necesar lansării unui atac major. Obiectivul acestui atac a fost să distrugă cât mai mult echipament inamic fără a risca prea mult forţele implicate. Atacul a eşuat datorită faptului că germanii au primit întăriri serioase în zona atacată.

O a doua operaţiune Aliată a avut numele de cod Battleaxe. Scopul operaţiunii a fost eliminarea forţelor Axei care ocupau coasta de est a Libiei, pentru a ridica asediul asupra Tobrukului. În aceste lupte forţele germane s-au aflat pentru prima dată în timpul războiului în defensivă în mod semnificativ. Trecătoarea Halfaya, aflată la 104 kilometri est de Tobruk și poreclită Trecătoarea Iadului a constituit un punct strategic important. Aceasta era unul dintre puţinele locuri în care mijloacele de transport puteau aborda escarpamentul care se întindea între câmpia de coastă şi platoul deşertic.

Operaţiunea Battleaxe nu a reuşit, deoarece britanicii au atacat poziţii defensive puternice, bine organizate şi comandate de către Rommel. Britanicii și-au pierdut jumătate din tancuri în prima zi, fiind atacaţi în acelaşi timp din centru şi din flancul vestic. În ultima zi britanicii au reuşit cu noroc să evite dezastrul când au reuşit să se retragă cu puţin timp înainte ca germanii să reuşească încercuirea. Nu mai puţin de 15 dintre cele 18 tancuri Matilda implicate într-un atac au fost distruse. Minele şi focurile antitanc trase de un batalion de tancuri germane şi de patru tunuri puternice de 88 mm au cauzat distrugerea.

În timpul acestei bătălii, Churchill a hotărât să-l elibereze pe Wavell din funcţie. Churchill i-a spus noului ministru de Externe, Anthony Eden, că lui Wavell îi lipseau „acel tip de vigoare sufletească şi de hotărâre necesare pentru a depăşi obstacolele: trăsături indispensabile pentru un război purtat cu succes“. Churchill a mai făcut şi alte evaluări negative asemănătoare, în care îl asemăna pe Wavell cu un preşedinte de club de golf, numindu-l „un bun colonel mediocru“ şi „un preşedinte de filială a Partidului Conservator“.

Wavell a fost ţap ispăşitor pentru greşelile Cabinetului de Război şi ale şefilor de stat-major. Victoriile acestuia asupra italienilor au sfârşit dezastruos când armata germană a debarcat la Tripolitania. „Cu siguranţă, nu mă gândisem la Rommel după experienţa pe care am avut-o cu italienii“, declara Wavell cu mâhnire, mulţi ani mai târziu. Churchill s-a înfuriat auzind că Wavell a conceput un plan pentru retragerea totală a armatei britanice din Egipt. „Wavell are 400 000 de oameni“, a urlat prim-ministrul. „Dacă pierd Egiptul, se va lăsa cu vărsare de sânge: voi pune plutoanele de execuţie să-i împuşte pe generali“.

Wavell nu a încercat niciodată să dea vina pe altcineva. Când, în cele din urmă, a fost numit în calitate de comandant suprem în India, el a suportat umilinţa cu stoicism. Wavell a fost de acord cu telegrama lui Churchill care afirma că este nevoie de „un nou braţ şi o nouă privire“, şi anume cele ale generalului Sir Claude Auchinleck.

Operaţiunea Crusader a fost cea de-a treia şi a constituit cea mai mare încercare de ridicare a asediului Tobrukului. Armata a 8-a, comandată de Locotenent Generalul Alan Cunninghan, a lansat operaţiunea odată cu venirea toamnei. Deşi iniţial Afrika Korps realizează câteva succese tactice, datorită faptului că asediaţii atacă la rândul lor, forţele germane sunt nevoite să se retragă peste graniţă. Au pierdut astfel teritoriul câştigat în primăvară. Linia frontului a fost din nou stabilită la El Agheila.

Situaţia Marii Britanii, în întregul Orient Mijlociu, nu era chiar deznădăjduită. Britanicii au acţionat în mod decisiv în trei zone importante – Irak, Siria şi Iran – cu scopul de a-şi proteja şi garanta resursele lor de petrol. Campaniile nu au fost de mari dimensiuni, au fost realizate fără mare zgomot și cu resurse ridicol de mici. Însă, au fost cruciale pentru supravieţuirea Marii Britanii.

Statele Unite, aflate încă în neutralitate, produceau 83% din producţia de petrol, iar Orientul Mijlociu numai 5%. Petrolul american trebuia expediat pe apă, pe un Atlantic înţesat de submarine germane. Trebuia plătit cu o monedă britanică forte care se devaloriza progresiv. Aceasta nu era necesar pentru cele 8,6 milioane de tone de petrol iranian şi 4,3 milioane de tone de petrol irakian care aprovizionau, în fiecare an, navele şi tancurile britanice.

