Poziții și acțiuni politico-diplomatice în perioada neutralității
autor Moise Gheorghe, august 2016

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Declanșarea Primului Război Mondial a găsit România într-o situație ambiguă. Era aliată a Puterilor Centrale, situație menținută secretă de regele Carol I și de prim-miniștrii săi. Dar opinia publică era, în majoritate, ostilă Austro-Ungariei, datorită chestiunii transilvănene. Primul Război Mondial a pus România în fața unei răspântii a destinului său: desăvârșirea unității naționale sau asigurarea securității pe termen scurt pentru Vechiul Regat. Timp de doi ani, politica românească a dezbătut problema alianței militare la care trebuia să adere România.

Poziţia României faţă de declanşarea războiului s-a stabilit la Consiliul de Coroană de la Sinaia. Regele Carol I şi conservatorul Petre P. Carp s-au pronunţat pentru intrarea României în război alături de Tripla Alianţă. Cei doi țineau cont de originea germană a familiei regale și de alianţa secretă dintre România şi Puterile Centrale. Partidul Liberal era pentru expectativa armată, pregătirea armatei şi unitatea naţională. Cei mai mulți români erau pentru intrarea României în război alături de Antanta. Comunicatul oficial preciza decizia Consiliului: neutralitatea.

Lumea politică era împărțită în numeroși antantofili și puțini germanofili. La nivelul populației, punctul de vedere era tranșant: „Vrem Ardealul!”. Partizanii securității naționale, Petre P. Carp și Constantin Stere, s-au confruntat cu cei ai unității naționale: Ionel Brătianu, Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Nicolae Iorga. Totuși, ideea unității naționale nu era respinsă de germanofili, ci considerată secundară.

Primele tratative purtate de România cu statele Antantei au fost cele cu Rusia și Italia. Imperiul Țarist era considerat o amenințare istorică latentă. De aceea, partizanii Antantei îl preferau cu statut de aliat și nu de adversar. Comuniunea de interese italo-române era determinată de existența aceluiași adversar: Austro-Ungaria. Aceleași revendicări se adresau imperiului dualist: cedarea de teritorii cu populații aparținând națiunilor italiană și română.

Opinia publică şi partidele politice legau intrarea României în război de problema deplinei unităţi naţionale. Monarhia și-a modificat orientarea externă. După moartea regelui Carol I, regele Ferdinand înclina spre Antanta. Premierul Ion I. C. Brătianu avea aceeaşi atitudine, dar manifesta precauţie în negocierile cu Antanta. Nu voia renunţarea la neutralitate fără garanţii complete, sub raportul situaţiei României şi al obiectivelor naţionale.

Timp de doi ani, prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu a pregătit intrarea în război a României. Premierul a fost preocupat ca evoluția războiului să fie cât mai favorabilă Antantei, pentru o cât mai mare „economie de sânge”. Această alianță promitea României recunoașterea celei mai importante revendicări: Transilvania.

În perioada neutralității, în București, reprezentanții celor două alianțe adversare, Antanta și Puterile Centrale, au concurat pentru a atrage România de partea lor. Dintre toate statele încă neutre, România a fost cea mai curtată de către Marile Puteri. Acest fapt se datora în special poziției geografice a țării, aflată în continuarea flancului sudic al frontului de est.

În timpul neutralității, presa din România a avut atât o influență pozitivă, cât și una negativă. A sprijinit propaganda pentru intrarea în război, în vederea anexării Transilvaniei. Dar a lucrat şi pentru germani, în timpul ocupaţiei sau cu mult timp înainte. Agenţia de știri controlată de germani alimenta cu informații redactorii din presa românească. Era facilitată astfel difuzarea intereselor politice germane şi austro-ungare pe întreg teritoriul României.

Declarația de război a Austro-Ungariei la adresa Serbiei a făcut ca România să fie nevoită să ia o decizie privitoare la participarea sau neparticiparea sa la amplul conflict care se prefigura. Soarta statului român a fost hotărâtă în cadrul unui Consiliu de Coroană care a avut loc la Sinaia. La această întrunire au participat: regele Carol I, principele moștenitor Ferdinand, 18 oameni politici liberali și conservatori, actuali și foști miniștri și lideri de partide. Regele și conservatorul Petre P. Carp a fost singurii care s-a pronunțat pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale.

Consiliul de Coroană de la Sinaia a avut loc în sala de muzică a castelului Peleș. Discuțiile s-au purtat în jurul tradiționalei mese acoperită cu postav verde. În mijlocul acesteia stăteau, suprapuse, legate în piele verde şi în marochin roşu, tratatele dintre România şi Tripla Alianţă. Regele Carol I a deschis consiliul în limba română. A continuat în limba franceză, cu o expunere citită a punctelor sale de vedere. Bătrânul monarh considera că pentru România era o datorie de onoare participarea la război de partea Germaniei.

