Japonia de la iluminism la militarism
autor Liviu Sadovschi, iulie 2016
Japonia a cunoscut o perioadă de pace și prosperitate, începând cu perioada Edo. Pentru japonezi, secolul al XVI-lea a însemnat o perioadă de autoizolare față de lumea exterioară.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Japonia a cunoscut o perioadă de pace și prosperitate, începând cu perioada Edo. Această perioadă a fost inaugurată de shogunul Tokugawa Ieyasu, învingător în războiul Sengoku Jidai. Pentru japonezi, secolul al XVI-lea a însemnat o perioadă de autoizolare față de lumea exterioară. Această izolare a durat până la expediția amiralului american Matthew C. Perry. Amiralul a forțat shogunul să semneze un tratat comercial cu Statele Unite. Confruntați cu posibilitatea colonizării de către puterile occidentale, care posedau un armament modern, Țara Soarelui Răsare a început un intens proces de modernizare, pe toate planurile.

Creștinismul adus de portughezi a fost tolerat în Japonia, într-o primă etapă. Acest fapt este remarcabil, având în vedere că se petrecea în plin Ev Mediu. Însă creștinismul a început să fie văzut ca o amenințare, în momentul în care acesta a fost acceptat de tot mai mulți țărani. Chiar și mulți daimyo, adică seniori feudali, se convertiseră. Olandezii și portughezii au introdus armele de foc și tunurile. Aceste arme puteau fi folosite de mase de oameni împotriva regimului de dictatură militară. Prin urmare, al treilea shogun al perioadei Edo, Tokugawa Iemitsu, a ordonat izolarea Japoniei.

Americanii au încercat, prin negocieri, deschiderea Japoniei către restul lumii. În urma refuzurilor repetate, Matthew C. Perry a fost trimis cu o flotă, de către președintele american Millard Fillmore, pentru a convinge Japonia să semneze un tratat comercial. Perry a instaurat o blocadă asupra porturilor japoneze. Americanii aveau nave de război din epoca industrială, cu motor pe bază de cărbune și tunuri performante. Japonezii aveau la dispoziție săbii, săgeți, tunuri primitive, flinte și muschete. Prin urmare, au fost forțați să cedeze.

În fața amenințării americane, japonezii au semnat Convenția de la Kanagawa. Navele americane primeau drept de comerț exclusiv, în special în transportul de materii prime, precum cărbunele. America avea dreptul să țină un ambasador în Japonia, la Shimoda. Patru ani mai târziu, un alt tratat a fost semnat. Acesta a purtat numele de „Tratatul de prietenie și comerț”. A fost negociat de către diplomatul american Townsend Harris, actul purtând și numele de „Tratatul Harris”. Înțelegerea a fost una foarte dezavatajoasă pentru Japonia.

Tratatul de prietenie și comerț prevedea ca Japonia să-și deschidă porturile Kanagawa, Nagasaki, Niigata și Hyogo. Americanii aveau dreptul de exclusivitate comercială asupra lor. Cetățenii americani aveau voie să viziteze țara, având posibilitatea să-și contruiască depozite pe teritoriul japonez. Aceștia primeau imunitate în fața legislației japoneze și nu puteau fi judecați, indiferent ce acte comiteau. Pentru a evita colonizarea și suferirea unor asemenea umilințe, era clar că Japonia trebuia să se modernizeze.

În pofida autoizolării sale, Japonia s-a dezvoltat foarte repede. Era shogunatului Tokugawa a însemnat o perioadă de 253 de ani de pace și prosperitate economică. A urmat o perioadă de un uluitor avans cultural. Aproximativ 40% din populație știa să citească și să scrie. Edo, numit astăzi Tokyo, devenea cel mai mare oraş din lume. Număra peste 1 milion de locuitori. Următoarele două orașe ca mărime, Kyoto și Osaka, aveau fiecare câte 400.000 de locuitori. Totuși, mare parte a populației trăia în mediul rural. Japonia era un stat avansat, dar ancorat în feudalism

Creștinii au început să fie persecutați, la începutul erei Edo. În cele din urmă, japonezii creștini au ripostat. Conduși de Amakusa Shiro Tokisada, rebelii au încercat să răstoarne regimul Tokugawa. A urmat un război civil, cunoscut drept rebeliunea din Shimabara. Amakusa a fost înfrânt. Cel puțin 27.000 de creștini au fost masacrați. Permisul străinilor pe teritoriul japonez a fost interzis. Japonezii care părăseau țara, riscau pedeapsa cu moartea, dacă îndrăzneau să se mai întoarcă. Singura relație comercială cu Europa a rămas cea olandeză, prin intermediul unei insule artificiale de lângă Nagasaki, numită Dejima.

Încercarea de modernizare bruscă a Japoniei a provocat un război civil, numit și „Războiul dragonului” sau „Boshin”. Cei loiali shogunului Tokugawa Yoshinobu doreau conservarea clasei samurailor și a tradițiilor. Susținătorii împăratului Matsuhito, în vârstă de doar 16 ani, doreau reformarea țării și evitarea colonizării. Revoluționarii au câștigat. Rezistența finală a samurailor a avut loc la Shiroyama. Acolo, ultimii 500 de supraviețuitori au ales să lupte cu arme tradiționale. Momentul a fost ecranizat artistic în filmul „Ultimul samurai”.

În numai trei decenii, Japonia a trecut de la o economie feudală, la o economie capitalistă, de piață. Viteza cu care a fost reformată țara, este fără precedent în istorie. Lipsită de resurse naturale și având doar 20% teren arabil, perspectivele de dezvoltare ale Japoniei nu erau foarte mari. Totuși, acest lucru nu a putut împiedica procesul revoluționar, pe toate planurile. Peste două generații, Țara Soarelui Răsare devenea principalul actor politic în zona Orientului Extrem. Pentru meritele sale, împăratul Matsuhito a fost venerat, în perioada Japoniei militariste, drept o figură legendară.

Secretul succesului procesului de modernizare a constat în voința întregii societăți japoneze de a lucra împreună. Japonezii erau determinați să-și păstreze independența cu orice preț. Tradițiile trebuiau conservate, dar orice tehnologie nouă sau reformă organizațională, dacă era utilă, trebuia implementată în cel mai scurt timp posibil. Au avut loc schimbări majore în plan social, militar, economic, juridic și educațional. Locuitorii au început să se îmbrace după moda din Vest și să-și construiască case în stil occidental. Până și modul de alimentație s-a schimbat, fiind importate noi tipuri de alimente.

Calendarul a fost schimbat. Ora era calculată după metodele moderne. Rata de educație a crescut considerabil. Au fost impuse patru clase obligatorii. Uniformele băieților erau inspirate după uniformele militare prusace, cele ale fetelor, după marina americană. A fost creată o Bancă Centrală a Japoniei, care să facă față noilor provocări de pe piața financiară globală. Totuși, aceasta nu a putut credita toate investițiile masive din infrastructură, fiind nevoită să se împrumute din exterior. Principalii creditori au fost Statele Unite ale Americii și Marea Britanie.

Ca orice stat modern, Japonia a avut o Constituție. Aceasta era redactată după modelul constituției Germaniei, stat nou înființat. Întregul sistem juridic a fost schimbat. Pentru prima dată, a fost pus în funcțiune un cod civil, care avea rolul de a apăra drepturile cetățenilor. Feudalismul era abolit, odată cu toate privilegiile nobililor și clerului. Împăratul juca un rol secundar, lăsând executivul să se ocupe de guvernare. Reformele din domeniul juridic au creat și probleme, lăsând mulți samurai fără locuri de muncă. Prin urmare, mulți miniștri din perioada Meiji, au fost victimele unor asasinate.

Armata a fost aprovizionată cu tehnologie modernă. S-a încercat construirea unei industrii japoneze de război. Gradele militare și organizarea au fost copiate de la experții occidentali, chemați în acest sens. Spiritul samurailor a rămas prezent, ofițerii fiind educați conform codului Bushido. Acest fapt se va vedea în războialele pe care aceștia le vor purta, până la înfrângerea din a doua conflagrație mondială. Mulți japonezi au fost trimiși la universități prestigioase din toată lumea, pentru a se întoarce și ajuta la reformarea țării. S-a trecut la cele mai avansate metode de asistență medicală din epocă.

În pofida progresului remarcabil, Japonia din era Meiji, nu a putut recupera handicapul major față de Marile Puteri. Populația urbană s-a dublat în această perioadă. Dar un număr foarte mare de oameni au rămas ocupați cu agricultura. Lipsită de resurse naturale, producția industrială a fost modestă. Tokyo aspira la intrarea în rândul puterilor care dominau lumea. Având o cultură unică și greu de înțeles, Japoniei nu i-a fost recunoscut nici măcar statul de putere regională. Totuși, conform datelor economice din epocă, Japonia ajunsese a șaptea putere a lumii, depășind Italia.

