Războiul celei de-a treia Coaliții. Campania de la Ulm

1803 - 1806

Marea Britanie a rupt pacea de la Amiens și a declarat război Franței. A urmat un acord anglo-suedez, care devenit primul pas spre crearea celei de-a treia Coaliții. Apoi, Marea Britanie a semnat un acord cu Rusia. Austria s-a alăturat, de asemenea, Coaliției, fiind înfrântă de două ori de către Napoleon și considerându-se îndreptățită să nu permită intervenția franceză, în politica internă a statelor germane.

Text

1 din 6

Înainte de formarea celei de-a treia Coaliții, Napoleon a organizat o armată pentru invazia Marii Britanii, „L’Armée d'Angleterre‟, la Boulogne, în nordul Franței. Invazia nu a avut loc niciodată, dar aceste trupe au devenit, mai târziu, miezul „Grand Armée” în operațiunile militare următoare. Dorind să lovească, înainte ca rușii să poată veni în ajutorul austriecilor, Napoleon a ordonat armatei sale să traverseze Rinul în marș forțat. Trupele austriece erau concentrate în zona fortăreței Ulm, pe care trupele franceze, printr-o uriașă manevră de învăluire, au reușit să o înconjoare.

Imagine

Text

2 din 6

Iniţial, în bătălia de la Wertingen, divizia generalului austriac, Franz Auffenberg, a fost atacată și învinsă de către corpul de cavalerie al generalului francez Joachim Murat și corpul al V-lea infanterie al generalului Jean Lannes. A doua zi, comandantul armatei austriece, Karl Mack von Leiberich, a încercat să treacă Dunărea și să se deplaseze spre nord. El a fost învins în bătălia de la Gunzburg de către divizia lui Jean-Pierre Firmin Malher, din corpul al VI-lea de infanterie, comandat de generalul francez Michel Ney. În urma bătăliei, francezii au ocupat un cap de pod pe malul sudic al Dunării.

Imagine

Text

3 din 6

În urma acestei prime confruntări, generalul Mack și-a retras armata la Ulm, însă, ulterior, a încercat o străpungere a frontului francez de nord. Trupele sale au fost blocate de divizia generalului Dupont de l'Etang, în bătălia de la Haslach-Jungingen. Din acest moment, pozițiile austriece au fost complet înconjurate. Astfel, Napoleon şi-a atins obiectivul de a nu permite reunirea armatelor ruse cu cele austriece.

Imagine

Text

4 din 6

Francezii au continuat să strângă lanțul în jurul armatei austriece. Generalul Ney a învins un corp de mici dimensiuni, comandat de generalul austriac Riesch, în bătălia de la Elchingen, ai cărei supraviețuitori s-au retras înapoi la Ulm. Generalul Murat a interceptat trupele generalului Werneck. Pe parcursul următoarelor zile, corpul Werneck a fost copleșit într-o serie de acțiuni, la Langenau, Herbrechtingen, Nördlingen și Neresheim, predând, apoi, restul trupelor sale. Dintre toți generalii austrieci, numai arhiducele Ferdinand Karl Joseph de Austria-Este şi alți câțiva generali au reușit să fugă în Boemia.

Imagine

Text

5 din 6

Întreaga armată a lui Mack era înconjurată în fortăreța Ulm. Ulterior, aceasta s-a predat, cu 25.000 de oameni, 18 generali, 65 de tunuri și 40 de stindarde. În mai puțin de 15 zile, armata lui Napoleon a neutralizat 60.000 de austrieci și 30 de generali. La predare, denumită „Convenția din Ulm”, Mack a oferit sabia lui și s-a prezentat lui Napoleon ca „nefericitul general Mack”. Bonaparte a replicat: „Eu dau înapoi nefericitului general sabia și libertatea sa, împreună cu cele mai bune urări, Împăratului său”. Francisc al II-lea, împăratul Austriei, nu a fost, însă, la fel de înțelegător. Karl Mack a fost judecat de către Curtea Marțială și condamnat la doi ani de închisoare.

Imagine

Text

6 din 6

Campania de la Ulm a fost considerată una dintre cele mai bune exemple de victorie strategică. Această campanie a fost câștigată fără nicio bătălie majoră, bătălie care ar fi produs pierderi mari în rândul armatei franceze. Totul a fost făcut pentru a deruta inamicul. În proclamația sa din Buletinul Armatei, Napoleon a declarat: „Soldați, am anunțat o luptă mare și grea. Datorită planurilor incoerente ale inamicului, însă, am obținut același succes cu niciun risc. În 15 zile, am câștigat o campanie”. Prin înfrângerea armatei austriece, Napoleon a asigurat cucerirea Vienei care a fost ocupată o lună mai târziu.

