Gulagul
autor Elena-Diana Cuzic, martie 2017
Acronimul GULAG înseamnă Glavnoe Upravlenie Lagerei adică Administrația Generală a Lagărelor. Cu timpul, cuvântul a început să desemneze nu doar administrația lagărelor de concentrare ci și sistemul sovietic de muncă forțată în totalitatea sa. Deținuții l-au numit „mașina de tocat”. Istoria GULAG-ului include arestări, interogatorii, transportul în vagoane pentru vite, munca silnică, morți inutile și premature.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
În anul 1917, revoluția a cuprins Rusia Imperială. Abdicarea țarului Nicolae al II-lea a creat un vid de putere. Guvernul provizoriu era slab, oamenii erau nemulțumiți, distrugerile cauzate de Primul Război Mondial erau vizibile peste tot. Lenin a profitat de întreaga situație și a orchestrat o lovitură de stat în urma căreia bolșevicii au preluat puterea. Lenin a rebotezat țara proaspăt cucerită Rusia Sovietică.

Bolșevici nu se bucurau de sprijin popular ceea ce a determinat izbucnirea războiului civil. Armata Albă, fidelă țarului, s-a regrupat și a început lupta cu Armata Roșie a noului regim. Armata Albă a fost activă în special în Siberia, Ucraina și Crimeea. Faptul că nu a reușit să se organizeze ca o armată disciplinată i-a adus, cu timpul, înfrângerea. Armata Roșie a fost fondată de Lev Davidovici Troțki, Troțki a fost unul dintre liderii importanți ai revoluției până când a intrat în conflict cu Stalin. A fost asasinat in Mexic de un agent sovietic.

Bolșevicii au început să înlăture din calea lor orice opoziție. În articolul Cum să organizăm întrecerea, V.I. Lenin proclama „țelul comun și unic al curățării pământului rusesc de toate insectele dăunătoare”. Prin insecte el înțelegea nu doar adversarii politici, ci și pe „muncitorii care se eschivează de la muncă” cum erau zețarii de la tipografiile partidului din Petrograd. Insectele includeau, de asemenea, proprietarii de pământ și de case, preoții, călugării și călugărițele, intelectualii. Au mai intrat aici și ofițerii, dar cazacii care au participat la războiul civil.

În anii de dinaintea Revoluției, Rusia avusese o viață politică bogată. Bolșevicii și menșevicii formau principalele curente social-democrate. Bolșevic înseamnă în rusă un “membru al majorității”. Lor li se adăugau nihiliști, eseri, anarhiști, tolstoiști. Animați de convingeri ferme, fiecare dintre aceste grupuri credeau că ei pot salva Rusia și pot contribui la dezvoltarea și evoluția ei. Multe grupări aveau orientări socialiste, dar acestea nu i-au salvat de furia bolșevicilor. Cei mai mulți au fost arestați și exilați.

Au luat naștere primele lagăre de muncă sovietică. Au fost create ad-hoc, in grabă ca și cele mai multe instituții ale noului stat sovietic. Puținele închisori rămase erau suprapopulate și inadecvate. De aceea au fost folosite pe post de închisori subsolurile, mansardele, palatele goale și bisericile.

Troțki este cel care a cerut crearea de konțlagher, adică a unor lagăre de concentrare. Avea în minte crearea de închisori exterioare în care „burghezia din sate și orașe...va fi mobilizată și organizată în batalioane de ariergardă responsabile cu munca de jos (curățenia în cazărmi, lagăre, a străzilor, săparea tranșeelor, etc.). Cei care vor refuza vor fi amendați și ținuți în stare de arest până când amenda va fi plătită”. S-a născut, astfel, ideea lagărelor și a ceea ce avea să devină Gulag-ul sovietic.

Acronimul GULAG înseamnă Glavnoe Upravlenie Lagerei adică Administrația Generală a Lagărelor. Cu timpul, cuvântul a început să desemneze nu doar administrația lagărelor de concentrare ci și sistemul sovietic de muncă forțată în totalitatea sa. Deținuții l-au numit „mașina de tocat”. Istoria GULAG-ului include arestări, interogatorii, transportul în vagoane pentru vite, munca silnică, morți inutile și premature.

În Rusia țaristă au existat brigăzi de muncă forțată în Siberia încă din secolul al XVII-lea. Acestea sunt considerate ca sursă de inspirație pentru Lenin și bolșevici. Munca forțată a devenit cunoscută sub numele de katorga, de la cuvântul grec „kateirgon” care înseamnă „a forța”. Prin condamnarea la muncă forțată și deportarea în teritoriile rusești din Extremul Orient se încerca și rezolvarea unei probleme economice: lipsa forței de muncă care să exploateze resursele naturale ale Rusiei.

Petru cel Mare a fost cel care a folosit ocnași și șerbi la construirea de drumuri, fortărețe, fabrici, nave și chiar orașe. Metoda a fost preluată și de urmașii săi. Numărul de condamnați era însă destul de redus: în 1916, în preajma revoluției, erau doar 28.600 de condamnați la muncă forțată. Acestora li se adăuga o altă categorie, cea a deportaților.

Deportații din perioada țaristă erau obligați să trăiască în exil, dar nu erau închiși. Mulți au fost trimiși în Siberia împreună cu familiile lor. Între 1824 și 1889 erau aproximativ 720.000 de deportați în Siberia. În ultimii ani ai regimului țarist, sistemul devenise mult mai blând ceea ce a stărni disprețul lui Stalin. Acesta, arestat și exilat de patru ori, scria că „Nu erai obligat să muncești, puteai să citești după pofta inimii și puteai chiar să și evadezi, nu era nevoie decât să ți-o dorești.”

Ideologia pe care se baza sistemul instituit de bolșevici afirma deținerea adevărului, cunoașterea Binelui și a Răului. Urmărea suprimarea mizeriei și a exploatării omului de către om și găsirea drumului către egalitate și fericire. Toți cei care se opuneau erau declarați „dușmani de clasă”. Acest concept autoriza, practic, nimicirea fizică a oricărei persoane bănuite de a fi element antisovietic, fără a fi necesare probe în stabilirea vinovăției.

Hannah Arendt, care a studiat în profunzime regimurile totalitare, remarca că, atât regimul nazist cât și cel sovietic au creat „adversari obiectivi” sau „dușmani obiectivi”, a căror „identitate se schimba în funcție de împrejurările predominante”. Atunci când o categorie era lichidată, trebuia declarat război altei categorii. Mai adaugă autoarea că ”sarcina poliției politice nu era să descopere delicte, ci să fie pregătită atunci când guvernul decidea să aresteze o anumită categorie a populației.”

Nu a existat vreodată o descriere clară a dușmanului de clasă. Au intrat în această categorie bancheri, soții de negustori, speculanți, gardieni de închisoare de pe vremea țarilor și, într-un final, orice persoană care părea suspectă. Prizonierii au fost împărțiți în două categorii care au rămas constante de-a lungul întregii istorii a Uniunii Sovietice: prizonierii politici și de drept comun. Închisorile haotice și gardienii obișnuiți erau potriviți pentru hoții de buzunare și pentru delicvenții juvenili, dar nu pentru sabotori, preoți, ofițeri ai Armatei Albe și alți dușmani ai poporului. Pentru aceștia erau necesare lagăre speciale.

Dușmanii poporului erau dezumanizați. Erau numiți „viermi”, „impurități” sau „ierburi otrăvitoare”. Dușmanii erau izolați, umiliți dați afară din slujbe și excluși din Partidul Comunist. S-a întâmplat de multe ori ca soțiile să ceară dezgustate divorțul și copiii să își repudieze părinții.

Lenin și regimul instituit de el au creat ceea ce Alexandr Soljenițin numește în Arhipelagul Gulag „represiunea fără judecată”. Sarcina de a pune în practică acest mod de acțiune a revenit CEKA care a fost desemnată drept „sabia și scutul” Partidului Comunist. CEKA s-a numit mai târziu GPU, OGPU, NKVD și, în final, KGB. Felix Ddzerjinski, aristocrat polonez devenit comunist, a fost primul conducător al CEKA.

Acronimul CEKA însemna Comisia Rusă Extraordinară pentru Combaterea Contrarevoluției și a Sabotajului. CEKA nu avea nici un precedent legal și nu avea obligația de a se supune prevederilor legale. Nu trebuia să se consulte cu poliția, tribunalele sau cu Comisarul pentru Justiție. Practic, se situa în afara legalității obișnuite. Lagărele existente au trecut în administrarea CEKA.