China nu a reușit să țină pasul cu modernizarea Japoniei. Condusă de o dinastie coruptă, a rămas mult în urmă. China devenise colonia Marii Britanii. Multe alte state europene controlau o parte din afacerile ei interne. Multe dintre statele lumii deveniseră o pradă ușoară pentru un stat aflat în plină ascensiune. Coreea era colonia Chinei, încă din Evul Mediu. Japonia încercase în trecut să-și impună influența acolo, dar fără succes. De această dată, trupele japoneze au zdrobit armata chineză, cucerind Coreea.

Guvernată de un imperiu aflat în decădere, Coreea s-a confruntat cu o gravă criză economică. Aceasta a fost accentuată și de o criză alimentară, în urma căreia a izbucnit o revoltă. Populația a atacat ambasada Japoniei din Coreea. Diplomații niponi au scăpat cu ajutorul englezilor. Japonia a trimis trupe în Seul, capitala coloniei chineze. Chinezii au făcut același lucru. Recunoscând superioritatea japonezilor, China a fost de acord să plătească guvernului reparații pentru cei uciși în urma revoltei. Ambasada a fost reconstruită și recunoscută de către chinezi.

La doi ani de la revoltă, japonezii au organizat o lovitură de stat. Au preluat astfel puterea în Coreea. Chinezii au răspuns prin înlăturarea acestora. Au ucis trimișii japonezi și au incendiat ambasada. Incidentul a fost rezolvat prin tratatul de la Tientsin. Japonia și China s-au înțeles să-și retragă toate trupele din Coreea și să nu mai trimită experți militari, care să antreneze armata coreeană. Pe plan economic, atât China cât și Japonia, au încercat să-și impună influența, investind în Coreea.

Relațiile dintre China și Japonia s-au răcit în urma mai multor incidente. Acestea au culminat cu asasinarea lui Kim Ok-Gyun, un revoluționar coreean cu simpatii japoneze. O nouă rebeliune începuse în Coreea. Împăratul corean, Gwangmu, a cerut sprijinul Chinei. Dinastia Qing a trimis 28.000 de trupe în sprijinul guvernului. Din perspectiva japonezilor, acest lucru însemna încălcarea tratatului de la Tientsin. Prin urmare, Tokyo a trimis trupe în Coreea. China a refuzat să-și împartă sfera de influență. Războiul a devenit inevitabil.

Pe parcursul Primului Război Chino-Japonez, mobilizarea de trupe a fost consistentă. China a trimis 630.000 de soldați, în timp ce Japonia avea doar 240.000 de oameni. Japonezii erau însă mult mai bine înarmați. Flota japoneză era compusă din multe nave construite de către Marea Britanie, care era cea mai mare putere maritimă a lumii. În decursul procesului de modernizare, Japonia a reușit să copieze navele engleze, construind modele foarte asemănătoare. Japonia a înfrânt China, pierzând doar 13.000 de oameni. Chinezii au pierdut de trei ori mai mult.

Înfrântă la Pyongyang, armata chineză s-a retras din Coreea. Tokyo nu s-a mulțumit cu victoria obținută și a ordonat invadarea Chinei. Trupele japoneze au avansat spre Manciuria, ocupând o bună parte din regiune. Este vorba despre orașele Tatungkau, Takushan, Xiuyan, Tomucheng, Haicheng și Kangwaseh. Mai mult, japonezii au invadat peninsula Liaodong, ocupând portul Arthur și au atacat insulele Pescadores, aflate la vest de Taiwan. În urma ocupării insulelor, Taiwanul a fost cucerit. Înfrântă pe toate fronturile, China a cerut pacea. Condițiile acestei păci au fost foarte aspre.

Japonia obținuse supremația în Marea Chinei, în urma victoriei de pe râul Yalu. Acolo aproape întreaga flotă chineză a fost distrusă. Aflate în inferioritate numerică, dar mult mai bine echipate, navele de război japoneze au scos din luptă celebra flotă chineză, Beiyang. Având controlul apelor, marina japoneză a sprijinit asediile terestre, mai ales în cazul campaniei din Lushunkou. La începutul războiului, mai mulți soldați japonezi răniți au fost torturați și uciși. Drept răspuns, armata japoneză a masacrat în jur de 1.500 de chinezi, când a ocupat Portul Arthur. Cifrele sunt însă controversate.

Campania de cucerirea a insulelor Pescadores a fost poate cea mai sângeroasă din acest război. Armata japoneză a anihilat garnizoana chineză. A blocat astfel orice încercare a dinastiei Qing de a trimite întăriri în Taiwan. Japonezii au asaltat aceste insule cu aproximativ 5.500 de oameni, sprijiniți de nave de război. Pierderile acestora au fost minime, în jur de 1.200 de soldați murind în urma bolilor. Pe întreaga durată a războiului, japonezii au pierdut mai mulți oameni din cauza epidemiilor decât în bătăliile efective. În urma acestor lupte, Taiwanul a fost forțat să se predea.

Primul Război Chino-Japonez a demonstrat importanța superiorității tehnologice în conflictul contemporan. Ceea ce i-a surprins pe observatorii din epocă, au fost tacticile moderne de război folosite de către comandamentul general japonez. În special, coordonarea operațiunilor militare dintre armată și marină, în condiții neprielnice de relief și climă. Cel mai bun exemplu este bătălia de la Weihaiwei. Acolo flota japoneză a urmărit-o pe cea chineză. În același timp, trupele terestre au tăiat retragea chinezilor, forțând capitularea în doar 23 de zile.

Guvernarea Taiwanului nu a fost lipsită de probleme. Un aprig război de gherilă a izbucnit, acesta durând doi ani. A fost nevoie de 100.000 de soldați japonezi pentru a păstra ordinea pe insulă. S-a încercat chiar și o rebeliune, în urma căreia Taiwanul și-a declarat independența, purtând numele de „Republica de la Formosa”. Generalul Motonori Kabayama a înfrânt mișcarea de rezistență, remarcându-se prin multe acte de cruzime. Mulți chinezi au fost decapitați, în timp ce prizonierii și populația locală urmăreau scena. Scopul era acela de a arăta ce pățesc cei care rezistă ocupației.

Războiul s-a încheiat formal, prin semnarea tratatului de la Shimonoseki. Imperiul chinez recunoștea independența statului Coreean. Japonia primea Taiwanul, Peninsula Liaodong și arhipelagul Pescadores. China recunoștea deținerea de către Japonia a acestor teritorii, pentru „eternitate”. Japonia a anexat și insulele Senkaku, nelocuite la acea vreme. Chinezii au fost forțați să plăteacă daune de război, în valoare de 13.000 tone de argint. Această sumă reprezenta aproximativ șase ani de venit național japonez. În prezent, insulele Senkaku reprezintă mărul discordiei dintre China și Japonia.

Tratatul de la Shimonoseki a intrat în conflict direct cu interesele Rusiei țariste în Orientul Extrem. Moscova construise o cale ferată care se întindea până în Siberia. Portul Arthur era în mâinile japonezilor. Rușii pierdeau astfel șansa de a deveni singura putere comercială din zonă. Din această cauză, diplomații ruși au intrat în contact cu cei francezi și germani. Aceștia s-au pus de acord și au făcut presiuni politice considerabile asupra Japoniei. Intervenția Rusiei a creat tensiuni cu Japonia. Acestea au fost unele dintre cauzele principale ale războiului Ruso-Japonez, care a avut loc peste 9 ani.

Franța avea relații foarte bune cu Japonia. Mulți experți francezi au fost angajați pentru a ajuta la modernizarea țării. O parte din flota japoneză era compusă din nave construite de Franța. Parisul avea un tratat de alianță cu Moscova. Această alianță va pune bazele Antantei de mai târziu, rezistând până la Revoluția Bolșevică. Teama că rușii vor rupe alianța, lăsând Franța singură în fața unei Germanii în plină ascensiune, a determinat Parisul să sprijine dorința țarului. Germania avea ambiții coloniale în zonă.

Tokyo și-a retras trupele din peninsula Liaodong, returnând teritoriul Chinei. În schimbul retragerii, Beijingul a plătit 450 milioane de yeni, păstrând aparența că regiunea a fost vândută. În realitate, a fost vorba despre o cedare forțată a unui teritoriu cucerit. Puterile europene au profitat de pe urma retragerii. În loc să păstreze integritatea teritorială a Chinei, principiu în numele căruia pretindeau că au intervenit, au început să-și răspândească influența în regiune. Rusia a ocupat peninsula Liaodong. Germania a anexat provincia Shandong. Până și Franța și Anglia au ocupat mai multe porturi chineze.