Conservatorul Alexandru Marghiloman a cerut regelui citirea din tratatul cu Tripla Alianță a paragrafului care fixa condițiile intrării României într-un eventual război, în sprijinul austriecilor și germanilor. Concluzia conservatorului a fost că „întrucât aliaţii noştri nu au fost atacaţi, ci dimpotrivă ei au atacat cei dintâi, nu consider că este casus foederis. Majestatea Voastră nu este legată. De aceea, este mai prudent să rămânem neutri şi să mai aşteptăm, cu atât mai mult cu cât Italia nu s-a rostit încă”. Tot el a adăugat că opinia publică se opune unui război de agresiune.

Conservator-democratul Take Ionescu s-a exprimat și el pentru declararea neutralității României. Vizibil apăsat de importanța momentului istoric, el afirma în consiliu: „În inimă şi în conştiinţă susţin, Sire, că nu este casus foederis. Lucrul rezultă clar şi din spiritul, şi din textul tratatului. De ar fi casus foederis, guvernul Austro-Ungar, prin procedarea, prin atitudinea sa, l-a şi înlăturat. Încă odată, nu suntem angajaţi. Ne putem deci rosti în deplină libertate, aşa precum interesele ţării o cer”.

Prim-ministrul liberal Ion I. C. Brătianu s-a exprimat și el pentru neutralitatea României. Emoționat, spunea în ședința de consiliu: „România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti. Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. Nu se poate face un război în vremurile de azi, când acest război nu este aprobat de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri”. Vorbele sale alese cu grijă încercau să-l menajeze pe bătrânul rege.

După discursul regelui, în consiliu au avut cuvântul liderii opoziției, conservatorii. Theodor Rosetti s-a exprimat pentru neutralitate. Carol I nu se aștepta la această poziție. Rosetti a încheiat spunând: „Să stăm deci la o parte, să ne vedem de nevoile şi de necazurile noastre şi să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”. Petre P. Carp sublinia că „dacă vrem să stăm neutri, nu vom putea să stăm, vom fi invadaţi, fatal, fie de unii, fie de alţii”.

Regele Carol I a încheiat ședința Consiliului de Coroană votând, împreună cu Petre P. Carp, pentru participarea la război de partea Puterilor Centrale. Monarhul, confruntat cu votul pentru neutralitate al celorlalți politicieni, concluziona: „Constat că reprezentanţii ţării, aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca Rege Constituţional, mă supun votului Dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

Consiliul de Coroană de la Sinaia a hotărât „de a se considera casus foederis - «caz de alianță» - inexistent față de Puterile Centrale și de a lua măsuri pentru paza frontierelor.” Astfel, statutul adoptat de România, în raport cu războiul, era acela de neutralitate armată. Politicienii nu excludeau o viitoare beligeranță pentru statul român. Aceasta însă doar în cazul unui atac asupra țării sau dacă împrejurările viitoare vor fi favorabile aspirațiilor naționale.

Hotărârea adoptată de Consiliul de Coroană de la Sinaia, convocat de regele Carol I, a fost de menținere a unei neutralități „pe picior de război”. Decizia însemna ruperea tratatului de alianță cu Germania și Austro-Ungaria. Alianța încheiată, recent adusă la cunoștința publicului, nu era regretată. Ea nu ajunsese mai jos de sfera politicii de vârf. Pentru populație, dacă ar fi cunoscut-o, ar fi fost cel puțin antipatică. Tratatul militar al României cu Tripla Alianță se întocmise cu 30 de ani înainte de declanșarea Primului Război Mondial, pentru siguranța națională.

Documentul era orientat împotriva unei eventuale agresiuni rusești. Avea deci un caracter defensiv. Marea problemă a actului era faptul că una dintre aliatele României, Austro-Ungaria, stăpânea Transilvania.

Semnalele de îndepărtare a României de Tripla Alianță fuseseră lansate înainte de Consiliul de Coroană de la Sinaia. Alianța cu Puterile Centrale devenise șubredă încă din timpul războaielor balcanice. Atunci România s-a opus ambițiilor Bulgariei, care era sprijinită de Puterile Centrale. Grecia, Muntenegru, Serbia și Turcia erau susținute de Antanta. Acesta a fost semnalul că România nu mai era dispusă să urmeze linia trasată de Austro-Ungaria și Germania.

Germania și Austro-Ungaria, puse în fața refuzului României de a le acorda asistență militară, au catalogat atitudinea română drept trădare. Din punctul de vedera al României, statul nu se angajase să le acorde ajutor militar în cazul unei agresiuni, așa cum era cea asupra Serbiei.

Prim-ministrul Ionel Brătianu a reușit cu succes să remedieze situația incertă pentru România. Instrucțiunile sale pentru ambasadorul la Berlin, Al. Beldiman, erau următoarele: „Oficial, noi declarăm că facem pregătiri militare împotriva oricui ne-ar încălca teritoriul și că, procedând astfel, asigurăm pe sute de kilometri frontierele austriece”. Brătianu făcea totul pentru a câștiga timp și pentru a domoli iritarea germanilor și austriecilor.