S-au configurat inițial două sisteme penitenciare separate. Primul era cel obișnuit și se afla sub autoritatea Comisariatului pentru Justiție devenit mai târziu Comisariatul pentru Interne. Aici erau trimiși infractorii „obișnuiți”. Scopul lor principal era cel al reeducării, astfel încât cei încarcerați să nu mai comită infracțiuni în viitor. Al doilea sistem penitenciar era subordonat CEKA, avea propriile reguli care îl situau în afara statului și era necunoscut opiniei publice. Treptat cele două sisteme s-au contopit, regulile de funcționare fiind cele ale CEKA.

Prima operațiune în forță orgaizată de CEKA este cunoscută sub numele de Teroarea Roșie. Aceasta a fost declanșată ca urmare a unui atentat la viața lui Lenin. Krasnaia Gazeta, ziarul Armatei Roșii, a descris-o astfel: „Fără milă, fără cruțare, îi vom ucide cu sutele pe dușmanii noștri. Să moară cu miile, să se înece în propriul sânge. Pentru sângele lui Lenin să curgă râuri de sânge burghez - și mai mult sânge, cât mai mult cu putință…”.

Deși au încercat să păstreze secretul existenței acestor lagăre, bolșevicii nu au reușit să o facă. Oamenii politici de orientare socialistă aflați în închisori aveau experiența exilului și a regimului penitenciar. Au știut cum să ia legătura cu membrii ai partidelor comuniste din străinătate. Articolele nefavorable din presă străină au determinat luarea de măsuri. CEKA a exilat o parte dintre socialiști în lagăre situate în apropierea orașului Arhanghelsk, în timp ce alții au beneficiat de condiții speciale, cu acces la cărți și drept de plimbare.

S-a înființat lagărul de la Solovețki care este cunoscut ca primul lagăr al Gulagului. Lui i s-au adăugat proprietățile mănăstirilor Petrominsk și Holmogorâi. Împreună au devenit lagăre de importanță specială adică SLON - Severnîie Lagheria a Osobogo Naznascenîia. În rusă, slon înseamnă elefant. Numele acestor lagăre avea să inspire ironie, umor și teamă.

Teroarea Roșie a adus în discuție necesitatea lagărelor. Dzerjinski a pledat pentru un rol activ al lagărelor în educarea burgheziei. În primăvara anului 1919 s-a publicat primul decret oficial referitor la lagăre. Decretul prevedea ca fiecare capitală regională să înfiițeze un lagăr pentru circa 300 de persoane. Acesta trebuia plasat la marginea orașului, în ferme, mănăstriri sau conace. Decretul prevedea mărirea sentinței de zece ori pentru prima evadare. Pentru a doua încercare de evadare pedeapsa era moartea.

În lagărul de la Solovețki, CEKA, redenumit OGPU, a învățat să folosească munca forțată cu profit. Deținuții earu întampinați de A.P. Nogtev, conducător al lagărului cu cuvintele care vor deveni emblema a ceea se întâmpla acolo: „Bine ați venit. După cum știți, aici nu mai e valabilă autoritatea sovietică, ci autoritatea din Solovețki. Puteți să uitați toate drepturile pe care le-ați avut înainte. Aici avem propriile noastre legi.”

Viața de zi cu zi în lagărul de la Solovețki va prefigura viața din Gulag. Sistemul a experimentat aici metode și măsuri pe care le va exporta și folosi în toate lagărele. Solovețki va evolua odată cu regimul, de la dezorganizare la eficientizare.

Deținuții mai vechi erau îmbrăcați în saci. Picioarele ieșeau în partea de jos ca dintr-o fustă, pentru cap și brațe se făceau găuri în pânză. Deținuții mai noi purtau hainele în care fuseseră arestați: de la scurte vătuite la fracuri. Femeile nu primeau nici lenjerie, nici ciorapi. Se întîmpla ca o parte dintre deținuți să rămână în barăci în cămașă și izmene, neputând fi expediați la muncă.

Cele mai utilizate metode de tortura erau carcera și pedepsele corporale. Deținuții trimiși la carceră erau obligați să stea toată ziua pe prăjini de grosimea unui braț, fixate din perete în perete. Prăjinile erau fixate la o înălțime care nu permitea atingerea podelei. Când cădea, deținutul era bătut de gardieni. Aceștia îl scoteau afară, în capul unei scări cu 365 de trepte abrupte, îi legau de spinare o bârnă grea și îl împingeau în jos pe trepte. Vara deținuții erau legați de un copac și lăsați pradă țânțarilor. Daca era iară, se mai practica scoaterea deținutului în ger, turnându-i-se, mai întâi, o găleată de apă rece în cap.

În lagăr, a existat, la început, un teatru al deținuților care îi jucau pe clasici din memorie. Majoritatea petreceau înainte de spectacol zece ore la tăierea de copaci. Exista o bibliotecă și o grădină botanică unde deținuții cultivau plante din zona arctică. Prizonierii scoteau lunar reviste și ziare cu desene satirice, poezii și povestiri. Cei care aveau bani puteau să își cumpere scutiri de la muncă. Exista și un restaurant ilegal pentru deținuți.

Execuțiile făceau parte din viața lagărului. Exista o alee a împușcaților. Soljenițin scria că „iarna se putea vedea cum e dus într-acolo un om desculț, numai în cămașă și izmene, având mâinile legate la spate cu sârmă ghimpată. Condamnatul trecea mândru, ținându-se drept și fumând numai cu buzele, fără ajutorul mâinilor, ultima țigară din viață.” Tot el spunea că această ținută le era specifică ofițerilor cu câte șapte ani de front la activ.

Autoritățile sovietice erau nemulțumite de lipsa de productivitate a lagărelor. Era nevoie de o schimbare și Solovețki a fost creuzetul în care ea a avut loc. Un rol important i-a revenit lui Naftali Aronovici Frenkel care din deținut a devenit unul dintre cei mai putenrnici și influenți comandanți din Solovețki. El este cel care a găsit metodele prin care lagărul a devenit aparent profitabil. Cum s-a întâmplat acest lucru rămâne un mister.

Istoricii perioadei nu au reușit să afle multe detalii despre originea lui Frenkel. Unii îl consideră evreu turc născut la Constantinopol, alții îl numesc „fabricant ungur”, fișa de deținut spune că s-a născut la Haifa aflată sub stăpânire otomană. Frenkel a ajuns în lagăr cu o condamnare de zece ani pentru contrabanda. Legenda spune că a fost îngrozit de dezorganizarea care domnea acolo, așa încât a scris o scrisoare comandantului lagărului în care propunea un plan de eficientizare. Acesta a fost impresionat și a trimis mai departe raportul lui Frenkel.

Sub conducerea lui Frenkel, SLON și-a schimbat profilul. Au dispărut cele mai multe activități recreative și culturale. Frenkel a păstrat muzeul și teatrul doar pentru a impresiona vizitatorii. Deținuții erau trimiși să construiască șosele și să taie copaci. Erau o forță de muncă neplătită, necalificată și abundentă. S-au redus actele de cruzime întâmplătoare. Toți deținuții au devenit potențiali muncitori. A dispărut, treptat, termenul și ideea de deținut politic privilegiat. În anii următori, deținuții politici vor fi în ierarhia lagărelor mai jos decât infractorii obișnuiți.

Condițiile naturale făceau aproape imposibile evadările din lagăr. Aproape jumătate de an marea era sub gheață, domneau viscolul, gerul și ceața. Nopțile erau în mare parte albe ceea ce mărea vizibilitatea patrulelor. Cu toate acestea, au existat și evadări reușite. Un evadat rămas anonim a reușit să fugă cu ajutorul membrilor echipajului unu vapor care transporta lemn. Pe mare au reușit să evadeze și grupul lui Bessonov alcătuit din 5 persoane.