Începând din momentul în care au fost ocupate, Irakul, Siria şi Iranul au rămas ferm implicate în tabăra Aliaţilor pentru tot restul războiului, cu tot ceea ce implica acest lucru pentru rezervele de petrol ale Marii Britanii. Nu există nicio îndoială că, dacă Egiptul cădea în mâinile lui Rommel, Marea Britanie nu putea face mare lucru pentru a-şi proteja avantajele cucerite în zonă.

O lovitură militară l-a adus la putere, în Irak, pe generalul anglofob Rashid Ali. Guvernul acestuia a declarat independenţa ţării şi a asediat garnizoana britanică de la baza aeriană Habbaniya, pe Eufrat. Comandantul şcolii de zbor de acolo, vicemareşalul Forţelor Aeriene, Harry Smart, a respins atacul după trei zile. Apoi, o coloană venită din Transiordania a cucerit Bagdadul. Rashid Ali a fugit în Iran şi a fost înlocuit cu un regent probritanic.

Tobrukul încă rezista şi era realimentat pe calea aerului şi pe apă. Astfel, Rommel nu mai putea înainta spre est până ce oraşul nu cădea. Afrika Korps a fost nevoită să reziste o vară lungă şi fierbinte în timpul asediului, până când campania a putut fi reluată toamna, odată ce vremea s-a răcit. Între timp, Churchill i-a trimis lui Auchinleck nesfârşite telegrame prin care a cerut depresurarea asediului asupra Tobrukului, la care Wavell rezistase pentru atâta timp. Prim-ministrul a dorit să înfiinţeze unele aerodromuri care să poată proteja ruta aeriană dintre Alexandria şi Malta.

A venit rândul Siriei controlate de Regimul de la Vichy. Aceasta a acceptat să-l aprovizioneze pe Rashid Ali cu arme germane în timpul puciului militar din Iraq. Alături de Francezii Liberi, forţele britanice au atacat Siria. În baza unui armistiţiu încheiat câteva săptămâni mai târziu, şi-au asigurat dreptul de a ocupa Siria pentru restul războiului.

Balanţa de putere din regiune s-a schimbat în mod dramatic când Hitler a invadat Rusia. În consecinţă, Churchill a declarat imediat că Marea Britanie se află în alianţă cu URSS. După ce guvernul iranian a refuzat cererea anglo-sovietică de a expulza agenţii germani, cele două puteri au invadat ţara. Astfel, rezistenţa naţionalistă s-a prăbuşit în mai puţin de o săptămână. Şahul a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său. Trupele britanice şi ruseşti au ocupat Teheranul.

Auchinleck era mai interesat de protejarea Văii Nilului şi de securizarea vitalelor resurse de petrol din Golful Persic. Avea de gând să ia în considerare o eventuală acţiune la Tobruk numai după ce operaţiunile din Irak, Siria şi Iran vor fi încheiate. În acest sens, Auchinleck i-a telegrafiat lui Churchill: „Până ce baza nu va fi în siguranţă, nu ar trebui luată în considerare nici o altă ofensivă în Deşertul Libiei“. A fost exact ceea ce nu voia Churchill să audă.

Au fost foarte importante înţelegerile la care au ajuns Churchill şi Roosevelt, în cadrul crucialei lor întâlniri. Întâlnirea a avut numele de cod „Riviera“ și a avut loc în golful Placentia, lângă satul Argentia, în sud-estul Newfoundland-lui. Cei doi au stabilit parametrii generali ai colaborării anglo-americane pentru următorii trei ani de conflict. S-a semnat ceea ce se numește în istorie „Carta Atlanticului“. Liderii vestici au hotărît ca lupta împotriva Germaniei să fie prioritară chiar dacă ar fi fost nevoiți să lupte și împotriva Japoniei în același timp. La Carta Atlanticului au aderat ulterior alte 24 de țări.

Înainte ca Statele Unite să intre în război, Administraţia Roosevelt a acordat Marii Britanii un ajutor de nepreţuit. Discuţiile din golful Placentia au dus la creşterea acestui ajutor. Statele Unite au oferit Marii Britanii posibilitatea de a cumpăra armament şi alte resurse vitale. Marina Statelor Unite a dat Marinei Regale, la schimb, 50 de distrugătoare pentru concesiuni pe termen lung ale mai multor baze militare britanice. Marina americană a început să patruleze mai multe regiuni din Atlanticul de Vest, pentru a depista submarine germane.