Într-o discuție cu ambasadorul austro-ungar Ottokar Czernin, la București, Ionel Brătianu a argumentat imposibilitatea aplicării tratatului cu Puterile Centrale, deoarece Ungaria nu-și schimba atitudinea față de românii transilvăneni. Cererea lui Czernin, ca România să blocheze pe teritoriul său cei 2000 de rezerviști francezi, a fost refuzată de Brătianu. Ambasadorul austriac a dedus că România nu va arăta prea multă bunăvoință pe viitor față de Puterile Centrale.

În pofida rupturii de interese dintre România și Puterile Centrale, prim-ministrul Ungariei, István Tisza, i-a recomandat ambasadorului Czernin, aflat la București: „Nu pierde răbdarea. Nu da înapoi. Lucrează mai departe, ca cel puțin pregătirile pentru combinația București-Sofia-Constantinopol să se consolideze”. Fiind mai pesimist, Czernin îi scria ministrului de externe austriac, Leopold Berchtold: „nu mai nutresc nici o speranță într-o cooperare activă a României”.

Germania și Austro-Ungaria au încercat să nu strice și mai mult relațiile cu România. Atitudinea ambivalentă a guvernului român lăsa încă loc de speranțe Puterilor Centrale. O notă de la Berlin, înmânată lui Brătianu, spunea: „Cele două imperii apreciază rezoluțiile Consiliului de Coroană și ale Consiliului de Miniștri. Consideră că ele corespund cu relațiile amicale și vor privi și de aici înainte România ca aliatul lor”. Erau doar cuvintele corecte cerute de uzanțele oficiale. Practic, constituiau încetarea alianței României cu Puterile Centrale.

În primele momente ale conflagrației mondiale, opinia publică românească era încă relativ dezorientată în ceea ce privea poziția României. Românii erau împărțiți în două curente, în funcție de legăturile tradiționale, simpatii personale și calcule politico-militare. Dintre cele două curente, cel mai slab era cel care susținea o Românie alături de Puterile Centrale, reprezentat de germanofili.

Germanofilii nu doreau o Rusie învingătoare în acest război. În viziunea lor, aceasta presupunea un triumf al autocratismului și expansionismului țarist. Dacă Rusia ar fi controlat strâmtorile Bosfor și Dardanele, ar fi devenit suzerana unei Românii vasale. Înfrângerea Rusiei ar fi adus României Basarabia.

Curentul germanofil considera că învingerea Rusiei de către Puterile Centrale era certă. Materialului rusesc de război era inferior calitativ și cantitativ. Comandanții militari ruși aveau un potențial slab. Distanțele enorme dintre Rusia și aliații ei din Antanta constituiau un impediment în plus în calea unei victorii rusești.

Conservatorul Petre P. Carp, reprezentant al germanofililor, era cel mai virulent susţinător al războiului de partea Puterilor Centrale. Argumentul său era pericolul reprezentat de expansionismul Rusiei. Carp argumenta că România trebuie să susţină germanismul în lupta sa împotriva slavismului. Opinia publică era un factor secundar. Liderul conservator a afirmat în Consiliul de Coroană de la Sinaia: „Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea.”

Un susţinător al ideilor lui Petre P. Carp a fost şi liberalul Constantin Stere. Era născut în Basarabia, exilat în Siberia și naturalizat în România. Acesta considera că țarismul constituia, prin el însuși, o primejdie de moarte pentru civilizație. Atunci când România a intrat în război, Stere a fost mobilizat în justiția militară cu gradul de colonel. După părăsirea Bucureștiului de către armată și oficiali, el a rămas în teritoriul ocupat de armata germană. A condus redacția ziarului Lumina, de orientare pro-germană.

În România exista și un curent germanofil moderat, reprezentat de personalităţi ale Partidului Conservator, precum Alexandru Marghiloman sau Titu Maiorescu. Aceștia pledau pentru o neutralitate favorabilă Austro-Ungariei şi Germaniei. Alexandru Marghiloman considera neutralitatea drept cea mai convenabilă soluţie. O alăturare cu Puterile Centrale ar fi reprezentat o renunţare la ideea românismului în Austro-Ungaria. Liderul conservator susținea neutralitatea, deoarece lua în considerare şi lipsa pregătirii militare şi economice a României.

Alexandru Marghiloman a fost un politician român care a îndeplinit funcția de prim-ministru al României în ultimul an al Primului Război Mondial. Guvernul condus de el a încheiat cu Puterile Centrale Pacea de la Buftea-București. Documentul nu a fost semnat de regele Ferdinand I. Această pace i-a făcut pe aliații occidentali ai României să o considere ieșită prematur din război. Încheierea Tratatului de Pace cu Puterile Centrale de la Bucureşti a permis supravieţuirea statului român. Totuși, în conştiinţa publică, Marghiloman a rămas cunoscut drept un „trădător de ţară”.