Există relatări diferite față de ceea ce a văzut Gorki din adevărata față a lagărului. O poveste spune că atunci când a intrat într-o baracă toți deținuții citeau ziare, dar ca o formă de protest acestea erau ținute invers. Gorki a mers la un deținut și i l-a întors. O altă povestire ne vorbește despre o conversație cu un adolescent aflat în lagărul pentru copii care l-a întrebat pe Gorki dacă vrea să știe adevărul. După o discuție privată, scriitorul ar fi ieșit de acolo lăcrimând. Se spune că la zece minute după aceea, copilul a fost împușcat. Cert este, că in scrierile sale Gorki va vorbi cu admirație despre lagărul de la Solovețki, girându-i, astfel existența.

Lagărele de pe Solovețki s-au eficientizat și au început să preia din lucrările întreprinderilor de stat. Soljenițin scria că Frenkel a fost cel care a avansat ideea ca prizonierii să fie hrăniți în funcție de cantitatea muncii depuse. Frenkel împărțise deținuții în trei categorii: cei capabili de efort fizic, cei capabili de munci ușoare și invalizii. Fiecare grup avea norme de îndeplinit și era hrănit proporțional cu aceste norme. Acest sistem a dus la un număr enorm de victime.

Bessonov, odată ajuns în Anglia, a scris o care numită Cele 26 de închisori ale mele și cum am evadat de pe Solovețki. Cartea a stupefiat Europa. Autoritățile sovietice, preocupate de imaginea statului, au luat măsuri: au publicat în revista germană Rote-Fahne un articol în care erau prezentate condițiile excelente din lagăr. De asemenea, au publicat și trimis reprezentanțelor sovietice din Europa, albume despre Solovețki. Acestea erau tipărite pe hârtie de calitate, textul fiind însoțit de fotografiile unor celule confortabile.

Un rol important în prezentarea idilică a lagărului de la Solovețki publicului, i-a revenit scriitorului Maxim Gorki. Acesta era un socialist devotat și apropiat al lui Lenin. După un autoexil la Sorrento, în Italia, s-a întors în Rusia în 1928 și a devenit cu timpul scriitorul simbol al noului stat totalitar. Pentru vizita scriitorului la Solovețki, au fost plantați pomi ajunși deja la maturitate, o parte dintre deținuți au fost mutați din cazărmi ca să pară mai puțin aglomerate, bărbaților li s-a permis să își vadă soțiile.

Anul 1929 a fost anul în care Stalin a început să pună în aplicare politicile care au dus la consolidarea propriei puteri. Măsurile vor transforma economia și societatea sovietică în totalitate. Este anul în care Troțki va fi exilat, Stalin scăpând în acest fel de un pretendent important la conducerea statului. Politcile inițiate de Stalin poartă numele de „revoluția stalinistă”, „revoluția de sus” sau „Marea Cotitură”.

Stalin își propunea industrializarea rapidă a Rusiei. El spera că astfel va schimba condițiile de viață ale oamenilor de rând al căror suport părea să îl piardă din cauza lipsurilor și sărăciei. A fost aprobat, în acest scop, un plan cincinal. Acest program economic urmărea creșterea producției industriale cu 20% anual.

Pentru realizarea acestui plan au fost luate o serie de măsuri: alimentele au început să fie distribuite pe cartelă, săptămâna de lucru a devenit de șapte zile din șapte, nu era admisă nici o formă de îndoială față de posibilitatea reală de realizare a planului. Muncitorii se odihneau în schimburi, timpul mediu de muncă era pentru mulți dintre ei de 300 de ore pe lună.

Planul era, în realitate, imposibil de atins. Acest lucru a determinat apariția unei noi categorii de infractori: diversioniștii și sabotorii. Aceștia erau, în majoritatea cazurilor, specialiști din domeniul tehnic. Inginerii erau sabotori prin excelență. Agronomii care se pronunțaseră împotriva însămânțărilor premature, irigatorii care făcuseră posibilă aducerea apei din Asia Centrală au întrat în această categorie.

Regimul a accelerat și procesul de colectivizare forțată la sate. Comisarii rurali au obligat țăranii să renunțe la bucățica lor de pământ și să intre în gospodăriile colective. Această politică a slăbit agricultura rusă și a constituit una dintre premisele marii foamete din Ucraina și sudul Rusiei din anii 1932 și 1934. Foametea a ucis întee șase și șapte milioane de oameni. Politica de colectivizare a distrus orice sentiment al legăturii cu trecutul în Rusia rurală.

Oamenii s-au opus colectivizării și au devenit dușmani ai poporului. Ei au devenit cunoscuți sub numele generic de culaci sau țărani înstăriți. Etichetarea era atât de vagă, încât, în această categorie putea intra aproape oricine. O vacă în plus, o cameră în plus la casă sau simplul denunț al unui vecin erau cauze suficiente. Oamenii erau ridicați singuri sau împreună cu familia și deportați, alții erau împușcați sau trimiși în lagăr.

Apare un personaj colectiv sinistru numit „chiabur”. Chiaburul este cel care se strecura în fabrică și arunca un șurub în strung pentru a îl strica. Tot el este cel care, conform zvonurilor, otrăvea muncitoarele cu șoricioaică și acrea laptele în sovhozuri. Zvonurile legate de acest personaj s-au transformat, cu timpul, în certitudini istorice.

În Occident începeau să apară din ce în ce mai multe cărți despre lagărul de la Solovețki. Raymond Duguet, scriitor francez, a publica o cartea numită O temniță în Rusia Roșie care descria în detaliu ororile din lagăr. S.A. Malsagov, evadat din lagăr, a publicat, la rândul său la Londra, o carte numită Insula Iadului. Stalin a considerat că era nevoie de o schimbare de atitudine.

Stalin a hotărât construirea unui canal de la Marea Albă la Marea Baltică. Terenul prin care urma să treacă canalul era alcătuit în mare parte din granit pur. Barajul necesita 228 de kilometri de excavații, cinci baraje și 19 ecluze. Prouiectanții sovietici voiau să realizeze acest canal cu o tehnologie rudimentară, într-o zonă aproape necunoscută din nordul îndepărtat. Stalin a cerut ca acest canal să fie gata în 20 de luni. Tot el a cerut să fie realizat de deținuți.

La realizarea canalului au lucrat aproximativ 170.000 de prizonieri și de exilați. Canalul a fost săpat până la o adâncime de doar 4 metri, la limită pentru ambarcațiunile marine. S-au folosit lemn, nisip și piatră în loc de oțel și ciment. S-au folosit cazmale de lemn, târnăcoape și roabe pentru a săpa albia și pentru a construi ecluzele și barajele. În loc de dinamită se foloseau pentru spargerea stâncilor mari „ciocane”, adică bucăți de metal de care erau prinse cozi de lemn. Totul era realizat manual.

Lagărele de la canal erau organizate după modelul SLON, foloseau echipamente SLON și erau îndrumate de către cadre SLON. O parte din deținuți au fost transferați de la Solovețki. Cei mai importanți adminsitratori de lagăr, inclusiv Frenkel, au fost mutați la canal. Curând, Lagărul de Muncă Corecțională Marea Albă - Baltica, cunoscut și ca Belbaltlag a devenit unul dintre cele mai importante lagăre.

Oamenii trebuiau să își construiască singuri barăcile de lemn și să-și asigure aprovizionarea cu hrană. Se murea din cauza frigului, a lipsei de hrană, a muncii epuizante. Norma zilnică era de doi metri cubi de rocă granitică de concasat și de cărat cu roaba la o sută de metri distanță. Norma era aceeași indiferent de vreme, inclusiv când ninsorile erau puternice și acopereau tot șantierul.

S-a publicat un volum omagial despre construcția canalului numit Canalul Stalin. Marea Albă - Marea Baltică. Istoria unui șantier. Volumul era semnat de 36 de autori sub coordonarea lui Maxim Gorki. Cartea a devenit o raritate pentru că după câțiva ani, perssoanele lăudate în carte au fost demascați ca dușmani ai poporului. Întreg tirajul a fost scos din biblioteci și distrus. Mulși deținători individuali au distrus la rândul lor cartea pentru a evita ani grei de pușcărie.

Autorii prezentau într-un ton triumfalist munca deținuților. Întreaga carte ridica în slăvi înapoierea tehnică și artizanatul. Ei scriau că: „Bolovanii din groapa de fundație sunt trași afară cu o plasă atârnată de o funie care se înfășoară pe un tambur învârtit de un cal”. Se descria cum sunt doborâți arborii fără ferăstraie și topoare: peste trunchiurile arborilor se petreceau funii, apoi brigăzile trăgeau de funii pe rând, în direcții diferite până când copacul era dezrădăcinat.