Presată de Rusia, Franța și Germania, Japonia a apelat la americani și englezi. Statele Unite aveau și ele interese crescânde în Asia. Așadar nu au sprijinit Japonia. Marea Britanie deținea un imperiu colonial în regiune. A continuat totuși să vadă Japonia ca pe un aliat, care să poată contrabalansa influența Rusiei. Lipsită de acordul american, Londra a rămas neutră. Amenințată cu un război simultan de către cele Trei Mari Puteri europene și rămasă fără aliați, Japonia a cedat.

Chiar și cei mai moderați politicieni japonezi aveau impresia că intervenția puterilor occidentale era un complot împotriva unei țări asiatice, pe care o considerau din start inferioară, din punct de vedere rasial. Marea majoritate a opiniei publice s-a simțit umilită și înșelată. Principala responsabilă a fost considerată Rusia țaristă. Baronul Hayashi sintetizează foarte bine starea de spirit din epocă. Japonia trebuia să-și păstreze calmul, așteptând noi oportunități. Economia, armata terestră și marina trebuiau întărite. Când această oportunitate va sosi, Japonia își va îndeplini destinul.

Interesele Rusiei și Japoniei în Asia nu au mai putut fi împăcate, ajungându-se la conflict. Dincolo de aspirațiile de expansiune pe care le avea, Tokyo așteptase această șansă. Războiul cu Rusia a fost considerat un prilej pentru a răzbuna umilința Intervenției Tripartite. Luptele s-au purtat atât pe mare, cât și pe uscat. Este vorba despre Peninsula Liaodong, Manciuria, Coreea și Marea Chinei de Sud și de Est. Cea mai importantă bătălie navală a avut loc la Tsushima. În urma acesteia, japonezii au ieșit victorioși. Atacul terestru surpriză din sudul Manciuriei, a provocat o înfrângere usturătoare Rusiei țariste.

După ocuparea peninsulei Liaodong, în urma Intervenției Tripartite, Rusia a semnat un tratat de alianță cu China, împotriva Japoniei. Moscova a construit drumul Trans-Siberian, cu scopul de a facilita transportul rapid de trupe în Manciuria. Fiind presată de Tokyo, Rusia a acceptat să se retragă din zona Manciuriei. Acest lucru a încurajat Japonia, determinând un plan de invadare a posesiunilor rusești în Orientul Îndepărtat. Atacul a fost fulgerător, fără declarație de război. Trupele japoneze au ocupat Coreea atât de repede, încât Rusia a pierut țara fără să poată interveni.

La trei ore de la atacul asupra Portului Arthur, Japonia a declarat război Rusiei. Acuzată că a încălcat legile războiului, aceasta a dat exemplul atacului surpriză al Rusiei asupra Suediei. Legile internaționale nu prevedeau că o țară trebuie să declare război înainte de a ataca. Acest punct a fost introdus abia în urma celei de a doua conferințe de la Haga, la doi ani de la încheierea conflictului. Țarul a fost șocat la aflarea veștilor. Rusia și-a mobilizat forțele foarte greu. O declarație de război a Rusiei față de Japonia a venit abia după opt zile de la începerea efectivă a luptelor.

Atacul surpriză de la Port Arthur a fost inițiat la comanda amiralului Togo Heihachiro. În urma primelor ciocniri, flota rusă a suferit pierderi serioase. Amiralul Stepan Osipovich Makarov a fost ucis în lupte. Navele rusești s-au retras în port, fiind protejate de bateria terestră. În ciuda operații spectaculoase, Togo Heihachiro nu a putut obține o victorie navală decisivă. În schimb, flota rusească nu a putut proteja Coreea, căzând sub ocupație japoneză.

Armata terestră japoneză a avansat pe teritoriul Chinei, trecând râul Yalu. Pe pământ chinez, japonezii au obținut o serie de victorii la Fu-Hsien și Liao-Yang. Au forțat astfel retragerea armatei rusești, regrupată în orașul Mukden. Primind trupe proaspete din Rusia occidentală, generalul Kuropatkin a trecut la contraofensivă. Armata japoneză nu a fost dispusă să se retragă, respingând toate atacurile. A fost rândul japonezilor să ia inițiativa, punând orașul Mukden sub asediu.

Cea mai importantă bătălie terestră a avut loc în timpul asediului orașului Mukden. Japonezii nu s-au mulțumit să încercuiască orașul. Au încercat asaltarea lui cu orice preț. Rusia avea aproximativ 330.000 de oameni, în timp ce Japonia 270.000. Acest lucru nu a împiedicat înaintarea entuziastă a japonezilor. Majoritatea luptelor au fost reprezentate de bombardamentele tunurilor Krupp și de atacuri succesive la baionetă, trecând prin minele, sârma ghimpată și focul mitralielor rusești. Ambele tabere au avut pierderi masive. În jur de 89.000 de soldați ruși au pierit. Japonezii au înregistrat 71.000 de morți.

În fața asalturilor susținute ale japonezilor, din timpul bătăliei de la Mukden, Rusia a trebuit să cedeze. Trupele terestre rusești s-au retras spre nord. Totuși, războiul încă nu era pierdut pentru ruși. Aceștia chemaseră în sprijinul armatei asediate la Port Arthur, întreaga lor flotă din Marea Baltică. În urma unui incident cu Marea Britanie, flota rusească a fost nevoită să înconjoare Africa. Călătoria a durat șapte luni. Între timp, Port Arthur capitulase. Cele două forțe s-au ciocnit la strâmtoarea Tsushima. După două zile de lupte, flota baltică a fost distrusă.

Războiul ruso-japonez a fost susținut cu euforie de către populația japoneză. Mobilizarea ei exemplară și bătăliile de la Mukden și Tsushima, au entuziasmat occidentul. Mulți europeni se bucurau de decăderea Rusiei. Sacrificiul extraordinar al soldaților japonezi a provocat un val de simpatie în Europa de Vest. Victoria decisivă de la Tsushima a venit exact la timp. Economia japoneză era în pragul falimentului, fiind dependentă de împrumuturile externe. Acesta a fost primul război câștigat de către o țară asiatică, în fața unei puteri europene.

Pacea dintre Japonia și Rusia a fost semnată la Portsmouth. Intermediarul dintre cele două state a fost președintele american, Theodore Roosevelt. Sarcina sa a fost una complicată, războiul fiind unul major. În jur de 500.000 de soldați japonezi au fost mobilizați în conflict. Rusia a avut dublul acestui număr. Pierderile japonezilor se numărau aproximativ între 95.000-100.000 de oameni. O parte dintre aceștia au murit din cauza bolilor. De partea cealaltă, pieriseră aproximativ 130.000 de ruși, 145.000 fiind răniți și 75.000 căzând în captivitate. Din punct de vedere financiar și tehnic, Japonia fusese susținută de către americani și englezi.

La cererea Japoniei, Statele Unite au arbitrat pacea de la Portsmouth, New Hampshire. Deși americanii se bucurau de înfângerea Rusiei, aceștia se temeau că eliminarea totală a rușilor din Asia ar conferi puteri prea mari Japoniei. Americanii au încercat să-și mărească sfera de influența în zona Pacificului, acest proces accelerându-se ulterior. Prin urmare, tratatul nu a fost unul care să confere Japoniei statul de învingător. Pacea a fost una de compromis, care a păstrat prezența rușilor în China.

Tratatul a hotărât că Japonia va primi Coreea, o parte din sudul Manciuriei, Portul Arthur și sudul insulei Sakhalin. Rușii nu au trebuit să plătească daune de război, rămânând încă prezenți în regiune. Deși înfrântă pe plan militar, Rusia țaristă avea posibilitatea de a se reface. Din punct de vedere economic, lucrurile stăteau mult mai prost. Japonia domina piața exporturilor în Asia de Sud. Ambele state fiind în pragul falimentului, au acceptat compromisul.

În timpul negocierilor, Japonia și-a exprimat dorința de a anexa Coreea, sudul Manciuriei și insula Sakhalin, aflată la nord de insula japoneză Hokkaido. Rușii au dorit păstrarea insulei Sakhalin și păstrarea unei flote în Asia. Au refuzat să plătească daune de război Japoniei. Negocierile ajunseseră într-un impas. Theodore Roosevelt a propus ca Rusia să cumpere insula Sakhalin de la japonezi. Propunerea a fost respinsă de către Moscova. În cele din urmă, Japonia a fost de acord să primească doar sudul insulei Sakhalin, fără să capete despăgubiri în bani.

Pacea de la Portsmouth a creat nemulțumiri în ambele tabere. Din nou, Japonia se simțea nedreptățită de către occidentali. Din punctul de vedere al elitelor politice, dacă în locul Japoniei ar fi fost o putere europeană, ar fi obținut mult mai mult în urma negocierilor, inclusiv reparații de război. În Tokyo, a existat chiar și o revoltă, potolită cu greu de către autorități. La două luni de la semnarea tratatului, o revoluție a izbucnit în Rusia. Țarul Nicolae al II-lea a fost forțat să semneze Manifestul din Octombrie. Teoretic, actul îl forța să guverneze sub un regim constituțional.