Curentul antantofil era mult mai puternic decât cel pro-german. Argumentele ambelor curente erau la fel de logice. Pentru mulți dintre „antantofili”, Transilvania era principalul obiectiv al națiunii române. Simpatiile opiniei publice românești pentru Anglia și Rusia erau moderate spre inexistente, în special în cazul ultimei. Emoțiile maselor se legau puternic de Franța. Curentul antantofil era majoritar și în interiorul armatei.

Transilvăneanul Octavian Goga, unul dintre cei mai înflăcăraţi activişti unionişti, descria Bucureştiul în ultima zi a neutralității: „Am mers să luăm masa la Capşa. Aici mişcare - ziarişti străini emoţionaţi. Colonelul Thomson, ataşatul militar englez, îmi strânge mâna cu căldură. Tavernier, corespondentul de la Le Temps, mă sărută plângând. Pe stradă, aglomeraţie. Regelui şi reginei, care trec în automobile, li se fac ovaţii călduroase. Pâlcuri cântă «La arme», e o generală beţie a simţurilor”.

Unul dintre antantofilii convinși a fost și scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea. Înfocat susținător al alianței cu Franța, el spunea: „Franța nobilă și artistică, cea dintâi în civilizația lumii. Franța cu monumentele trecutului și cu arta de azi, Franța care a urmărit unirea popoarelor latine, întinzând o mână de ajutor Italiei, întinzându-ne o mână caldă și nouă când urmăream această unire, această Franța e azi pradă războiului de dominație germană. Noi nu urâm Germania, iubim pe Franța.”

Unii dintre intelectualii epocii apreciau că România avea de plătit o mare datorie față de Franța, țara care-i schimbase destinul, sprijinind-o decisiv în cele mai importante momente din ultimii 70 de ani. Constantin Argetoianu scria: „Lahovari și Cantacuzino voiau și ei intrarea imediată în război, și-o voiau numai de dragul Franței, care nu putea fi lăsată să piară, ca și cum soarta ei ar fi stat în puterea noastră”.

Generalul Radu R. Rosetti făcea referire la starea de spirit a armatei române, în anul începerii Marelui Război: „Afară de câțiva din șefii cei mari, care aveau alte convingeri sau nu voiau să-și arate convingerile pe față, toți cei din Marele Stat Major, de la gradul de locotenent-colonel, inclusiv, în jos, erau fățiș pentru un război contra Austro-Ungariei, cu scopul de a elibera Transilvania de sub jugul unguresc”.

Conservatorul Nicolae Filipescu a fost unul dintre cei mai activi militanți pentru aderarea României la Antanta. A susținut numeroase acţiuni şi discursuri mobilizatoare în multe dintre oraşele României. A întreprins chiar o vizită la Petrograd, pentru a negocia cu Rusia intrarea României în război. I. G. Duca nota despre Filipescu: „Încrezător în întregirea neamului, el închinase acestui ideal tot sufletul şi tot entuziasmul temperamentului său înflăcărat. Şi aproape treizeci de ani nu a fost mişcare în Ardeal în care Filipescu să nu fi fost amestecat.”

Take Ionescu, pe numele său de botez Dumitru Ion, s-a născut la Ploieşti. Talentul său oratoric deosebit i-a adus porecla de „Tăchiță-Gură-de-Aur”. Take Ionescu a fost exponentul cel mai autorizat al diplomaţiei româneşti în perioada imediat următoare Primului Război Mondial. Partizan al Antantei, Ionescu s-a pronunţat pentru neutralitatea României la începutul primului conflict mondial. La Iași, s-a format un nou guvern condus de Brătianu. Take Ionescu a devenit vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.

Take Ionescu afirma că datoria României de a se alătura Antantei era atât de mare, încât trebuia s-o facă, chiar dacă nu avea nimic de câștigat. Cu un adevărat dar al profeției, a susținut de la început că războiul mondial va dura 5 ani. Tot el a preconizat marile schimbări de după război: prăbușirea monarhiilor și ascensiunea socialismului și a puterii americane pe glob. Take Ionescu îi spunea unui prieten, în primele săptămâni ale războiului: „Şi ţine bine minte: generaţia mea şi a ta va vedea România Mare, dar nu va mai vedea zile bune”.

În primele luni ale Primului Război Mondial, nu numai Puterile Centrale mizau pe o atragere a statelor din zona Balcanilor în conflict de partea lor. Aceleași speranțe le avea și tabăra adversă, Antanta. Aceasta își făcea planuri pentru constituirea unui bloc balcanic, contând inclusiv pe România. Imperiul Rus dorea să încheie singur cu România o înțelegere. După două luni de negocieri, România și Rusia au încheiat un acord. Acesta recunoștea drepturile statului român asupra Transilvaniei și Bucovinei. În schimb, România trebuia să adopte o neutralitate „binevoitoare” față de Rusia. Guvernul român a inițiat acțiuni diplomatice cu scopul apropierii de Italia, cu care a încheiat un acord de neutralitate.