Pentru a intensifica ritmul muncii s-au inventat „întrecerile socialiste” între echipele de muncitori, asalturile de noapte și udarnik-ul sau stahanovistul. Întrecerile aveau ca scop îndeplinirea normei, transportul stâncilor sau săparea unei gropi. Asaltul de noapte însemna lucrul continuu timp de 24 sau 48 de ore. Unarnik-ul numiți ulterior stahanoviști în cinstea minerului Aleksei Stahanov, ridicau productivitatea la cote absurde. Se primeau ca răsplată suplimente de hrană sau un schimb suplimentar de haine. Fruntașii erau eliberați și înainte de termen.

Deși nu și-au dovedit eficiența economică, lagărele au continuat să apară pentru că răspundeau nevoii statului sovietic de a găsi o modalitate eficientă de a își închide dușmanii. Forța de muncă gratuită pe care o reprezentau deținuții în exploatarea resurselor Nordului a fost un alt motiv pentru care lagărele s-au extins. Au fost organizate expediții pentru identificarea resurselor.

Vorkuta a apărut ca urmare a descoperirii unui uriaș bazin carbonifer în regiunea Komi. Vorkutlagul a devenit unul dintre cele mai mari și mai dure lagăre din întreg Arhipelagul. Uhtpecilagul, născut în urma unei expediții aflate în căutare de petrol, a dat naștere unui număr de 24 de lagăre în care se exploatau țiței, cărbune, se construiau căi ferate sau erau exploatări forestiere.

A apărut lagărul de la Kolîma situat în nordul îndepărtat al Siberiei, pe coasta Pacificului. Regiunea Kolîma, bogată în aur, era cea mai neprimitoare, izolată și friguroasă zonă siberiană. Pentru exploatarea Kolîmei s-a înființat și „trustul” Dalstroi care urma să se ocupe de exploatarea resurselor și organizarea lagărului. Aurul extras era vândut pe piețele externe de aceea regimul sovietic a încercat să păstreze o imagine pozitivă a Kolîmei de teama unui posibil boicot occidental.

La început, sub conducerea lui Eduard Berzin, fost bolșevic și militar, lagărul de la Kolîma a avut condiții decente pentru deținuți. Berzin era conștient că pentru a extrage o cantitate mare de aur, deținuții au nevoie de căldură și hrană bună. Un supraviețuitor american scria că „ atunci când gerul ajungea la minus 15 grade, nu era nimeni trimis la muncă. Se dădeau 3 zile libere pe lună. Zekilor (deținuților) li se dădeau haine groase, căciuli de blană și cizme de pâslă.”

S-a construit Dmitlag, lagărul care a construit canalul Volga-Moscova. S-au mai construit lagăre în Uzbekistan unde deținuții lucrau în ferme colective, lângă Leningrad unde deținuții tăiau copaci și construiau produse din lemn, în Kazahstan unde deținuții erau folosiți pe post de agricultori, muncitori în fabrică sau chiar pescari.

Prin Marea Teroare se înțelege perioada dintre anii 1937-1938. În această perioadă au fost arestați circa 1,5 milioane de oameni și circa 680.000 au fost executați cu un glonte în ceafă. Motivele care au declașat teroarea sunt încă discutate de specialiști. Printre motivele invocate se numără dorința lui Stalin de a curăța aparatul de stat de adversari, încercarea acestuia de a crea o armată sovietică puternică prin epurarea elementelor dușmănoase sau chiar o posibilă boală psihică a lui Stalin.

Se consideră că elementul declanșator oficial al Marii Terori a fost asasinarea lui Serghei Kirov, șeful organizației de partid din Leningrad. În următorii ani sute de cetățeni sovietici, inclusiv figuri proeminente de oameni politici, au fost împușcați sub acuzația de responabilitate directă pentru acest asasinat. Mulți îl consideră, însă, executat la ordinul lui Stalin.

Punerea în scenă a unor procese publice nu ar fi fost posibilă fără recunoașterea și asumarea vinei de către inculpați. Mecanismele prin care aceștia au fost convinși să participe au fost complexe și diferite. Pentru mulți membri de partid importanți, asumarea unei vini imaginare era considerat ca un ultim serviciu pe care îl puteau aduce partidului. Buharin se identifica, de exemplu cu partidul. La proces el se întreba pentru ce va mai trăi dacă va refuza să își recunoască vina. „Izolat de toată lumea, un dușman al poporului, o poziție inumană, complet izolat de tot ce constituie esența vieții tale.”

Valurile represiunii au afectat în principal elita formată din vechii bolșevici, conducătorii armatei și liderii de partid. Printre primii arestați au fost Kamenex și Zinoviev, foști opozanți ai lui Stalin și figuri importante în Partidul Comunist. Au urmat excluderi în masă din partid și decrete prin care atribuțiile și drepturile NKVD-ului, fota CEKA de a lupta împotriva „dușmanilor poporului” creșteau semnificativ.

Au existat, pentru cei care refuzau colaborarea, și alte metode de convingere. Tortura, banda rulantă și amenințarea familiei celui arestat erau printre cele mai frecvente. Acuzații judecați în procesele publice „erau preveniți că torturile vor continua după audiere, dacă nu depun mărturia necesară.”. Anchetatorii prezenți în sala de judecată întărea această afirmație. Banda rulantă însemna un interogatoriu neîntrerupt, luat de polițiști care își transmiteau ștafeta unul altuia și care dura ore și zile întregi. Se spune că torturii se putea rezista, dar banda rulantă dădea întotdeauna rezultate.

Marea Teroare a marcat apariția proceselor spectacol. În cadrul acestora incuplpații erau acuzați de conspirații împotriva Uniunii Sovietice, de încercări de asasinare a lui Stalin, de sabotaj și încercări de instaurare a capitalismului. Verdictele acestor procese erau știute dinainte. Au fost trei mari procese în epocă: procesul lui Zinoviev și Kamenev, procesul a 17 lideri mai puțin importanți și procesul lui Nikolai Buharin fostul șef al Internaționalei Comuniste și a încă 20 de membri importanți de partid. Majoritatea au fost condamnați la moarte și împușcați.

Următorul obiectiv al Marii Terori a fost curățarea armatei de elementele antisovietice. Acuzații erau cu toții figuri de frunte ale grupului adunat în jurul generalului Tuhacevski, părintele concepției de restructurare a armatei în anii 1930. Nu există nici o dovadă a unei conspirații reale. Toți au fost, însă, condamnați la moarte și executați. A urmat o operațiune de epurare asupra corpului de ofițeri în ansamblul său. Au urmat comisarii politici, membrii de partid și micii funcționari. Nimeni nu mai era in siguranță. Foarte mulți au luat drumul lagărelor.

Anii Marii Terori marchează pentru Gulag-ul sovietic tansformarea dintr-un sistem de închisori administrat la întâmplare la adevărate lagăre ale morții. Prizonierii erau puși la muncă până când mureau sau erau efectiv uciși pe o scară mult mai mare decât în trecut. Faptul că lagărele au fost pregătite pentru a primi un număr din ce în ce mai mare de deținuți par a confirma opinia conform căreia epurările au fost planificate.

Începând cu anul 1937, Stalin a ordonat expedierea către șefii regionali ai NKVD a listelor conținând numele celor care trebuiau arestați în fiecare regiune. Nu se preciza nici un motiv. Unii trebuiau condamnați la „prima categorie” de pedeapsă, adică la moarte, în timp ce alții urmau să primească „a doua categorie” de pedeapsă adică închiderea într-un lagăr pentru opt sau zece ani.

În interiorul lagărelor, epurările i-au vizat în primul rând pe comandanții lagărelor. Epurării i-a căzut victimă și Ghenrih Iagoda, șeful poliției secrete. El avusese un rl esențial în dezvoltarea sistemului de lagăre. A fost judecat și împușcat după ce într-o scrisoare adresată Sovietului Suprem cerea să îi fie cruțată viața. Matvei Berman, șef al Gulagului între 1932 și 1937 a fost, de asemenea judecat și condamnat la moarte. Naftali Frenkel a fost unul dintre puținii care a scăpat.