Epoca Taisho, numită așa după împăratul Yoshihito Taisho, a însemnat o perioadă de dezvoltare economică pentru Japonia. În scurta sa domnie, procesul de modernizare din epoca Meiji a continuat. Japonia a ajuns a șaptea sau a șasea putere a lumii, depinde de criteriile luate în considerare. Cu excepția Revoltei Orezului și a cutremurului din Tokyo, întreaga perioadă a fost foarte stabilă din punct de vedere intern. Procesul de democratizare a continuat, introducându-se votul universal pentru bărbații majori. Sistemul de educație a avansat, iar cărțile au devenit din ce în ce mai accesibile.

Japonia a devenit un stat modern, având potențialul de a concura cu Marile Puteri europene. În urmă cu 50 de ani, Japonia era un stat, în esență, feudal. Modernizarea atât de rapidă nu a fost lipsită de probleme, japonezii având, în continuare, foarte mult de recuperat față de occidentali. Rezultatele au fost însă remarcabile. În 20 de ani, populația crescuse de la 39,9 milioane de locuitori, la 51,3 milioane de oameni. La acel moment, era al cincilea cel mai populat stat, devansând țări precum Marea Britanie, Franța și Italia.

Datele oferite de istoricul Paul Kennedy sunt interesante. Dezvoltarea orașelor a fost foarte concentrată. La începutul procesului de modernizare, doar 6,3% din populație trăia în mediul urban, însemnând 2,5 milioane de oameni. La începutul perioadei Taisho, procentul crescuse la 12,8%, însemnând 6,6 milioane de locuitori. Din punctul de vedere al numărului populației urbane și al procentului din totalul populației, Japonia ocupa poziția a cincea.

Dezvoltarea economică mai poate fi văzută și prin indicele consumului de energie, adică consumul de cărbune. Saltul a fost făcut de la 4,6 milioane de tone metrice la 23 milioane, devenind al șaptelea consumator de energie din lume. Aceeași poziție o ocupa și din perspectiva potențialului industrial total, având un indice de 25,1. Japonia plecase de la 7,6, ca mai apoi să devanseze Italia, care avea un un potențial industrial relativ de 22,5.

Pe plan militar și politic, victoriile în fața Chinei și Rusiei, au consolidat poziția Japoniei în regiune. Armata își crescuse personalul, ajungând de la 71.000 de oameni, la 306.000 de soldați, la începutul Primului Război Mondial. Asta însemna a șasea cea mai numeroasă armată din lume. Flota stătea mult mai bine, având o greutate de 496.000 de tone, fiind a cincea ca mărime din lume și a doua cea mai puternică flotă din zona Pacificului, după cea americană. În ciuda tuturor acestor realizări, Tokyo nu a fost tratat ca o capitală a unei mari puteri regionale.

Economia Japoniei a cunoscut un progres real, într-un timp foarte scurt. Nivelul industrializării pe cap de locuitor a crescut depășind Rusia țaristă și ocupând locul al șaselea. Dacă se analizează producția de fier și oțel, resurse esențiale pentru războiul de atunci, Japonia producea 0,02 milioane de tone la început. Acest nivel a crescut la 0,25 milioane de tone. Totuși, lipsa de resurse s-a putut observa în acest caz, fiind abia a opta putere în lume, la acest capitol. Dependența de importul de resurse naturale a reprezentat o slăbiciune care avea să-i devină fatală mai târziu.

Japonia a avut așteptări mari de la negocierile din cadrul Conferinței de Pace de la Paris. După victoriile cu imperiul chinez și Rusia țaristă, aceștia au lichidat imperiul colonial german din Orientul Extrem, în timpul Primului Război Mondial. Aflându-se în tabăra victorioasă, Țara Soarelui Răsare se aștepta să poată trata de la egal la egal cu ceilalți învingători. Tokyo își dorea recunoașterea statului de mare putere, obținerea mai multor teritorii în Asia și consolidarea poziției deja obținute. Diplomații și-au dorit și recunoașterea egalității rasiale.

Delegația japonezilor de la Versailles a fost foarte mare, compusă din 64 de membri. Ea era condusă, în mod oficial, de către Saionji Kinmochi. Dar acesta a avut un rol simbolic. Adevăratul lider al misiunii diplomatice a fost Makino Nobuaki, o mare personalitate a vremii. În tinerețe, făcuse parte din misiunea Iwakura din America și a studiat acolo timp de trei ani. Misiunea avea ca scop recunoașterea Japoniei din perioada Meiji ca stat independent, renegocierea tratatelor cu Marile Puteri și observarea sistemelor politice, militare și de educație a țărilor occidentale.

Obiectivele principale ale lui Makino Nobuaki au fost recunoașterea egalității rasiale, plecând de la principiile generoase ale lui Woodrow Wilson, și recunoașterea anexării peninsulei Shantung. Dacă scopurile propuse ar fi fost îndeplinite, Japonia ar fi devenit, cu adevărat, egala puterilor europene. Japonia se transformase, dintr-o țară asiatică care își propunea să se apere de expansiunea europenilor, într-o națiune care imitase modelul occidental de exploatare colonială a celor mai slabi. În opinia lor, egalitatea rasială nu se referea la egalitatea tuturor, ci doar la egalitatea japonezilor cu restul lumii.

Încă de la început, delegația japoneză a fost dezamăgită de modul în care a fost primită la Paris, fiind izolată în hotelul Vendome. Oficial, Japonia a făcut parte dintre cele cinci puteri învingătoare, care au participat la Versailles: Statele Unite, Regatul Unit, Franța și Italia. În realitate, toate deciziile importante au fost luate de către Wilson, Lloyd George și Clemenceau. Italia și Japonia nu au contat, dovadă fiind nemulțumirile lor din timpul negocierilor.

Makino a încercat introducerea principiului egalității rasiale în statutul Ligii Națiunilor. În urma votului, Japonia a obținut majoriatea cu 11 voturi pentru și 6 abțineri, fiind puternic susținută de către Franța și Italia. Alte state care au votat pentru, au fost: Brazilia, China, Grecia, Serbia și Cehoslovacia. S-au abținut Statele Unite, Marea Britanie, Australia, Portugalia, Belgia și România. Chiar și așa, Wilson a intervenit, declarând că acest principiu ar interfera cu suveranitatea statelor. Ar trebui obținută unanimitatea. În lipsa ei, problema nu mai trebuie niciodată adusă în discuție.

În ceea ce privește egalitatea rasială, britanicii s-au opus. Americanii aveau interese în Shantung, așa că au respins și ei propunerea. Francezii aveau un imperiu colonial în Indochina și nu au susținut inițiativa. Rămas fără aliați, Makino Nobuaki a ținut un discurs emoționant despre egalitatea oamenilor. În încheierea lui, aceasta a declarat că Japonia este prea mândră pentru a putea accepta un dialog pe poziții de inferioritate cu alte națiuni. Ceea ce își dorea, era pur și simplu recunoașterea unui drept inalienabil și just.

Japonia cerea doar egalitatea rasială cu puterile din Vest. Ceea ce nu înțelegea Makino Nobuaki era faptul că, dacă acest lucru ar fi fost acceptat, s-ar fi creat un precedent periculos. S-ar fi putut ajunge la universalizarea principiului egalității rasiale, provocând dorința națiunilor oprimate să se elibereze de sub tutela colonizării. Răspunsul a fost clar. Trimisul Australiei a declarat că 95% dintre australieni nu ar fi de acord cu egalitatea rasială. Wilson nu ar fi putut convinge Congresul să aprobe un asemenea statut, mai ales dacă era vorba despre senatorii din sud.

Presa niponă a relatat în mod detaliat despre dezbaterea din cadrul Ligii Națiunilor. Opinia publică a perceput intervenția americană ca pe o mare umilință. Resentimentele au crescut și în urma poziției Statelor Unite în legătura cu Shantung. Dacă anexarea ar fi fost recunoscută, Japonia ar fi deținut un punct strategic vital, controlând Marea Chinei. Un fapt foarte important este ignorat de către marea parte din istoriografia europeană. Printre principalele motive pentru care Congresul a refuzat ratificarea Tratatului de la Versailles, a fost concesia făcută Japoniei în legătură cu Shantung.