Diplomația agresivă a Rusiei a fost criticată atât de Franța, cât și de Anglia. Cele două aliate occidentale ale Rusiei considerau că atitudinea ministrului de externe rus, Serghei Sazonov, în privința Balcanilor, era „grăbită și dezordonată”. În acel stadiu al conflictului, Anglia și Franța erau interesate de constituirea unei federații de state neutre în sud-estul Europei, care includea și România.

Acordul, încheiat între ministrul de externe rus, Serghei Sazonov, și ambasadorul român la Petrograd, Constantin Diamandy, urma să fie ținut secret până în clipa ocupării de către România a teritoriilor menționate.

Constantin Diamandy a fost numit ministru plenipotenţiar la ambasada română de la Petrograd, din Rusia. Acesta a avut o contribuție esenţială la realizarea acordului ruso-român. Acest acord a făcut posibilă alianţa României cu Antanta. După terminarea Primului Război Mondial, a fost numit al doilea delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris. Aici s-a remarcat prin stăruinţa cu care a insistat ca Antanta să recunoască rolul important jucat în război de statul român.

Italia se afla în situația României. Era membră a Triplei Alianțe, dar refuza participarea la război. Ministrul de externe italian, Antonio de San-Giuliano, i-a cerut ambasadorului Carlo Fasciotti, aflat la București, să propună României un acord de neutralitate. Discuțiile s-au purtat timp de două luni între Fasciotti, Brătianu și Porumbaru. Acordul de neutralitate dintre România și Italia cuprindea 4 puncte. Ambele părți se angajau să se înștiințeze reciproc, în cazul ieșirii din neutralitate. S-a propus menținerea unui contact permanent pentru consultări bilaterale.

Acordul cu Italia urmărirea unui drum comun în cazul ieșirii din neutralitate, deoarece ambele state aveau aceleași probleme cu Austro-Ungaria. Al patrulea punct al tratatului prevedea păstrarea secretă a acordului.

Regele Carol se afla într-o situaţie dramatică. Trebuia să declare război ţării unde se născuse sau să urmeze poporul căruia îi era rege de 48 de ani. La câteva luni de la începerea primei conflagrații mondiale, după 48 de ani de domnie, înceta subit din viață regele Carol I, la castelul Peleș din Sinaia. Potrivit dorințelor sale testamentare, a fost înmormântat la mănăstirea de la Curtea de Argeș, ctitorie a domnului Țării Românești, Neagoe Basarab. Principele Ferdinand a depus jurământul în calitate de rege al României. Într-un scurt discurs, el a dat asigurări că va fi un „bun român”. Aceasta sugera că nu se va opune sentimentelor generale ale poporului român.

După Consiliul de Coroană, unde s-a decis neutralitatea României, în pofida dorinței regelui, supărarea lui Carol I nu s-a stins. Martha Bibescu, apropiată a Curții Regale, spunea că regele era decis să abdice, dacă nu reușea să-și țină cuvântul dat Triplei Alianțe. După atâția ani în care Carol I se aflase deasupra partidelor politice, linia pe care o doreau acum acestea era total diferită de a sa.

Familia regală era cuprinsă de frământări. Regina Elisabeta se situa ferm de partea Germaniei, considerând că regele Carol ar trebui să renunţe la tron. Iar apoi, dacă România ar apăra cauza Antantei, să plece în exil, cu Ferdinand şi familia lui. Ferdinand era supus şi ar fi plecat. Soția sa, principesa Maria, era antantofilă și apăra cauza franco-engleză.

I.G. Duca nota în Amintiri politice: „Pe regele Carol, aceste intervenţiuni îl torturau groaznic. El socotea că onoarea lui era angajată în alianța noastră, că a nu se ţine cont de obligaţiunile ei, ar însemna a-l pune în situaţia de a-şi călca cuvântul militar.” Totuși, Carol a așezat interesul națiunii deasupra sentimentelor, convingerilor și angajamentelor sale.

Cu câteva zile înainte de moartea regelui, Ion I.C. Brătianu şi ambasadorul rus la Bucureşti, Poklevsky, semnau un acord care garanta României Ardealul, cu condiția menținerii neutralității. I.G. Duca nota: „Părerea mea este că datorăm acest tratat regelui Carol. Prezenţa sa pe tronul Românei inspira ruşilor o aşa teamă că până în cele din urmă vom merge cu Germania încât, în ziua când Brătianu le-a propus să le dea în scris că vom rămâne neutri, ne-au oferit în schimb tot ce le-am cerut. E ultimul serviciu involuntar pe care regele Carol l-a adus Regatului Român.”