În perioada Marii Terori a încetat și propaganda privind succesul reeducărilor din Gulag. A început o perioadă în care existența lagărelor pentru „dușmani” și „sabotori” a devenit un subiect niciodată discutat în public. Toată corespondența lagărelor trebuia trimisă prin curier special. Lagărele au dispărut și de pe hartă, adresa lor devenind secretă. În cadrul NKVD s-a dezvoltat un cod complicat care putea fi folosit în telegramele despre Gulag. Femeile însărcinate erau numite „cărți”, iar femeile cu copii „chitanțe”. Deportații au devenit „resturi„, iar deținuții aflați sub anchetă „plicuri”.

A fost schimbat și limbajul folosit în lagăr. Deținuții nu mai erau numiți după specializarea lor, ci au devenit cu toții zeki, adică deținuți. Un grup de deținuți devenise un kontighent adică contingent sau cotă, un termen birocratic, impersonal. Deținuții nu mai erau oameni, ci „unități de muncă”. Gardienii nu mai foloseau cuvântul tovarișci adică tovarăș pentru a se adresa unui deținut. Deținuții puteau fi bătuți dacă îl foloseau atunci când se adresau gardienilor. Ei trebuiau să li se adreseze acestora cu termenul de gardian sau cetățean.

Întregul regim s-a înăsprit atât pentru deținuții de drept comun cât și pentru cei politici. Deținuții politici nu mai îndeplineau sarcini de proiectare sau planificare ci prestau muncă fizică necalificată în mine și păduri. Numărul mare de deținuți făceau barăcile neâncăpătoare. S-au construit bordeie săpate în pământ care erau atât de aglomerate încât „era imposibil să te miști, fără să calci pe mâna cuiva”.

Au începu execuțiile organizate. Nikolai Ejov, noul șef al poliției secrete a dat mai multe ordine prin care cerea executarea „vechilor culaci, hoți și alte elemente antisovietice” precum și a unor deținuți din închisorile de maximă siguranță. Oamenii au început să fie împușcați în toate lagărele. Pentru a grăbi eliminarea deținuților au fost organizate așa numitele troici. O troică era formată din șeful regional al NKVD, prim-secretarul de partid din provincie și un reprezentant al procuraturii. Ei puteau hotărî execuția deținuților fără proces, avocat sau juriu.

Productivitatea din sistemul de lagăre a început să scadă. Existau din ce în ce mai mulți deținuți bolnavi și muribunzi. Ejov a fost, la rândul său, judecat, condamnat și executat. Locul lui a fost luat de Lavrenti Beria care a început un proces de eficientizare și simplificare a regulamentelor din lagăr. El încerca să realizeze ceea ce își dorea Stalin: să ofere un loc central lagărelor în economia sovietică.

Lavrenti Beria a fost cel mai longeviv șef al poliției secrete. Apropiat al lui Stalin, el își va pune amprenta asupra dezvoltării lagărelor, a acțiunilor sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial și, nu în ultimul rând asupra impunerii autorității rusești în statele din Europa de Est după terminarea războiului. Stalin l-a prezentat pe Beria președintelui american Franklin D. Roosevelt în timpul conferinței de la Yalta, numindu-l „Himmler al nostru”.

Beria a decis desființarea eliberării înainte de termen pentru bună purtare. Stalin a declarat legat de acest subiect că eliberarea a fost o greșeală pentru că procedând astfel „îi vom elibera pe cei mai buni muncitori și îi vom păstra pe cei mai slabi”. Nu mai puteau fi eliberați nici măcar invalizii. Suplimentul de hrană și medaliile erau singurele forme de recompensă acceptate.

Beria a luat o serie de măsuri în ceea ce privește organizarea și funcționarea lagărelor. El le-a cerut comandanților de lagăre să țină în viață cât mai mulți deținuți și să îi folosească cât mai bine. Înainte de război, rațiile de hrană au fost îmbunătățite. Chiulul sau sabotarea muncii în lagăre erau pedepsite cu un regim de lagăr sever. Uneori deținuții care refuzau să muncească erau împușcați pentru a servi de exemplu celorlalți.

Beria a dat ordin să se construiască ateliere speciale și laboratoare pentru savanți în nordul îndepărtat. Deținuții le numeau șarașka. La început, șarașka a purtat numele de „birou special de proiectare”. Ulterior s-a numit Al-4-lea departament special al NKVD și aproximativ 1000 de savanți au lucrat în cadul lui. Aceștia vor pune bazele prgramului spațial sovietic și vor crea noi tehnologii militare care vor fi utilizate de sovietici în cel de-al doilea război mondial.

Multe lagăre au devenit adevărați giganți industriali. Au apărut și lagăre noi cum ar fi Norillag-ul, cunoscut peste tot ca Norilsk. Acesta era situat între Vorkuta și Kolîma, dincolo de Cercul Polar. Era construit deasupra celui mai mare zăcământ de nichel din lume. La Norlisk se extrăgea minereul, dar au fost construite și uzine de prelucare și centrale electrice.

În anii ‘40 munca deținuților era folosită pe scară largă. Munca deținuților era utilizată de la realizarea jucăriilor pentru copii până la avioanele militare. Gulag-ul devenise un compex penitenciar - industrail deplin dezvoltat, cu reglementări interne, sisteme speciale de distribuție și ierarhii proprii. Anarhia și dezorganizarea din anii de început dispăruseră.

Declanșarea operațiunii Barbarossa prin care germanii au inițiat un atac surpriză asupra aliatului șor sovietic a constituit un moment important nu doar pentru URSS ci și pentru Gulag. Deținuții au fost informați de atacul german prin radioul lagărelor și s-au îngrozit pentru că știau că nici o schimbare politică majoră nu le este benefică.

În urma invaziei, „dușmanii poporului” au fost văzuți ca o potențială coloană a cincea a germanilor ceea ce a dus la o înăsprire a represiunii. Unii au fost executați, alimentarea cu alimente a fost întreruptă, a fost interzis dreptul deținuților de aciti ziare și de a asculta radioul. Comandanții de lagăre au organizat barăci speciale de maximă securitate pentru deținuții de origine germană.

Deținuții care s-au alăturat Armatei Roșii au trăit aceiași explozie de patriotism care cuprinsese întreaga populație rusă. Evghenia Ghinzburg își amintește: „eram gata să dăm uitării și să iertăm acum când întreaga națiune suferea, gata să ștergem cu buretele nedreptatea care ni se făcuse.”

Cea mai drastică schimbare a fost cea impusă prin ordinul din 22 iunie 1941 care interzicea tuturor deținuților condamnați pentru „trădare de patrie, spionaj, terorism, diversiune, trțkism, deviaționism de dreapta și banditism” să părăsească lagărele pe toată durata războiului. Ordinul a afectat cel mai mult femeile cu copii care ar fi trebui eliberate și care nu și-au mai găsit copiii deloc sau i-au găsit mult mai tîrziu în lagăre.

A fost mărită durata zilei de lucru. Refuzul de a munci nu mai era doar o infracțiune ci a devenit un act de trădare. Deținuții au fost folosiți la producția de muniție, uniforme, telefoane de campanie și măști de gaze. Peste un milion de deținuți au fost duși să lucreze la construcția de căi ferate, drumuri și aerodromuri. Când era nevoie urgentă de lucrători în construcții, deținuții erau primii trimiși la muncă.

Haosul a fost o altă componentă a istoriei Gulag-ului în timpul războiului. Rapida înaintare a trupelor germane a dus la închiderea în grabă a unor lagăre și la evacuarea altora. În Polonia de Est și în statele baltice unde închisorile erau pline de deținuți politici, NKVD-ul a trecut la execuția în masă a deținuților politici.Rata mortalității pentru anii 1942 și 1943 este cea mai mare din toată istoria lagărelor. Se consideră că pe durata războiului au murit în lagăr circa 2 milioane de oameni, fără a fi luați în calcul cei care au murit în urma deportării sau a altor forme de recluziune.

De multe ori evacuarea deținuților s-a făcut pe jos. Aceștia au fost obligați să facă față unor lungi marșuri forțate. Li s-a spus că: „Nu avem mașini. Aceia care pot merge pe jos, vor merge pe jos. Fie că vă convine sau nu, toți veți merge pe jos. Pe cei care nu pot merge îi vom împușca. N-o să lăsăm nemților pe nici unul….voi decideți”.