Primul Război Mondial a reprezentat încă o șansă de ascensiune a imperiului japonez. Acesta a anexat teritoriile germane din Asia, a participat la o intervenție internațională în Rusia și a anexat restul insulei Sakhalin. URSS-ul era foarte slăbit. China era măcinată de conflicte interne. Primul Război Mondial a însemnat încă o dezamăgire pentru japonezi. Ei nu au putut profita de șansa oferită. Ascensiunea imperiului japonez a intrat în conflict cu foștii aliați, Marea Britanie și Statele Unite. Încă odată, Japonia a fost tratată ca prima putere dintre cele de rangul al doilea.

Din punct de vedere geopolitic, Tokyo a avut de pierdut. Într-o primă etapă a războiului, Marea Britanie și-a dorit ca Japonia să intervină împotriva Germaniei. Când Japonia a devenit prea puterică, Regatul Unit s-a temut de influența sa. După război, alianța dintre englezi și japonezi nu a mai fost reînnoită, relațiile devenind din ce în ce mai reci. Tokyo a considerat gestul Londrei ca pe unul neprietenesc. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia va cuceri imperiul colonial britanic din Pacific.

Statele Unite au declarat politica Porților Deschise și au construit Canalul Panama. Acceptând izolarea politică față de Europa, americanii s-au concentrat pe expansiunea în Asia. Din perspectiva japonezilor, politica Porților Deschise reprezenta un act agresiv, deoarece principiile enunțate de către aceștia nu erau negociabile. Americanii își doreau să elimine concurența economică din zona Pacificului și să aibă acces exclusiv asupra pieței chineze. Vedeau în Japonia un posibil inamic. Au apărut mai multe cărți care vorbeau despre posibilitatea conflictului dintre cele două țări.

Relațiile cu China s-au deteriorat și ele. În timpul Primul Război Mondial, Japonia a ocupat Shantung și alte porturi ale Chinei. A elaborat și un act numit „Cele 21 de cerințe”, care trebuia trimis Beijingului. Aceste cerințe ar fi tranformat China într-o simplă colonie a Japoniei. Realizând că acest lucru nu va fi acceptat, Tokyo a mai emis un document, intitulat „Cele 15 cerințe”. Japonia nu a făcut decât să imite modelul occidental, care ignora orice drept al chinezilor de a se guverna liber. Pretențiile au înfuriat Statele Unite și Marea Britanie, acestea făcând front comun împotriva Japoniei.

În urma Revoluției Bolșevice, Rusia țaristă dispăruse și fusese înlocuită de URSS. Uniunea Sovietică a fost văzută ca o amenințare imediată la adresa Japoniei. În ciuda faptului că era aliata Japoniei, Marea Britanie a propus invadarea Siberiei, alături de Statele Unite, fără consultarea japonezilor. Prim-ministrul Terauchi Masatake s-a declarat extrem de dezamăgit. Japonia a ocupat orașul Vladivostok și a fost de acord să trimită 12.000 de soldați, în sprijinul diviziei cehe, care era urmărită de către sovietici. Această expediție trebuia să facă parte dintr-o coaliție internațională.

Expediția japoneză din Vladivostok a luat proporții mult mai mari, ajungându-se la 70.000 de soldați. Aceștia au avansat până la lacul Baikal. Tokyo plănuia să construiască un stat independent în Siberia, care să acționeze ca un scut împotriva URSS. După retragerea coaliției internaționale, armata japoneză nu s-a retras. Bolșevicii au atacat orașul Vladivostok, dar au fost respinși. Chiar și așa, crearea unui stat tampon nu a fost posibilă. Cei doi ani de ocupație consumaseră jumătate din venitul național al Japoniei. Confruntat cu presiunea publică, Tokyo a hotărât retragerea tuturor trupelor din URSS.

Incidentul Nikolayevsk a creat și mai multă neîncredere între Moscova și Tokyo. În timpul Războiului Civil din Rusia, Japonia a ocupat Nikolayevsk-on-Amur, un orășel din estul Rusiei. Garnizoana japoneză era compusă din 350 de soldați, alături de alți 300 de ruși contrarevoluționari. Orașul a fost înconjurat de 4.000 de bolșevici. Garnizona albilor a capitulat, cu condiția permiterii soldaților de a depune armele și de a se întoarce acasă. Comuniștii au acceptat, apoi i-au masacrat pe ruși. Vâzând acest lucru, japonezii s-au baricadat în tabăra militară, refuzând să se predea.

În urma ocupării orașului Nikolayevsk de către bolșevici, garnizoana japoneză a lansat un atac supriză, care a eșuat. Toți soldații au fost executați, alături de 700 de civili japonezi. Pentru a se răzbuna, comandatul comunist Triapitsyn, a continuat să execute toți locuitorii, ștergând orașul de pe fața pământului, prin incendiere. Din lipsă de muniție, acesta îi înjunghia cu baioneta pe condamnați, aruncându-le cadavrele în râul înghețat, Amur. Pentru a mulțumi Japonia, URSS l-a executat pe Triapitsyn. Acestă compensație nu a fost suficientă, Japonia ocupând și nordul insulei Sakhalin.

De pe urma primei conflagrații mondiale, au existat doar două mari puteri care au avut de profitat: Statele Unite ale Americii și Japonia. Puterile europene au fost epuizate de efortul de război. Întreaga piață din Asia s-a deschis pentru Tokyo, comerțul stimulând rate amețitoare de creștere economică. Orașele s-au dezvoltat repede și au adoptat toate tehnologiile vremii, precum iluminatul public pe bază de electricitate. Criza orezului și cutremurul devastator din Tokyo, în urma căruia au murit 105.000 de oameni și 570.000 de case au fost distruse, nu au putut stopa progresul economic.

În Pacific, tonajul navelor stabilit de Tratatul de la Versailles a fost 5:5:3. Japonia, fiind izolată de celelalte puteri, se confrunta cu un raport de 3/13, în ceea ce privește greutatea navelor. Politicienii au privit acest lucru ca pe o nedreptate, dar l-au acceptat, fiindcă nu au avut de ales. Totuși, din punct de vedere comercial, flota japoneză era a treia din lume, după cea americană și engleză. Rata investițiilor a crescut de trei ori față de rata consumului intern. Japonia devenise dependentă de balanța comercială, fiind vulnerabilă față de schimbările bruște. Fiind ajutată de devalorizarea yenului, exporturile au crescut.

Mărturia unui diplomat american, Joseph Grew, care a trăit zece ani în Japonia interbelică, este foarte interesantă. Pentru acesta, Tokyo se dezvolta atât de repede, încât devenea de nerecunoscut. Străzi și bulevarde mari, clădiri moderne, parcuri și grădini luxuriante au fost construite. Oamenii au adoptat hainele occidentale. Engleza a fost introdusă ca materie obligatorie în școli. Femeile au început să fie implicate în câmpul muncii. Pământul era ieftin, o casă costând cât salariul pe doi ani al unui muncitor. Automobilele și motocicletele au devenit tot mai populare. Folosirea taxiurilor era o normalitate.

Primul Război Mondial a avut și o consecință pozitivă pentru Japonia. A crescut importanța exporturilor. În timpul războiului, exporturile valorau 27,4% din venitul național. Piața bunurilor textile din Asia era dominată de către această țară. Comerțul cu această zonă devenise vital în perioada interbelică, reprezentând o pondere de 55,9% din schimburile nipone. Treptat, s-a încercat dezvoltarea consumului intern. La mijlocul perioadei interbelice, în provincia Tohoku, cea mai ruralizată din întreaga Japonie, 80% dintre locuințe erau conectate la rețeaua de curent electric.

Dezvoltarea de căi ferate și drumuri a continuat. S-a ajuns la folosirea a 600.000 de tone de materiale de construcții, cifră apropiată de Marea Britanie și Statele Unite. După marele cutremur Kanto, Tokyo a fost reconstruit, devenind o metropolă de talie mondială, cu peste 5 milioane de locuitori. Tokyo era conectat la Yokohama, cel mai important port, prin calea ferată Yamanote. A fost construită și prima cale ferată subterană, Ginza. Osaka, Kobe și Kyoto erau și ele legate. Dacă nu ar fi izbucnit un nou război mondial, după Berlin, Tokyo trebuia să găzduiască Jocurile Olimpice din 1940.

Ca în orice stat industrializat, importanța agriculturii a început să scadă. La începutul erei Meiji, agricultura însemna 31,8% din venitul național, ocupând 64,9% din forța de muncă. La sfârșitul perioadei interbelice, reprezenta 10,4%, cu doar 41,1% din populație ocupată cu agricultura. Nivelul era comparabil cu cel din Irlanda sau cu Franța din acele vremuri. Totuși, fenomenul a avut și consecințe negative. A dus la sărăcirea mediului rural, care fusese tradițional dezavantajat. Imitând modelul de dezvoltare din Vest, Japonia a importat și multe dintre problemele sale.