I.G. Duca a prezentat detaliile decesului regelui, în Amintiri politice: „În ajun, Regele fusese excepţional de ager şi bine dispus, îl primise pe Virgil Arion într-o lungă audienţă şi se culcase voios. Pe la 5 dimineaţa se trezise, plângându-se că nu poate respira. Regina Elisabeta a sunat după ajutor şi a trimis în grabă să cheme pe Dr. Mamulea. După câteva minute, Suveranul a oftat din greu de două-trei ori şi a aplecat uşor capul. Regina a crezut că doarme. Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, primul Rege al României, îşi dăduse însă, după 48 de ani de rodnică domnie, obştescul sfârşit”.

Trupul neînsufleţit al regelui, depus pe un afet de tun, a părăsit Peleşul. În capitală, de la gara Băneasa, mulţimea a însoţit îndurerată cortegiul. La Palat, trupul a fost expus două zile. Dorinţa testamentară a lui Carol I a fost să fie înmormîntat în biserica de la Curtea de Argeş. La Goleşti, la moșia Brătienilor, unde tânărul Carol petrecuse prima noapte după sosirea în România, s-a făcut popas. La Curtea de Argeş, s-a ţinut ultima slujbă religioasă.

Ferdinand a inaugurat un mod nou de domnie, care a frapat pe contemporani, obişnuiți cu metodele şi stilul lui Carol I. Soția sa, regina Maria, spunea despre el: „Soțul meu era cel mai credincios urmaş al unchiului său, cel mai răbdător şi cel mai ascultător moştenitor al lui, dar era pentru poporul său ca o carte închisă, nimeni nu ştia ce simțea”.

Negocierile diplomatice pentru intrarea în război a României au fost o adevărată cursă între împuterniciții Marilor Puteri, la București. Inițiativa a venit din partea Vienei, cea mai interesată și direct amenințată de o eventuală intrare a României în alianța adversară, Antanta. Mareşalul german Paul von Hindenburg era convins că „judecând după situaţia militară, e suficient ca România să intre în acţiune pentru a decide soarta războiului mondial”.

Șeful statului major austro-ungar, feldmareșalul Franz Conrad von Hötzendorf, cerea ministrului de externe Berchtold: „Cu orice preț trebuie să aducem România de partea noastră! Atitudinea României este hotărâtoare pentru acțiunile împotriva Rusiei.” Guvernul austro-ungar, prin intermediul ambasadorului Czernin, a promis României Basarabia și ținutul Negotinului din Serbia, în schimbul intrării în alianță.

Premierul maghiar Istvan Tisza a adresat o scrisoare mitropolitului Ardealului, Ioan Mețianu, în care promitea unele concesii românilor transilvăneni. Printre ele, se afla problema învățământului în limba maternă. Tisza era dispus să acorde dreptul la învățământ în limba română pentru orele de religie ortodoxă, iar scrisul și cititul pentru primele două clase primare. Propunerile Germaniei de autonomie pentru Transilvania și de creare a unui minister pentru români în guvernul maghiar au fost refuzate categoric de Tisza.

Puterile Centrale au pierdut bătăliile de la Lemberg și de pe râul Marna. Această situație a accelerat presiunile diplomatice la adresa României. Arhiducele Frederic, generalissim al armatei austro-ungare, a făcut apel la împăratul Franz Joseph să îndeplinească „grelele sacrificii cerute de România”. Devenea evident că nu peste Prut, ci dincolo de Carpați se îndreptau privirile românilor din Vechiul Regat.

Puterile Centrale au folosit toate metodele de propagandă. Multe personalităţi, de la scriitori, la preoţi, jurnalişti şi lideri politici transilvăneni, au căzut în mirajul promisiunilor Berlinului şi Vienei. După ce Rusia a anunţat cedarea Bucovinei proaspăt cucerite, germanii şi austriecii au venit şi ei cu aceeaşi ofertă. N-au mai cerut românilor să se alieze cu ei, ci doar să rămână neutri.

Austro-Ungaria s-a declarat pregătită să rectifice granița sudică a Bucovinei, lăsând astfel României orașul Suceava. În privința acordării autonomiei Transilvaniei, austriecii se loveau de poziția rigidă a premierului maghiar, Istvan Tisza. Acesta a răspuns Vienei, prin memorii. În aceste documente, sublinia lipsa de temei a pretențiilor românești și inexistența unei „chestiuni transilvănene”. Despre regele Carol I, Tisza scria că este „un patron șiret”. Tot el considera că un atac dinspre nord și sud asupra României neutre va elimina pericolul aderării ei la Antanta.

Austro-Ungaria a încercat și o poziție de forță în negocierile cu România. Aceasta a închis granițele cu România. Brătianu l-a convocat pe ambasadorul Czernin, cerând explicații. Czernin a fost informat de premierul român că, în aceste condiții, guvernul său are intenția masării de trupe militare în apropierea granițelor cu imperiul dualist. Efectul a fost cel scontat de Brătianu. Viena s-a disculpat, invocând aceleași proceduri și cu alte state aflate în neutralitate, precum Elveția.

Negocierile dintre guvernele Brătianu și Tisza au eșuat. Situația a determinat preluarea tratativelor de către austrieci și germani. Prim-ministrul de la Budapesta trecea în plan secund. Se urmărea atragerea României prin concesii teritoriale, precum și a românilor transilvăneni prin concesii politice.