Au fost date amnistii succesive pentru „cei condamnați pentru absențe de la lucru, pentru delicte administrative și economice obișnuite și neînsemnate”. Acestora li s-au adăugat de-a lungul anilor de război, sute de mii de foști culaci. Deținuții amnistiați au fost trimiși direct în Armata Roșie. Au fost rechemați și câțiva ofițeri de prestigiu așa cum este cazul lui Aleksandr Girbatov rechemat de la Kolîma. El a condus una dintre ofensivele rusești asupra Berlinului.

La sfârșitul războiului, Stalin a început să se gândească la situația teritorială. El declara într-o discuție cu Tito, liderul iugoslav, că: „Acest război nu este ca acela din trecut. Oricine ocupă un teritoriu impune și propriul său sistem social. Fiecare impune propriul său sistem social, până unde înaintează armata lui.” Cum lagărele erau o parte importantă a sistemului sovietic, NKVD-ul a intrat într-o fază expansionistă internaționalistă.

În Germania de Est au fost înființate 11 lagăre „speciale” de concentrare numite spețlagheria.Două au fost înființate pe locul a două lagăre de concentrare naziste, adică Sachsenhausen și Buchenwald. Toate se aflau sub controlul direct al NKVD și au fost organizate ca cele din Gulag. Ele trebuiau să frângă coloana vertebrală a burgheziei germane. În ele au fost închiși, nu naziști și criminali de război, ci judecători, oameni de afaceri, doctori și jurnaliști.

Au fost înființate lagăre și în Ungaria, Cehoslovacia și România. În memorialistica despre lagărele din Ungaria și Cehoslovacia se vorbește de un sistem care pare copiz perfectă a Gulagului. Deținuți morți de foame, deținuți politici trimiși la muncă la minele de uraniu fără a beneficia de echipamente de protecție, deținuți ajunși în lagăr pentru motive incredibile. Un meteorolog a ajuns în lagăr pentru că a spus că „un curent de aer rece vine din direcția nord-est, dinspre Uniunea Sovietică”.

Lagărele românești sunt, însă, cele mai apropiate de modelul Gulag-ului. Cele mai multe au fost ridicate de poliția locală sub directa îndrumare a consilierilor sovietici. Aici au fost începute proiecte absurde și megalomane de tipul celor susținute de Stalin în URSS. Canalul Dunăre-Marea Neagră a fost un astfel de proiect. O lozincă a propagandei spunea: „Canalul Dunăre-Marea Neagră este mormântul burgheziei românești”.

Cele mai multe lagăre de acest tip au fost închise destul de repede, unele chiar și înainte de moartea lui Stalin. Cele din Germania de Est au fost desființate primele din cauza scăderii popularității partidului est-german în rândul cetățenilor. Cei mai periculoși deținuți au fost deportați în URSS. Comuniștii bulgari au mențiunut câteva lagăre dure de muncă silnică până în anii ‘70, cu mult după desființarea sistemului sovietic.

Sfârșitul războiului a însemnat renașterea speranței pentru locuitorii URSS, liberi sau aflați în lagăre. Au circulat zvonuri că vor fi desființate colectivele, că nu vor mai lipsi bunurile de larg consum pentru că industria urma să se îndrepte spre producerea acestora. O amnistie pentru femeile gravide și cele cu copii mici și posibilitatea de a primi din nou pachete de acasă au trezit și întreținut și speranțele deținuților.

Planurile lui Stalin erau cu totul altele. Amnistia nu s-a adresat și deținutelor politic și avea ca motiv principal creșterea șocantă a numărului de orfani care aducea cu sine problema bandelor de infractori minori, a copiilor fără adăpost și a huliganismului. Permiterea de pachete încerca să compenseze lipsa acută de alimente. În plus, se dclașase Războiul Rece, rușii considerând că după Hiroshima și Nagasaki, producția militară era esențială. Bunurile de larg consum puteau să mai aștepte.

Stalin a dat ordin ca orice discuție despre democrație să fie pedepsită. A cerut reorganizarea NKVD care s-a âmpărțit acum în două servicii: Ministerul Afacerilor Interne care controla Gulagul și MGB devenit apoi KGB care controla serviciile de contraspionaj și de informații externe, grănicerii și supravegherea opozanților regimului. Au fost inițiate noi arestări în rândul armatei și a minorităților, în special a evreilor, a colhoznicilor și a unor cetățeni străini. Gulagul a cunoscut în anii ‘50 cele mai mari dimensiuni de la înființarea sa.

S-a decretat că exilații „au fost deportați pentru totdeauna”, ceea ce făcea imposibilă o întoarcere a acestora în locurile natale. Au fost arestați o parte dintre foștii deținuți politici care fuseseră inițial arestați între 1937 și 1938 și eliberați ulterior. Arestările s-au făcut în ordine alfabetică. Gulagul și exilul nu mai erau pedepse temporare, ci se transformaseră într-un stil de viață.

Deținuții erau și ei diferiți. Numărul deținuțior politici era mai mare și includeau foști soldați ai Amatei Roșii, foști ofițeri ai armatei poloneze, partizani ucraineni și baltici, prizonieri de război germani și japonezi. Acești oameni luptaseră în tranșee, organizaseră conspirații, conduseseră trupe. Grupurile de infractori de drept comun folosite de administrația lagărelor pentru pedepsirea și controlarea neoficială a politicilor nu le mai putea face față.

Deținuții politici s-au organizat în lagăre și i-au înfruntat pe hoți, având de multe ori câștig de cauză.Autoritățile au luat măsuri și i-au trimis pe cei mai periculoși deținuți politici în lagăre speciale. Acolo ei purtau uniforme vărgate cu numele cusut pe spate, pe piept și pe șepci, ferestrele barăcilor erau prevăzute cu gratii și ușile erau încuiate pe timpul nopții. Asistența medicală era minimă, ziua de lucru era de 10 ore și contactul cu exteriorul redus la minim. Lagărele erau situate în zonele cele mai aspre ale țării, adică la Vorkuta, Kolîma, Norilsk.

Schimbarea raportului de forțe dintre deținuții politici și cei de drept comun a dus la schimbarea atitudinii șefilor de lagăr. Corupția, lenea și comportamentul amenințător al deținuților de drept comun afectau productivitatea lagărelor. Faptul că nu îi mai puteau controla pe politici însemna că nu mai exista nici un motiv pentru tolerarea unui astfel de comportament. A început un adevărat război împotriva delicvenților și s-a ajuns la adevărate războaie în cadrul închisorilor.

Răzmerițele și refuzul de a munci au devenit probleme importante în lagăre. Au urmat greve și proteste, evadări armate și greve ale foamei în masă. S-au reintrodus recompensele în bani și promisiunile de reducere a pedepselor. S-a pus în discuție posibilitatea utilizării muncitorilor liberi în locul deținuților în minele de cărbuni și rafinăriile de petrol. În timp ce se încerca găsirea unei soluții, Stalin a murit.

Moartea lui Stalin a fost anunțată la radio-urile din lagăr. Printre administratorii lagărelor, confuzia era totală. Majoritatea așteptau începerea unui nou val de represiune. Beria a preluat puterea și a declarat public că are intenția de a „lichida sistemul de muncă forțată, din cauza ineficienței sale economice și a lipsei de perspective”. A oprit lucrările la proiectele megalomane și a dat o amnistie pentru deținuții politici. Declarațiile sale i-au speriat pe ceilalți membri din conducere așa încât a fost arestat și împușcat.

Gardienii, speriați de schimbări, au început să se poarte altfel cu deținuții. Au început să li se adreseze cu „tovarășe”, să le strângă mâna. „Regimul lagărului s-a îndulcit, a devenit suportabil” își amintește un deținut. Au izbucnit tot felul de violențe. Medicii care refuzau să elibereze certificate de invalizi care asigurau eliberarea, erau bătuți, amenințați și chiar înjunghiați.

În lagărele speciale, schimbările au fost minime. Acest lucru a stârnit furia zekilor. Se organizaseră deja grupuri antistaliniste și antisovietice puternice. Liantul era, de regulă, reprezentat de naționalitate. În lagărul de la Minlag, deținuții înființaseră chiar și un ziar clandestin, scris de mână și distribuit în lagăr. Exista o luptă continuă și dură împotriva informatorilor care erau asasinați.