Japonia a început să-și construiască propriile locomotive cu abur și nave de război. Procesul de industrializare a fost accelerat de Primul Război Mondial. Domeniul produselor manufacturate a crescut, până la sfârșitul războiului, cu 72%. În perioada interbelică, procentul industriei grele în producția industrială a crescut de la 27% la 68%. Zece dintre cele unsprezece companii producătoare de automobile, care au devenit faimoase după a doua conflagrație mondială, au fost create în perioada interbelică. Din perspectiva înaltei tehnologii, Japonia era autosuficientă.

În perioada interbelică, politica de dezvoltare a fost una destul de echilibrată și democratică. Cazul Peninsulei Coreene, care a avut de suferit de pe urma unei politici coloniale foarte dure, constituie o excepție de la această regulă.

Hara Takashi a fost un prim ministru al Japoniei care și-a dorit o politică dreaptă față de coreeni. Acesta a pledat pentru un tratament mult mai blând față de ei. Se creștinase încă de la începutul carierei sale politice, fiind un adept al relațiilor bune cu Vestul. Atitudinea lui Takashi i-a înfuriat pe extremiști. Aceștia considerau că Japonia avea tot dreptul să exploateze cum dorește Coreea. Când se afla în gara din Tokyo, Takashi a fost înjunghiat mortal de către Nakaoka Kon’ichi, un muncitor la căile ferate cu vederi militariste. Pentru fapta sa, Nakaoka Kon’ichi a executat 13 ani de închisoare.

Represiunea a încălcat orice norme ale dreptului internațional. Japoneza a devenit obligatorie în Coreea. Cetățenii cu nume de familie coreene au fost obligați să le schimbe cu nume japoneze. În caz de revolte minore, cei prinși erau executați fără proces sau după un proces sumar. Condițiile de viață erau primitive. Investițiile se concentrau doar pe niște ramuri strategice ale economiei, exploatate exclusiv pentru beneficiul niponilor. Pentru coreenii care trăiau în Japonia, se aplicau politici rasiste. Liga Națiunilor nu a intervenit în acest caz, deoarece imperiile coloniale erau permise și tolerate.

În pofida prejudecăților istoriografilor, Japonia a fost un stat cu o democrație remarcabilă pentru acea vreme. Chiar și atunci când a atins apogeul mărimii sale, mișcarea militaristă nu a putut acapara toată puterea decizională a statului. Atât în interbelic, cât și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, deciziile au fost luate de către guverne marcate de instabilitate. Loialitatea față de împărat făcea să pară că există o disciplină internă aproape perfectă. În realitate, liderii politici japonezi au avut viziuni foarte diferite asupra a ceea ce trebuia făcut, în toată această perioadă.

Inazo Nitobe a fost un mare profesor la Universitatea din Tokyo. Opera sa cuprinde 24 de volume. A fost unul dintre cei mai importanți trimiși ai Ligii Națiunilor. Realizând că civilizația japoneză este foarte puțin înțeleasă de către cei din afară, a decis să scrie o lucrare introductivă, în care să explice specificul cultural nipon. Aceasta s-a chemat Bushido: The Soul of Japan, devenind imediat un best-seller. Cartea a fost scrisă în engleză, fiind tradusă în japoneză abia peste un deceniu. În ciuda bunelor sale intenții, din cauza simplității ei, lucrarea a stârnit o serie de prejudecăți.

Istoricul american Thomas W. Burkman scrie o lucrare foarte interesantă, intitulată: Japan and the League of Nations. Empire and World Order, 1914-1938. În această carte, autorul demonstrează că Liga Națiunilor a fost centrul diplomației japoneze interbelice. A jucat un rol pozitiv pentru ordinea internațională, inclusiv în susținerea organizației Crucea Roșie. După incidentul Mukden, diplomații au încercat să explice că Manciuria este esențială pentru interesele Japoniei. Tokyo nu a căutat în mod intenționat ieșirea din Societatea Națiunilor. Aceasta s-a produs în momentul în care a rămas fără susținere.

Întreaga activitate diplomatică a Japoniei, în cadrul Ligii Națiunilor, de la inițiativa egalității rasiale și până la retragerea din organizație, a fost marcată de încercarea integrării acestei țări în sistemul internațional. Ideea conform căreia Japonia militaristă a continuat tradiția samurailor și a codului bushido, este falsă. Ea a fost alimentată de propaganda japoneză din timpul războiului și de americanii din timpul ocupației. Aceștia doreau să-și asume meritul democratizării țării. Tocmai acesta este motivul pentru care Nitobe a redactat acea carte-manifest. Diplomația japoneză s-a străduit să câștige simpatia europenilor.

Sistemul de educație a devenit unul de îndoctrinare abia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. În perioada interbelică, acesta progresase foarte mult. Nu este vorba doar despre școli generale, ci și despre universități. Japonia avea trei universități de stat în acea perioadă. După douăzeci de ani, numărul ajunsese la 46 de univesități. Numărul studenților japonezi depășea 70.000, fiind repartizați în 500 de facultăți. Publicarea de cărți și articole științifice, răspândirea cinematografiei, radioului și ziarului, au favorizat schimbul de idei noi.

Universitățile private au prosperat. Cele mai faimoase erau: Waseda, Keio, Meiji și Chuo. S-a înființat programul „Iwanami bunko”, care avea rolul de a face cărțile accesibile publicului. Muzica occidentală a devenit la modă. Preocupările intelectuale ale japonezilor s-au apropiat foarte mult de cele ale societăților europene. Marxismul a fost importat, devenind un curent de gândire puternic. Același lucru se poate spune despre ideile darwiniste sau liberale. Începuseră dezbateri pe tema inegalității sociale, a diferențelor dintre mediul urban și rural, tot mai populare printre intelectualii vremii.

Grupurile socialiste au prosperat după Primul Război Mondial. Prin tratatul de la Versailles, Japonia a fost de acord să se supună normelor dictate de Organizația Internațională a Muncii. S-au format 187 de sindicate, cuprinzând doar 7,9% din populație. Interesul pentru mediul rural a crescut. Asociațiile de arendași numărau 72.000 de membri. Universitatea din Tokyo cuprindea profesori liberali, socialiști, conservatori și reformiști. Yanaihara Tadao a fost un cercetător și economist pacifist, foarte influent în epocă. Studiase la Școala Economică din Londra, fiind și un creștin convins.

Un lucru mai puțin cunoscut este că Japonia, în perioada interbelică, a încercat introducerea democrației în Taiwan, la presiunea opiniei publice din insulă. La apogeul militarismului, 38 de parlamentari proveneau din țările pe care Japonia încerca să le colonizeze. Tokyo a introdus sufragiul universal pentru bărbați. Astfel a crescut numărul votanților de la 3 la 12,5 milioane de oameni. Contele Kato Takaaki, prim-ministru timp de doi ani, a implementat mai multe reforme democratice. Acesta a fost un opozant convins al războiului de orice fel.

Marea Depresiune a avut efecte negative asupra întregii lumi. Fiind dependentă de exporturi, Japonia a avut grave probleme. Multe companii care se ocupau cu industria grea sau chimică, au dat faliment. Lipsa cererii pe piața externă a afectat și domeniul textil. Totuși, în ciuda daunelor cauzate domeniului industrial, cei mai afectați au fost țăranii. Aceștia o duceau foarte prost de dinainte. Spre sfârșitul crizei, provincia Tohoku se afla în pragul foametei. Instabilitatea socială a favorizat ascensiunea ultra-naționaliștilor. Economia s-a refăcut în doar trei-patru ani. Însă mișcările sociale nu au încetat.

Insula Honshu, cea mai mare a Japoniei, a fost afectată de lipsa cererii pe piața mătăsii. Sistemul financiar-bancar a fost și el puternic lovit. De la 1.400 de bănci înainte de criză, au rămas doar 418, balanța monetară refăcându-se mult mai greu decât restul economiei. Japonia a adoptat o doctrină economică keynesistă, investițiile continuând. Acest lucru a accelerat, pe termen scurt, falimentul multor firme. Numărul șomerilor a crescut, iar salariile s-au diminuat considerabil. Tokyo a avut nevoie de multe împrumuturi externe. Dar, pe termen mediu și lung, măsurile au avut efecte pozitive.

Chiar și în condițiile crizei, producția industrială totală a crescut. În schimb, domeniul textil și agricultura au înregistrat pierderi uriașe. Valoarea exporturilor japoneze a scăzut cu 50%. Fiind nevoită să importe resurse naturale, dar neavând bani, criza monetară s-a accentuat. Deficitul comercial a crescut și el. Veniturile țăranilor au scăzut, în timp ce veniturile din mediul urban au cunoscut o creștere rapidă. Această situație a mărit discrepanțele sociale. O nouă generație de ofițeri cu vederi militariste a speculat acest moment, dând vina pentru această situație pe valorile occidentale și pe politicienii trădători.