În golful Placentia, a existat un spirit de întrajutorare şi de cooperare. Acesta a fost lărgit în mare măsură datorită unei bune relaţii personale care s-a stabilit imediat între Roosevelt şi Churchill. Cei doi nu s-au mai văzut încă din anul 1918, când a avut loc o întâlnire desfăşurată într-o atmosferă ostilă.

Cei doi au căzut de acord ca, în cazul în care sunt nevoiţi să lupte, în acelaşi timp, împotriva Germaniei şi Japoniei, Marea Britanie şi Statele Unite să se concentreze, înainte de toate, asupra înfrângerii Germaniei. Apoi, Roosevelt şi Churchill au semnat ceea ce, la scurt timp după aceea, cotidianul londonez Daily Herald avea să numească o „Cartă Atlantică“. Astfel, s-a reuşit unificarea a opt obiective de război anglo-americane într-o singură declaraţie. Aceasta sublinia valorile democratice şi progresiste pentru care atât de mulţi oameni luptau şi mureau.

Campania africană a reînceput cu deschiderea Operaţiunii Crusader. Aceasta a fost cea mai mare ofensivă blindată lansată, până în acel moment, de britanici. Acţiunea a implicat, însă, un mare risc. Michael Carver și-a amintit că unele dintre tancurile lui Auchinleck au fost atât de avariate, încât au trebuit să fie duse pe câmpul de bătălie cu transportoarele. Cu toate acestea, în următoarele patru luni, Armata VIII a Commonwealth-ului a fost mărită la două corpuri de armată. Atacul ei l-a luat prin surprindere pe Rommel. Astfel, Britanicii au reușit să ridice asediul Tobrukului.

În acea etapă a războiului, tancurile germane au fost mai bune decât cele britanice. Churchill a cerut Ministerului de Război o anchetă specială. Scopul ei a fost investigarea motivului pentru care nu primise un raport despre modalitatea de a contracara proiectilele de 1,8 kilograme pe care tancurile germane le puteau lansa. În Comisia de Apărare din cadrul Cabinetului de Război a avut loc o discuție. Generalul Sir Alan Brooke a dezvăluit că tancul Cruiser prezintă două mari deficienţe, la cureaua de transmisie a ventilatorului şi la sistemul de lubrifiere, cu toate că li s-au trimis piese de schimb şi echipamentele necesare.

Ieşind din Mersa Matruh în loc deschis, britanicii au fost blocaţi timp de trei zile, în lupta din deşert, de la Sidi-Rezegh. Un atac pornit din Tobruk a fost şi el respins. Rommel a contraatacat, trimiţând chiar o parte din forţa sa armată într-o mişcare largă de flanc spre Egipt. Auchinleck a rezistat însă, iar, Afrika Korps a fost respinsă la vest de Tobruk, care a şi fost depresurat.

Până la sfârşitul anului, Armata a VIII-a l-a respins pe Rommel, de-a lungul Cirenaicii, înapoi până la El Agheila. Spectaculoasa intrare a Japoniei în război l-a costat pe Auchinleck două divizii australiene excelente. Pe acestea guvernul australian le-a cerut înapoi pentru a-şi apăra patria.

După retragerea forțelor Axei de la Tobruk armata britanică a avansat 800 de km și a început pregătirile pentru Operațiunea Acrobat. Această operațiune a presupus un avans înspre vest în provincia libiană Tripolitania. În acest timp forțele anglo-americane urmau să debarce în Africa franceză care era sub controlul regimului de la Vichy. Pentru ca acest lucu să se înfăptuiască britanicii trebuiau să își mențină liniile de apărare în Libia în timp ce își pregăteau forțele de atac. Profitând de această situație forțele Axei au lansat propriul atac înainte ca britanicii să fie pregătiți. Această operațiune a purtat numele de Theseus.

Britanicii au supraestimat pierderile germanilor din timpul asediului Tobrukului. Ei au estimat că Afrika Korps mai dispunea de aproximativ 35.000 de trupe. În realitate însă germanii aveau la dispoziția lor 80.000 de soldați. De asemenea forțele britanice nu se așteptau ca Afrika Korps să atace înaitea lor. Divizia 1-a Blindate a fost atacată la El Agheila și a pierdut 61 din cele 90 de tancuri de care dispunea. În contrast germanii au pierdut doar 7 tancuri.

Afrika Korps a început Operațiunea Theseus prin înfrângerea celei de-a 2-a Brigadă de Blindate a britanicilor. Germanii au recapturat orașele Benghazi și Timini. După aproximativ două săptămâni de lupte britanicii au fost împinși înapoi în apropierea Tobrukului pe linia de apărare Gazala.