Au izbucnit revolte împotriva administrației din lagărele de la Norilsk și Vorkuta. Au izbucnit greve inspirate de grevele muncitorilor din Berlinul de Est. Pe pereții unei mine a apărut scris mesajul: „Nu se mai extrage cărbune până când nu se dă o amnistie”. În afara lagărelor grevele nu au avut sprijin. Oamenii erau în continuare speriați de posibilele repercursiuni.

Au fost trimiși reprezentanți oficiali de la Moscova pentru a discuta cu deținuții. Într-un final, probabil la inițiativa lui Hrușciov, s-a luat decizia ca grevele să fie lichidate. Soldații au înconjurat lagărele aflate în grevă. Lagărele au fost evacuate, liderii greviștilor au fost arestați, iar ceilalți deținuți au fost trimiși în alte locuri. În unele locuri, evacuarea a fost pașnică, în altele s-a ajuns la confruntări între deținuți și soldați care au deschis focul asupra recalcitranților.

Revoltele au continuat. Poate cea mai importantăa fost cea din lagărul special de la Steplag, situat lângă satul Kenghir din Kazahstan. Deîinuții de aici au reușit ăn urma revoltei să alunge întreg personalul lagărului și s-au organizat foarte bine. Și-au ales un comitet de grevă însărcinat cu negocierile, dar și cu organizarea traiului în lagăr. Deși a fost înăbușită cu tancurile, greva de la Steplag a marcat începutul sfârșitului pentru lagărele de muncă.

Ca urmare a grevelor, conducerea Uniunii Sovietice a început să ia în calcul desființarea lagărelor de muncă forțată. Lipsa de rentabilitate a lagărelor a fost un alt motiv care a cântărit greu în luarea acestei decizii. Comitetul Central a dat o rezoluție prin care ziua de lucru revenea la opt ore, deținuții puteau fi eliberați înainte de termen, lagărele speciale erau desființate. Deținuții au primit dreptul de a scrie scrisori și de a primi pachete.

A început o reexaminare a dosarelor deținuților politici. Hrușciov a înființat un comitet național, condus de procurorul șef al URSS, pentru a supraveghea operațiunea. A înființat comitete locale pentru revizuirea condamnărilor deținuților. Au început, apoi, eliberările. Raportul lui Hrușciov în care acesta îl ataca pe Stalin a fost un semnal care a dus la creșterea numărului de eliberări, dar și a proceselor de reabilitare.

A început desființarea Gulag-ului. În anul 1957, atât Dalstroi, cât și Norilsk, două dintre cele mai mari și mai puternice complexe de lagăre, au fost desființate. Ministerele corespunzătoare adică al minelor, al construcțiilor de mașini sau de drumuri au preluat mari părți din ceea ce fusese complexul industrial al lagărelor. Sistemul juridic nu a fost, însă, refomat. Aceeași judecători și aceeași gardieni aplicau în continuare aceleași legi la fel de politizate.

Eliberările au creat, de multe ori, o stare de confuzie printre deținuți. Evghenia Ghinzburg povestea despre o femeie care efectiv nu voia să părăsească baraca. „Problema e că eu una nu pot să înfrunt lumea de afară. Vreau să rămân în lagăr”, le-a spus ea prietenelor. Mulți nu aveau încredere în Hrușciov, așa ca și-au luat slujbe de lucrători liberi lângă Vorkuta și Norilsk pentru că așteptau următoarea arestare.

O parte dintre deținuți au reușit să se reintegreze în societatea sovietică. Multora le era foarte greu să își revadă foștii colegi și prieteni prosperi. Lev Kopelev a scris că, după ce s-a întors, nu a mai suportat deloc să stea în compania oamenilor de succes, preferând-o pe cea a oamenilor învinși. Unii dintre ei și-au povestit experiențele în cărți devenite memoria vie a ceea ce s-a întâmplat în Gulag. Cei mai importanți sunt Alexandr Soljenițîn, Evghenia Ghinzburg, Varlaam Șalamov, Nadeja Mandelștam.

Viața din lagărele sovietice ne este cunoscută datorită memoriilor deținuților, declarațiilor dezertorilor, rapoartelor și statisticilor oficiale. S-au păstrat, de asemenea, fotografii în arhivele NKVD care au fost făcute publice. S-au păstrat dosare ale deținuților în care sunt consemnate acuzațiile, numele denunțătorilor dacă ei au existat și hârtii care relatează arestarea sau alte momente din viața victimelor.

Cele mai importante și cunoscute cărți despre viața din lagăr sunt Arhipelagul Gulag scrisă de Alexandr Soljenițîn, el însuși arestat și trimis în Gulag pentru comentarii denigratoare la adresa lui Stalin, Povestiri din Kolîma scrisă de Varlaam Șalamov, una dintre cele mai dure și întunecate cărți scrise vreoodată despre universul concentraționar sovietic, Destin în bătaia vântului de Evghenia Ghinzburg, carte care oferă un punct de vedere feminin în ceea ce privește experiența de lagăr.

Se consideră că circa 30 de milioane de oameni au trăit experiența vieții de zek., adică de deținut în lagărele sovietice. Mulți dintre ei nu s-au mai întors niciodată acasă, urmele fiindu-le șterse cu desăvârșire. Cu toate acestea, descrierile existente și realitatea faptelor nu au reușit să îi convingă pe toți locuitorii URSS că fenomenul chiar a avut loc și cu atât mai puțin pe admiratorii occidentali ai lumii staliniste. Munca forțată a fost o realitate a URSS negată de o parte a societății.

Spre deosebire de lagărele naziste unde scopul final era exterminarea deținuților, în centrul Gulagu-ului sovietic se află munca și îndeplinirea planului. A existat un dezinteres clar față de soarta deținutului. Acesta era privit ca mână de lucru ieftină și ușor înlocuibilă. Soarta deținuților și a administrației lagărelor erau întrepătrunse pentru că depindeau, în totalitate, de raportarea realizărilor și deciziile lui Stalin. De aceea s-a născut, la un moment dat, un fel de complicitate între cele două lumi.

Viața în Gulag a însemnat o luptă dură pentru supraviețuire. Omul trecea prin etape diferite care îl obișnuiau cu viața pe care urma să o aibă. Autoritățile au gândit și creat un adevărat proces care includea arestarea, interogatoriul și transportul deținuților de-a lungul căruia oamenii erau transformați de frică, umilință și foame. Ajunși la destinație erau mai ușor de controlat și manevrat.

Arestarea reprezenta primul pas în drumul spre Gulag. Era, de asemenea, primul pas în semănarea terorii și în zdrobirea voinței nu doar a celui arestat ci și a întregii comunități din care acesta făcea parte. Delictele pentru care oamenii erau arestați, judecați și condamnați erau, de cele mai multe ori, absurde. Astfel chiar dacă sistemul represiv era legal, el nu era și moral. Arestările tradiționale erau de cele mai multe ori arestări nocturne. Arestările de acest fel aveau mai multe avantaje pentru regim: agenții securității erau în superioritate numerică, se evitau posibilele mulțimi de susținători ai victimei, nu se vedea câte persoane sunt arestate într-o noapte. Un proverb sovietic spunea, legat de acest tip de acțiune, că: „hoții, prostituatele și NKVD-ul lucrează mai ales noaptea”.

Osip Mandelștam, un poet rus cunoscut, a fost arestat pentru criticile adresate lui Stalin într-o poezie. Poezia îl poziționa ca un adversar al sistemului. Frații Starostin, fotbaliști celebri în epocă, au fost arestați, după cum credeau ei, din cauza faptului că echipa lor, Spartak, a învins Dinamo care era echipa favorită a lui Beria, șeful NKVD în acea perioadă. Țăranul Serioghin a fost arestat pentru că atunci când a auzit de asasinarea lui Kirov, seful organizației comuniste din Leningrad, a spus: „mă doare în cot”. El credea că Kirov era cineva din satul vecin care murise într-o încăierare. A primit o condamnare de 10 ani.

Arestările erau de mai multe feluri. Arestarea tradițională însemna o bătaie în ușă în miez de noapte. Arestarea tradițională permitea arestatului să își ia un mic bagaj și era urmată de o percheziție care putea dura uneori și o noapte întreagă. Cei care efectuau perchezițiile se numeau juriști. Aceștia dădeau bolnavii jos din pat și le rupeau pansamentele, căutau în sicrie dacă era un decedat în casă, ridicau bolnavul de pe masa de operație.