Economia și-a revenit destul de repede. După cinci ani de la încheierea crizei, în domeniul produselor manufacturate, numărul muncitorilor a crescut de la 5,7 milioane la 7,6 milioane. Acest lucru arată că investițiile în mediul urban au ajutat. În schimb, mediul rural a fost în continuare afectat, mulți proprietari de pământ abandonându-și fermele și investind în domeniul industrial. Inegalitatea socială s-a accentuat. Acest fapt reprezenta o necunoscută pentru oamenii de stat japonezi. Până atunci, inegalitatea și lupta de clasă nu reprezentaseră o problemă majoră.

Incidentul Mukden a fost un act de provocare a Chinei într-un război cu Japonia. Un grup de ofițeri și soldați japonezi au acționat pe cont propriu, înscenând un atac al chinezilor asupra liniilor de cale ferată pe care treceau trenuri cu marfă către Japonia. Folosindu-se de acest incident, armata japoneză a intrat în orașul Shenyang și a început ocuparea nord-estului Manciuriei. O parte dintre istorici consideră că Al Doilea Război Chino-Japonez a început din acest moment. Alții consideră că războiul a început în urma luptelor de la podul Lugou, șase ani mai târziu.

Neînțelegerile dintre China și Japonia s-au acutizat atunci când Chang Tso-Lin, un lider chinez din Manciuria pro-Tokyo, a fost asasinat de către mai mulți ofițeri militariști. Tanaka Giichi, primul ministru al Japoniei de atunci, a încercat să dea vina pe teroriștii chinezi. Adevărul s-a aflat, acesta fiind forțat de către împăratul Hirohito, care abia fusese încoronat, să demisioneze. La trei ani de la acest incident, colonelul Kanji Ishiwara a creat un plan, care avea scopul de a provoca un război cu China. La început, el a acționat pe cont propriu. Mai târziu, militariștii l-au sprijinit.

În ciuda investițiilor masive în Manciuria, în regiune locuiau doar 250.000 de japonezi. Japonia nu și-a dorit continuarea războiului cu China. Primul ministru Inukai Tsuyoshi a pregătit retragerea trupelor. Acest ordin nu a mai fost trimis, Inukai fiind asasinat de către militariștii care doreau o dictatură a armatei, care să guverneze pentru împărat. Părerile erau împărțite în rândul armatei și marinei. Ocuparea Manciuriei nu era justificată de resursele naturale exploatate în acestă zonă, ci de frica pericolului pe care îl reprezenta URSS-ul, care se refăcuse între timp. Moscova avea mai multe trupe în Asia.

După asasinarea lui Inukai, Saito Makoto a devenit prim-ministru, fiind un tehnocrat. Acesta a fost influențat de către Saionji Kinmochi, un fost prim-ministru, membru al partidului „Asociația constituțională a prieteniei politice”. Cei doi au intenționat să respecte dorința lui Inukai și să ordone retragerea. Punctul lor de vedere a fost minoritar în interioriul guvernului de coaliție. Militariștii au câștigat dezbaterea. Împăratul nu s-a implicat în discuții.

În ziua imediat următoare incidentului Mukden, 500 de trupe japoneze de elită au atacat garnizoana din Shenyang, formată din 700 de chinezi foarte prost înarmați și lipsiți de pregătire militară. Până seara, întreaga garnizoană a fost decimată, japonezii pierzând doar doi oameni. Generalul care comanda trupele japoneze din Manciuria, Shigeru Honjo, a declarat că atacul a fost executat fără permisiunea sa. Primind întăriri din Coreea, acesta a realizat că nu mai exista cale de întoarcere. În cinci luni de la invazie, Japonia controla provinciile Liaoning, Jilin și Heilongjiang.

Reacția opiniei publice chineze a fost de a rezista în fața invaziei. Cele mai bune trupe și cel mai performant armament chinez se aflau în vecinătatea Manciuriei. Totuși, guvernul chinez Kuomintang a ordonat retragerea unei armate de 400.00 de chinezi, în fața a doar 11.000 de japonezi. Războiul civil a fost considerat mult mai important, armata chineză naționalistă luptând cu cea a partidului comunist chinez. Este adevărat că victoria chinezilor nu ar fi fost posibilă, trupele japoneze putând primi oricând întăriri superioare din Coreea. Rezistența a fost doar locală. A avut loc un război de tip gherilă.

Ca urmare a incidentului Mukden, Japonia a fost exclusă din Liga Națiunilor. Anexarea Manciuriei nu a fost făcută în mod direct. Japonia a creat un stat marionetă în regiune, numit Manciukuo. Formal, statul era o monarhie constituțională, condusă de împăratul Henry Pu Yi, membru al dinastiei Qing. Acesta fusese împăratul Chinei, până la abdicarea sa, în urma „Revoluției din 1911”. Puterea reală se afla în mâna prim-ministrului, aflat la discreția Japoniei. Statul Manciukuo a susținut în mod activ orașul Tokyo în timpul războiul, fiind desființat abia la sfârșitul celei de a doua conflagrații mondiale.

Extremismul era ceva nou pentru societatea japoneză. Criza economică a favorizat popularizarea principiilor militariste. Acestea erau, în mare parte, idei complet noi, fără o legătură reală cu moștenirea samurailor. Inukai Tsuyoshi, născut dintr-o familie de samurai, a fost prim-ministru în timpul crizei. Fiind un liberal convins, a militat pentru un sistem de guvernământ asemănător cu cel englez, adică o monarhie constituțională. Militariștii l-au văzut ca pe un trădător. Mai mulți ofițeri tineri ai marinei și armatei, alături de o organizație extremistă numită „Liga sângelui”, au organizat o lovitură de stat.

Majoritatea celor care au participat la această lovitură de stat proveneau din mediul rural. Aceștia experimentaseră pe propria piele inegalitatea socială și cunoșteau care era opinia publică în legătura cu acest lucru. Mișcările de tip comunist erau tot mai populare. Militariștii îi considerau un pericol pe comuniști. Prin retorica egalității de șanse, au atras mulți tineri din mediul rural, lipsiți de perspective. Totuși, mișcarea militaristă nu a fost o forță dominantă. A fost nevoie mereu să facă compromisuri cu partidele politice democratice. În alegeri, sprijinul popular nu a trecut niciodată de 30%.

Acuzațiile aduse la adresa lui Inukai Tsuyoshi au atins punctul critic atunci când acesta a semnat Tratatul Naval de la Londra, care limita foarte mult flota japoneză. Adevărul era că nici Inukai nu ar fi semnat sub nici o formă, dacă puterile europene i-ar fi dat de ales. Adepții militarismului au reușit să-l asasineze pe Inukai, alături de ministrul de finanțe Inoue Junnosuke și de omul de afaceri Takuma Dan. Aceștia plănuiau să ucidă toți politicienii de la conducere, precum și pe celebrul Charlie Chaplin. Sperau că incidentul va duce la un război cu Statele Unite. Majoritatea asasinilor nu împliniseră douăzeci de ani.

Cei unsprezece asaasini au fost judecați. Popularitatea lor a crescut în timpul procesului, aceștia justificându-și gestul prin loialitatea pe care o aveau față de împărat. Apărarea a încercat să-i scuze, fiindcă erau tineri și nu erau conștienți de consecințele faptelor lor. O petiție cu 350.000 de semnături a cerut o pedeapsă mai ușoară pentru ei. Presiunea și-a spus cuvântul, aceștia primind doar câțiva ani de închisoare. Faptul că sistemul de justiție s-a supus presiunilor populare și celor venite din rândul elitelor militare, a reprezentat începutul ascensiunii ultra-naționaliștilor.

Noua formațiune statală nu a fost recunoscută de către China. În schimb, chinezii au continuat să întrețină legături comerciale cu Manciukuo. Țări precum El Salvador, Republica Dominicană, Uniunea Sovietică, Italia, Spania, Ungaria și Germania au recunoscut existența statului Manciukuo. Eșecul Ligii Națiunilor era total. Ulterior, Manciukuo va fi folosit ca o bază de invazie a Chinei, după incidentul de la podul Lugou.

Învățând din contactele cu Imperiul Colonial Britanic, japonezii au implementat aceleași practici. Comandatul armatei din Manciukuo era ambasadorul Japoniei, având puterea să respingă deciziile împăratului chinez. Singurul partid legal era cel protejat de către Tokyo, numit „Asociația Concordia”. Statul Manciukuo era foarte mare. La înființare, număra 42 de milioane de oameni. La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, populația ajunsese la 50 de milioane de locuitori. Dintre aceștia, doar 2% erau japonezi, adică în jur de 100.000.