Între Viena și Berlin s-au desfășurat tratative pentru adoptarea unui punct de vedere comun în privința strategiei de atragere a României în tabăra Puterilor Centrale. La aceste tratative au participat: cancelarul german Theobald von Bethmann-Hollweg, ministrul german de externe, von Jagow, ministrul austriac de externe, Stephan Burián von Rajecz și prim-ministrul maghiar, Tisza. României i se promitea oficial cedarea sudului Bucovinei. În schimb, se cerea să fie permis pe teritoriul țării tranzitul convoaielor de muniții spre Imperiul Otoman.

Matthias Erzberger, publicist și deputat german, a avut o întrevedere cu regele Ferdinand, la București. Promisiunile sale, făcute în numele guvernului german, au fost respinse de monarh. Printre acestea figurau: primirea Basarabiei și a sudului Bucovinei, un mare împrumut financiar, concesii naționale și politice pentru românii transilvăneni.

Erzberger îi scria contelui Tisza care erau concesiile suplimentare ale germanilor pentru românii din Transilvania: admiterea limbii române în faţa autorităţilor inferioare, acordarea unei autonomii şcolare și lărgirea dreptului de vot pentru români. Pe lângă retrocedările teritoriale şi concesiile pentru românii din Transilvania, germanii au încercat să cumpere bunăvoinţa guvernului român cu înfiinţarea unei universităţi la Braşov. Și Brătianu, și Tisza au respins propunerea.

Jurnalistul american Granville Roland Fortescue, corespondent de front al publicației London Daily Telegraph, a remarcat că Brătianu era prea puternic angajat faţă de Antantă. Premierul român nu ceda, încercând, diplomatic, „să se aibă bine cu toţi beligeranţii”.

Comisia Centrală Imperială pentru achiziționarea cerealelor de la Berlin s-a oferit să cumpere grâu românesc în valoare de 10.000.000 lei, la un curs de 79 lei pentru o marcă germană. Era o încercare de a câștiga bunăvoința României. Ionel Brătianu a respins și această ofertă, exasperând autoritățile germane. Cancelarul german, Bethmann-Hollweg, spunea că „neutralitatea dlui. Brătianu este o deghizare”. A adăugat că premierul român sprijinea astfel indirect războiul economic al Angliei împotriva Germaniei.

Cunoscând orientarea filo-franceză a opiniei publice românești, guvernul german a încercat o contracarare a acesteia. Considera că, astfel, guvernul Brătianu va avea mână liberă pentru alierea cu Puterile Centrale. Pentru atingerea acestui obiectiv, Germania a alocat sume importante. Acestea erau destinate să-i câștige pe formatorii de opinie și factorii decizionali din societatea românească: politicieni, oameni de cultură, afaceriști.

O intensă activitate informativă şi de racolare a desfăşurat ambasadorul Germaniei în România, von dem Busche. Dovada a fost obţinută, ca şi în cazul ambasadorului austriac Czernin, prin interceptarea unei serviete care conţinea documente. Între acestea se afla şi o listă a persoanelor recompensate financiar pentru „serviciile informative” prestate Germaniei, numită Dosarul Günther. Printre aceștia se aflau generali şi ofiţeri superiori, gazetari, oameni de casă ai politicienilor şi ai membrilor guvernului rămas la Bucureşti. Guvernul era condus de Alexandru Marghiloman.

Din unele documente din Arhiva diplomatică a Ministerului de Externe român, reiese că Legaţia Germaniei la Bucureşti avea în vedere nu numai acţiuni cu caracter informativ, ci şi unele operative. Într-o notă adresată de guvernul Brătianu guvernelor statelor aliate şi neutre, se arăta că, în grădina misiunii, fuseseră găsite materiale explozive şi sticle conţinând bacilii antraxului şi ai altor boli.

Propaganda Puterilor Centrale era susținută prin fonduri financiare considerabile. Ministrul austriac de externe, Berchtold, scria feldmareșalului Hötzendorff: „pentru influențarea opiniei publice din România, am întreprins deja de câtăva vreme cu guvernul german o acțiune secretă, pentru al cărei scop am pus la dispoziția ambilor noștri reprezentanți la București sume de bani în cantitate extraordinară”. Intermediarii cei mai mari ai campanieierau afaceriștii Rozelius și Günther, ambii investitori petrolieri, precum și agentul publicitar Iwersen.

Principalul vector al propagandei Puterilor Centrale a fost presa scrisă. Existau ziare editate direct de grupurile de influență germană: Ziua, Seara, Moldova, și ziare „cumpărate” de agenții Puterilor Centrale: Minerva și Dreptatea.