Imagine

Bătălia de la Trafalgar

21 octombrie 1805

Succesul lui Napoleon, pe pământ, nu a putut fi, însă, replicat și pe mare. Bătălia de la Trafalgar a rămas în istorie ca una dintre cele mai strălucite victorii ale Marinei Regale Britanice. Odată cu această victorie, planurile lui Napoleon de a invada Marea Britanie au fost complet abandonate. Marina Regală a dominat mările europene, până la sfârșitul războaielor napoleoniene.

Text

1 din 6

Anterior acestei bătălii, Napoleon a planificat ruperea blocadei britanice de către flota franceză. Aceasta urma să se reunească cu nave aliate ale flotei spaniole și cu forțele navale franceze din Marea Caraibilor. Această reunire a avut ca scop atacarea în siguranță a flotei britanice, care păzea Canalul Mânecii. Un aspect important al confruntărilor maritime care au urmat era că, spre deosebire de francezi, britanicii aveau ofițeri navali foarte bine pregătiți, un avantaj care s-a dovedit crucial. Corpul ofițeresc naval francez a fost decimat în timpul Revoluției Franceze, asigurând, astfel, un nivel scăzut de calitate tactică în luptă.

Imagine

Text

2 din 6

Planul a fost pus în aplicare și flota franceză, comandată de amiralul Villeneuve, a rupt cu succes blocada flotei amiralului britanic Horatio Nelson. Englezii căutau flota franceză în Marea Mediterană, presupunând, în mod eronat, că Villeneuve intenționează să se îndrepte spre Egipt. În acest timp, flota franceză a trecut prin strâmtoarea Gibraltar, s-a reunit cu cea spaniolă și a navigat, conform planului, spre Caraibe. Nelson și-a dat seama că francezii au traversat Oceanul Atlantic și a pornit în urmărirea acestora.

Imagine

Text

3 din 6

Villeneuve s-a întors din Caraibe, având intenția să rupă blocada de la Brest. Două dintre navele spaniole de sub comanda sa au fost capturate, în timpul bătăliei de la Cape Finisterre, de un escadron britanic, comandat de vice-amiralul Sir Robert Calder. Acesta a fost trimis să intercepteze flota franco-spaniolă. După aceste evenimente, Villeneuve a abandonat planul și a navigat spre sudul Spaniei.

Imagine

Text

4 din 6

Britanicii au adunat, în grabă, o flotă din navele care protejau Canalul Mânecii şi au trimis-o spre sud. Flota a fost comandată de amiralul Nelson care a ordonat poziționarea acesteia la distanță de coastă, așteptând ca francezii să facă prima mișcare. Între timp, Napoleon a modificat planul său inițial și a ordonat amiralului Villeneuve să navigheze spre Napoli. Acesta din urmă a ezitat, știind dezavantajele unei confruntări directe cu flota britanică, mai ales în condițiile unei lipse de provizii din ce în ce mai mari. După aproape o lună de tergiversări, flota franceză a ieșit din port.

Imagine

Text

5 din 6

Flota amiralului Nelson a adoptat o formație de luptă diferită de formațiile folosite în tacticile confruntărilor navale. În loc să formeze o linie de luptă care să angajeze flota inamică pe o linie paralelă, Nelson a hotărât să angajeze formația de luptă franco-spaniolă, perpendicular, pe două coloane. Astfel, urma să taie linia inamică în trei segmente şi să distrugă segmentul de nave blocat în mijloc, între cele două coloane britanice. Apoi, navele din stânga și din dreapta liniilor de luptă britanice, urmau să fie dispersate prin distrugerea navei de comandă a flotei franco-spaniole din segmentul central.

Imagine

Text

6 din 6

Planul lui Nelson a funcționat, deși, inițial, navele britanice, care conduceau cele două coloane de luptă, au suferit pierderi, fiind expuse focului lateral al francezilor. În scurt timp, finalizând manevra și tăind linia de luptă inamică în trei segmente, flota britanică a început să bombardeze puternic navele franceze și spaniole. Abilitățile marinărești superioare ale britanicilor și-au spus, de asemenea, cuvântul, iar din flota de 41 de nave ale francezilor și spaniolilor, 21 au fost capturate. Amiralul Nelson a fost rănit și, în scurt timp, a murit, ultimele sale cuvinte fiind: „Pentru Dumnezeu și țară”.

Imagine