Capitala noului stat creat a fost la Hsinking. Pentru protejarea împăratului, a fost creată o armată de elită, numită „Garda Imperială”. Flota era foarte modestă. În afara gărzilor împăratului, armata statului Manciukuo era formată din trupe auxiliare și un serviciu secret, utilizate pentru a combate rezistența chinezilor. Guvernul de la Tokyo dorea mărirea numărului japonezilor din Manciukuo, adoptând o politică de mutare de populații. După capitularea imperiului japonez, aproape un milion de cetățeni au fost lăsați în urmă. Cei mai mulți au fost asimilați de populația locală. Doar o parte s-au întors.

Dacă militariștii nu și-au putut impune politica anticapitalistă în Japonia, aceștia au avut mână liberă în Manciukuo. Populația din Manciuria a fost supusă unei propagande intense, asemănătoare cu doctrina lui Hitler de pregătire a unui război total pe timp de pace. Manciukuo a însemnat pentru Japonia militaristă, ceea ce a însemnat Regimul de la Vichy pentru Germania nazistă. Ambele au colaborat în mod activ, participând și la lupte. Deși armata din Manciukuo era prost înarmată, fiind mai degrabă formată din trupe polițienești, aceasta a fost utilă, deoarece nici trupele chineze nu erau bine echipate.

Armata din Manciukuo s-a întors împotriva propriei populații. După ce invazia din restul Chinei a continuat, aceștia i-au ajutat pe japonezi în război. Forța polițienească a păzit populația locală, fiind principala armă de represiune, în lagărele de muncă forțată. Foarte mulți chinezi au murit, fiind puși să lucreze în condiții inumane. Se construiau drumuri și autostrăzi, pentru a facilitatea circulația mai rapidă a armatei și proviziilor japoneze din timpul războiului. Se estimează că peste 10 milioane de chinezi au avut parte de acest tratament.

Militariștii au comis nenumărate crime împotriva umanității în Manchukuo. După război, un număr infim dintre aceștia au fost judecați de către tribunalul de la Tokyo. Exemplele sunt nenumărate. Abuzurile nu au fost comandate de către guvernul central. Acesta a închis ochii și nu a oprit excesele militarilor. Crimele au fost atât de haotice, încât nu există estimări fiabile, care să ne spună câte victime au existat. În schimb, ne-au rămas foarte multe mărturii. Sunt descrise înfometarea muncitorilor chinezi, execuțiile sumare, aruncarea cadravelor în gropi comune sau îngroparea unor prizonieri de vii.

Japonia semnase tratate internaționale care interziceau comerțul cu droguri. Folosindu-se de statul marionetă, Tokyo a făcut afaceri la scară mare cu droguri. Acest fapt este confirmat și de rapoartele Ligii Națiunilor. Nu era decât o nouă întoarcere la modelul european de expansiune. Cu un secol înainte, Marea Britanie provoca un război al opiumului cu China, având ca scop extinderea afacerilor din regiune. Al doilea război al opiumului a fost provocat de Imperiul Britanic și de al Doilea Imperiu Francez. Totuși, militariștii au dus afacerile cu droguri la un cu totul alt nivel.

Venirea japonezilor a avut și efecte pozitive. Înainte, Manciuria era o regiune foarte săracă. Investițiile în infrastructură și industrie au ajutat. S-a creat și un sistem de educație, destul de performat. Este vorba despre 12.000 de școli, unde învățau peste 600.000 de chinezi. Însă sistemul de educație sprijinea propaganda japoneză, de loialitate față de împăratul din Manciukuo și prietenie față de poporul nipon. Se propaga ideea că japonezii au intenții foarte bune, venind să-i civilizeze pe chinezi. Japonia se occidentalizase mai mult decât realiza.

Continuând tradiția din Evul Mediu, puterea politică a fost dispersată. Până la ascensiunea militariștilor, scena politică a fost dominată de către conservatorii moderați și de către liberali, moștenitori ai clanurilor Choshu și Satsuma. Acestea înfăptuiseră Revoluția Meiji. O altă facțiune dominantă a fost cea a partidului liberal, provenit dintr-o nouă clasă de oameni. Aceștia doreau democratizarea țării după modelul englez sau american. Socialiștii nu au trecut niciodata de 20%. Militariștii s-au aflat cam la același nivel. Majoritatea guvernelor au fost de coaliție, existând multe neînțelegeri și in interiorul partidelor.

În Evul Mediu, Japonia era împărțită pe caste. Împăratul era declarat conducătorul suprem. Însă era doar un simbol. Adevarata putere era deținută de către Shogun, generalul suprem al țării. Statul era împărțit în provincii, deținute de daimyo, lorzi feudali. Sistemul politic era descentralizat, taxele fiind strânse doar la nivel regional, de fiecare daimyo în parte. În realitate, shogunul nu putea să facă tot ceea ce dorea, fiind constrâns să aibă mereu de partea sa pe cei mai influenți daimyo. Era nevoie de o politică de compromis pentru a menține pacea. Tradiția compromisului a fost continuată și în perioada interbelică.

În anul Actului de Imigrare, relațiile dintre Japonia și puterile occidentale au continuat să se înrăutățească. Un nou război civil izbucnise în China. Mai mulți naționaliști chinezi au atacat propietățile europenilor din zonă. Marea Britanie a cerut sprijinul Japoniei. Shidehara Kijuro, ministrul de externe japonez, a refuzat să se implice. La trei ani distanță, în timpul incidentului Nanking, mai mulți cetățeni occidentali au fost atacați de către chinezi. Statele Unite au cerut sprijinul Japoniei, dar aceasta și-a păstrat neutralitatea. Tokyo a fost acuzat că este ostil intereselor puterilor din Vest.

Modernizarea a eliminat casta samurailor, toate privilegiile lor fiind retrase. Portul sabiei a fost interzis. În locul acestora, s-a dezvoltat o nouă clasă socială dominantă, numită zaibatsu, alcătuită din oameni de afaceri cu vederi conservatoare sau liberale. Aceasta era echivalentul micii burghezii europene, din primele etape ale revoluției industriale. Perioada interbelică a favorizat o altă categorie, numită noul zaibatsu. Noua clasă era formată din întreprinzători care s-au ridicat din nimic. Majoritatea erau muncitori sau ingineri, care aveau o pregătire tehnică superioară. Aceștia au plecat de la mici afaceri, ajungând la mari companii. Visul american era viu și în Japonia.

După revoluția Meiji, doctrina militară japoneză o copiase pe cea occidentală, utilizând tacticile moderne de război. Cu câțiva ani înainte de Primul Război Mondial, perspectiva s-a schimbat radical. O nouă generație de generali a pus accent pe loialitatea absolută față de superiori, obținerea victoriei cu orice preț și atacuri spectaculoase, lipsite de eficiență. Noile prevederi intrau în conflict cu întreaga tradiție militară japoneză. În ciuda accentului pus pe disciplină, soldații și ofițerii au sfidat, în repetate rânduri, ordinele superiorilor. Cele mai multe crime de război au fost comise de soldați scăpați de sub control.

Treptat, vechea generație de politicieni moderați a fost înlocuită cu oameni de stat fanatici. Apogeul ascensiunii militariștilor a fost atins în momentul „Incidentului 26 februarie 1936”, când aproximativ 1.500 de tineri ofițeri au încercat să dea o lovitură de stat. Armata a intervenit numai în momentul în care împăratul a ordonat gărzii imperiale să suprime revolta. Rebelii s-au predat, 19 lideri ai revoltei au fost executați, iar alți 40 au primit pedepse grele de închisoare. Din acest moment, armata a obținut majoritatea guvernamentală, oferindu-se să garanteze ordinea internă.

Ruptura dintre Statele Unite și Japonia s-a accentuat și mai mult în urma „Actului de Imigrare din 1924”. Practic, această lege făcea aproape imposibilă imigrarea în America, pentru foarte multe naționalități. În mod special și explicit, japonezilor, chinezilor și altor națiuni asiatice, le era interzisă orice încercare de a se stabili acolo. Prevederile au fost catalogate drept rasiste de către japonezi. Până și Nitobe Inazo, un mare simpatizant al occidentalilor, a declarat că nu va mai vizita niciodată Statele Unite. Se ajunsese în situția în care până și cei mai moderați politicieni începeau să dea dreptate militariștilor.

Neînțelegeri importante au existat și între armată și marină. Conflictul dintre cele două tabere a destabilizat și mai mult mediul politic. Originile certurilor se regăsesc în Războiul Ruso-Japonez. În acest război, armata și marina s-au bătut pentru atragerea fondurilor guvernamentale. Până la urmă, s-a ajuns la un compromis, sumele de bani fiind împărțite în mod aproximativ egal. Geopolitica a fost un alt măr al discordiei. Generalii din marină vedeau URSS-ul ca pe cel mai mare pericol. Evitarea unui război cu Statele Unite era un alt obiectiv. Armata dorea invadarea restului Chinei, punct de vedere ce a învins.