Modul în care s-a purtat războiul în deşert a fost considerat mai „cavaleresc“ decât cel din Europa, mai ales decât cel de pe Frontul de Est. Mărturie în acest sens stă o întâmplare când fostul comandant al Diviziei 21 Panzer din Afrika Korps, generalul-locotenent Johann von Ravenstein, care fusese făcut prizonier de către neozeelandezi, îi scria generalului-maior Jock Campbell. El a mărturisit următoarele: „Camarazii germani vă adresează cele mai calde felicitări pentru primirea Crucii Victoria. Inamicul dumneavoastră pe timp de război, însă cu cel mai înalt respect, Von Ravenstein“.

După Operațiunea Theseus ambele părți s-au pregătit în timpul primăverii pentru un nou conflict. Britanicii au pregătit Operațiunea Buckshot pentru a recaptura provincia libiană Cirenaica. Ei au pus aceste planuri pe locul al doilea când un atac al Axei la granița egipteană a devenit iminent. Bătălia de la Gazala a început atunci când forțele Axei au flancat pozițiile britanice de la granița egipteană și au fost izolate de soldații Franței Libere la Bir Hakeim.

După ce forțele Afrika Korps au fost izolate la Bir Hakeim, generalul Rommel a ordonat retragerea forțelor sale pe poziții defensive mai bune. Britanicii au ordonat un contraatac care a purtat numele de Operațiunea Aberdeen. Această operațiune s-a dovedit a fi un dezastru pentru britanici care au suferit înfrângeri grele. Un contraatac al Axei a făcut ca Diviziile de Infanterie a 9-a și a 10-a Indiene să își piardă comandamentele tactice de pe linia frontului.

Ofensiva lui Rommel împotriva liniei Gazala a dat startul pentru trei săptămâni de lupte grele. Italienii au reuşit să străpungă terenul minat. În ciuda faptului că au fost supuşi unui atac foarte puternic din partea RAF, panzerele au reuşit să captureze o răscruce de drumuri strategică, numită şi Kerightsbridge. „Nefericitele experienţe ale lui Messervy din luptele de la Gazala ilustrează dificultăţile obişnuite întâmpinate de un comandant în deşert“, îşi aducea aminte Carver despre comandantul Diviziei a 7-a de Blindate, generalul-maior Frank Messervy.

Rommel a ameninţat ariergarda Armatei a VIII-a. După ce Francezii Liberi au evacuat Bir Hacheim, generalul Neil Ritchie nu a avut de ales şi s-a retras spre Halfaya, pe graniţa egipteană. El a lăsat încă o dată în urmă Tobrukul pentru a fi asediat.

Britanicii au pierdut în urma acestei bătălii cinci regimente. Din aceste regimente unul a fost o brigadă indiană de recunoaștere iar celelalte au fost regimente de artilerie. În urma acestor înfrângeri britanicii s-au retras de pe linia Gazala cu doar 70 de tancuri în stare de funcționare.

După înfrângerea de la Gazala britanicii au încercat din nou apărarea orașului Tobruk. Locotenent- Generalul William Gott, comandantul forțelor britanice din zonă, l-a însărcinat pe Maior-Generalul Hendrik Klopper să apere Tobrukul. Cu un an în urmă Tobrukul a fost asediat de germani timp de nouă luni. De data aceasta însă datorită evoluției frontului britanicii nu au mai putut să garanteze aprovizionarea trupelor aflate în oraș pe cale navală astfel că Tobrukul a fost capturat de forțele Axei.

Generalul Claude Auchinleck, comandantul suprem al forțelor britanice din Africa s-a așteptat ca apărătorii Tobrukului să poată rezista asaltului Afrika Korps aproximativ două luni. Cu toate acestea, el a văzut Tobrukul ca fiind un obiectiv secundar care putea fi cedat forțelor Axei.

La o zi după ce britanicii au ajuns la Halfaya, Tobrukul a căzut în faţa atacurilor concertate de la sol şi din aer ale Afrika Korps. Churchill s-a aflat în Washington în acel moment, discutând cu preşedintele Roosevelt şi cu generalul Marshall. La întoarcerea acasă, a trebuit să facă faţă agitaţiei din Camera Comunelor. A reuşit să le câştige votul, însă nu şi-a făcut nicio iluzie în privinţa poziţiei sale, dacă şirul de înfrângeri ar fi continuat.

După bătălia de la Gazala, circa 35.000 de soldați britanici s-au predat generalului italian Enea Navarrini, în circumstanțe încă neclare. Astfel, Tobrukul a încăput pe mâinile Axei după mai bine de un an de la începerea primului asediu. După aceste evenimente, Auchinleck a preluat personal controlul asupra Corpului al XXI-lea și a oprit avansul Axei la El Alamein.