Serviciul de informaţii german a acţionat intens, prin intermediul publicaţiilor şi al presei, pentru a crea un curent de opinie favorabil Puterilor Centrale. Germanii şi-au instalat la Bucureşti o Agenţie de presă pe care au numit-o „româno-germană”, pentru a fi credibilă şi operativă. Structurată pe mai multe secţii, această agenţie a jucat un rol activ, în presa românească. În campania de propagandă germană din presa românească, Basarabia apărea ca un premiu oferit de Puterile Centrale României la finalul războiului.

Publicaţiile controlate de germani în România erau tipărite în zeci de mii de exemplare. Apoi erau cumpărate de germani și difuzate, prin intermediul agenţilor, în centrele importante din Transilvania. Prin crearea unor curente de opinie antiunioniste pe teritoriul Transilvaniei, germanii încercau îndreptarea atenţiei opiniei publice spre o altă problemă teritorială, la fel de sensibilă pentru spiritul unionist românesc, şi anume Basarabia.

Tratativele pentru intrarea în război a României de partea Antantei au debutat cu înţelegeri stabilite dinainte cu Italia şi Rusia. Rusia recunoștea dreptul României asupra teritoriilor locuite de români şi aflate sub dominaţia Austro-Ungariei. În următorii doi ani, la negocieri s-au alăturat francezii și englezii. Negocierile cu Antanta au luat avânt din al doilea an al războiului. România se obliga să declare război Austro-Ungariei. Antanta, în schimb, îi recunoștea drepturile asupra teritoriilor revendicate: Transilvania, Bucovina și Banatul.

De la început, neutralitatea României a fost binevoitoare față de Antanta. Cu timpul, aceasta a încercat să grăbească intrarea României în război. Acest lucru ar fi slăbit puternica presiune germană de pe frontul de vest, căreia Franța și Anglia îi făceau cu greutate față. Reprezentantul Franței cerea României participarea la război, cu o energie pe care arhiducele Nicolae al Rusiei o cataloga drept „une folie furieuse”. În schimb, Anglia considera că pârghia situației din Balcani erau strâmtorile Bosfor și Dardanele, împreună cu Istanbulul.

Au avut loc discuții între guvernul român și liderii Antantei cu privire la livrarea către România a munițiilor. Statul român solicita începerea livrărilor înainte de declararea oficială a renunțării la neutralitate. Anglia nu era de acord. Ion I.C. Brătianu afirma: „Să nu-și închipuie Marea Britanie că trebuie să ni se dea muniții doar după intrarea noastră în acțiune”. În acest timp, Germania a reușit să tranziteze muniții către Turcia, prin România. Erau ascunse în tuburi de ciment sau în podelele vagoanelor de tren. Unele loturi au fost interceptate de autoritățile române.

Succesele militare ale germanilor pe frontul de est i-au forțat pe occidentali să fie mai receptivi la revendicările românilor. Pe lângă negocierile politice, guvernul român trebuia să desfășoare și negocieri militare. Aceste tratative implicau includerea în convenție atât a numărului de trupe pentru frontul românesc, cât și a cantităților de muniții destinate armatei române. În fața presiunilor Antantei, Brătianu a exclamat: „Când vezi tonul cu care Aliații ne vorbesc, regret timpul când Germania avea preponderența în Europa”.

Până la urmă, Antanta și-a pierdut răbdarea în fața tergiversărilor și manevrelor lui Brătianu. Acesta a trebuit să se decidă în fața apelului aliaților: „Acum ori niciodată!”. La doi ani de la începerea războiului, România a semnat un tratat de alianță cu Antanta. Actul era însoțit de o convenție militară.

Antanta s-a angajat să declanșeze o ofensivă dinspre Salonic spre nord, cu opt zile înainte de intrarea României în război. Trebuia să aibă loc și o ofensivă pe frontul austriac, pentru înlesnirea atacului românesc spre Transilvania. La operațiunile comune cu România, Rusia s-a angajat să participe cu trei divizii, două de infanterie și una de cavalerie. Prin Rusia, urma să vină zilnic 300 tone de muniții și material de război.

Ionel Brătianu a trimis următoarele instrucțiuni către reprezentanții României la Paris și Londra: „Declarați că, oricare ar fi dificultățile care se opun încă acordului privitor la revendicările noastre, tot ceea ce poate întârzia sau diminua intensitatea cooperării noastre militare este mai dăunător pentru beligeranți decât pentru noi.” Cu alte cuvinte, guvernul român afirma că nu va ceda în privința condițiilor impuse Antantei, pentru intrarea în război a României.

Ionel Brătianu era mulțumit de condițiile obținute prin tratat și convenție. Acestea asigurau, pe termen scurt și lung, interesele românești. Premierul român omisese însă luarea în considerare a unui factor: lipsa de bună credință a aliaților, în special a rușilor. Aceștia nu și-au îndeplinit obligațiile asumate sau au făcut-o inconsistent. Proviziile occidentale trimise spre România dispăreau, de cele mai multe ori, în imensitatea Rusiei. De asemenea, ofensiva aliată dinspre Salonic a fost un eșec, lăsând frontul sudic român descoperit.