Arestările mai erau diurne, la serviciu, pe stradă, în călătorie, pentru prima sau a doua oară, individuale și în grup. Arestările se mai deosebeau după gradul de surpriză necesară, după gradul de împotrivire estimată, după seriozitatea percheziției efectuate, de necesitatea de a aresta și soția, copiii și tot restul familiei și de a îi trimite pe toți în lagăr. Arestările politice se mai caracterizau și prin faptul că erau ridicați oameni absolut nevinovați care nu opuneau nici o rezistență crezând că s-a făcut o greșeală în cazul lor.

Alexander Dolgun, funcționar la ambasada americană, a fost strigat pe stradă de un tip care s-a dovedit agent al poliției secrete care l-a arestat. O femeie a fost invitată la un spectacol la teatrul Balșoi de către prietenul ei, un anchetator profesionist, care a condus-o de la teatru direct la Lubianka. Celor de rang mare, activiști de partid sau militari, li se dădeau uneori alte însărcinări, li se puneau la dispoziție un vagon salon, iar apoi erau arestați în timpul călătoriei.

De regulă, deținuții erau înregistrați, fotografiați și amprentați cu mult înainte de a fi informați în legătură cu motivele arestării și cu soarta care îi aștepta. Cel mai adesea, Organele nu aveau motive serioase de alegere: pe cine să aresteze și de cine să nu se atingă, ele doar realizau o cifră de control. De exemplu, cel vizat să fie arestat datorită unor circumstanțe întâmplătoare, cum ar fi denunțul unui vecin, putea fi înlocuit cu un alt vecin dacă nu era găsit acasă când veneau să îl ridice.

Arestații, dacă nu erau imediat deportați erau duși la închisorile locale unde li se luau nasturii, curelele, bretelele, șireturile, jartierele, elasticul de la lenjeria de corp și orice altceva ar fi putut folosi pentru a se sinucide. Urmau percheziții corporale amănunțite care îl șocau pe cel arestat și îl făceau să se simtă deposedat de orice demnitate umană. Primele ore după arestare erau „menite să îl zdrobească pe cel arestat, astfel încât nici unul să nu rămână cu mintea întreagă”, după cum scrie Alexandr Soljenițîn. Erau trimiși la izolare sau în celule supraaglomerate.

Interogatoriul nu era caracteristic doar sistemului sovietic. Inchiziția, Gestapoul, serviciile secrete și-au rafinat de-a lungul timpului metodele de interogatoriu. Presiunea psihologică era caracteristica majorității interogatoriilor, indiferent de sistemul în care aveau loc. Numărul mare de arestări din Rusia Sovietică a determinat apariția de metode speciale de interogatoriu. Metodele NKVD erau diferite și variau de la un interogatoriu sumar care dura patru sau cinci minute până la interogatorii care durau zile întregi. În tot acest timp, acuzații erau bătuți și torturați până își „aminteau” delictele comise și numele complicilor lor. Încă din 1919, principala metodă de anchetă era: pistolul pe masă.

Recunoașterea faptelor era extrem de importantă pentru cei care efectuau interogatoriile. Obțineau, astfel, o legitimare a propriilor acțiuni. Se considera că obținerea unei mărturii era cel mai bun rezultat care se putea obține de către un anchetator. Se spune că însuși Stalin, fost agent al poliției politice țariste, era obsedat de obținerea de mărturii.

Oamenii erau bătuți cu bastonul de cauciuc, cu saci de nisip, li se rupeau mâinile și picioarele, erau atârnați de mâini și picioare. Unii erau obligați să stea în picioare zile întregi până mărturiseau. Se practica și tortura psihologică: oamenii erau privați de plimbări, pachete și cărți, de mâncare sau somn. Alții erau amenințați că vor suferi și alți membri ai familiei sau erau izolați pentru lungi perioade de timp. Femeile erau violate sau amenințate cu violul.

Cea mai uzuală formă de tortură era privarea de somn. Deținuții o numeau „punerea la conveier” adică la bandă rulantă și putea dura de la zile până la săptămâni întregi. Ca urmare a acestui regim, mintea începea să le joace feste deținuților. Aveau goluri de memorie, oamenii începeau să simtă că vor înnebuni. Gâdilatul în nas cu o pană de pasăre, stingerea țigării pe pielea inculpatului erau considerate metode „ușoare”.

Bătaia a fost interzisă în perioada de dinainte de 1937. Din 1937 și până în 1939 folosirea presiunii fizice a fost aprobată de către Comitetul Central. După 1939 se cereau îndeplinirea unor formalități birocratice pentru tortură. Stalin spunea că tortura era „o metodă întru totul corectă și umană” chiar dacă fusese folosită, uneori, și împotriva oamenilor nevinovați. Cei anchetați era pregătiți astfel pentru viața din lagăre. Învățau că Statul putea dispune de ei cum dorea, că nu mai aveau drepturi.

În timpul și după terminarea interogatoriului, acuzatul rămânea închis uneori și luni întregi până își afla pedeapsa. Arestații care cooperaseră, adică mărturisiseră, putea primi scrisori, pachete de mâncare, ziare și reviste și erau scoși la o plimbare de o oră pe zi. Dacă nu colaboraseră, nu beneficiau de aceste drepturi și, în plus, își puteau pierde chiar și rația de hrană.

Cele mai cunoscute îmchisori erau cele din Moscova: Lubianka, Lefortovo și Butîrka. Lubianka aflată în centrul Moscovei era folosită pentru primirea și interogarea celor mai periculoși infractori politici. Lefortovo fusese o închisoare militară. Devenită neîncăpătoare a primit o anexă care și-a căpătat o reputație oribilă din cauza torturilor care se practicau acolo. Butîrka fusese, inițial, un palat care a fost transformat în închisoare. Aici erau închiși în mare parte cei a căror anchetă se terminase și care așteptau să fie trimiși în altă parte.

Închisorile erau murdare, neîncăpătoare și pline de purici, ploșnițe și boli. Izolarea sau supraaglomerarea erau alți factori cu care erau nevoiți să se obișnuiască deținuții. În multe închisori deținuților li se interzicea să stea de vorbă, să cânte sau să scrie pe pereții celulelor. Deținuții nu aveau voie să doarmă cu mâinile sub pătură. În fiecare celulă exista cel puțin un turnător.

Pentru mulți deținuți, închisoarea începea din boxă, adică dintr-o ladă sau un dulap. Era închis într-o celulă care semăna cu o cutie. Uneori avea un bec și ceva pe care să se poată așeza, alteori era întunecată și nu se putea sta decât în picioare. Când nu aveau boxe suficiente țineau deținuții pe un scaun pe hol, fără sprijin, timp de cinci șase zile și nopți. Groapa diviziei înlocuia și ea cu succes boxa. Era o groapă de trei pe doi, sub cerul liber, care devenea celulă și closet pentru deținut.

Celulele aveau, de regulă, un staroste sau veteranul celulei. Îndatoririle acestuia variau de la păstrarea curățeniei în celulă până la asigurarea mersului ordonat la toaletă, de la primirea noilor deținuți și asigurarea unui prici pe care să doarmă, până la rezolvarea conflictelor din celulă. Pentru că era nevoie să se bucure de autoritate în fața tuturor deținuților, starostele era ales „ilegal” de către deținuți. Comandantul închisorii afla numele celui ales de la informatori și îl accepta în mod oficial.

Interdicțiile de comunicare, atât între deținuți cât și cu exteriorul, i-au determinat pe cei închiși să caute și să găsească metode ingenioase de comunicare. Erau lăsate bilete la toaletă, se aruncau mesaje peste zid, se folosea codul Morse, bătându-se în pereții celulelor sau în țevi. Cine era prins era trimis la carceră. Acestea erau variate: unele cu umiditate, altele cu apă, unele fierbinți altele cu temperaturi apropiate de cele de îngheț.

Arestarea, interogatoriul și experiența din închisoare constituiau pentru deținut o inițiere în regulile sistemului. Ruperea de viața de până atunci venea, însă, odată cu călătoria de-a lungul Rusiei către lagăr. De cele mai multe ori, deținuții erau transportați până în gară cu camioane care păreau, din exterior, că transportă marfă obișnuită. Pe unele chiar scria „Pâine” sau ”Legume-Fructe”. În orașele de provincie, deținuții mergeau uneori pe jos până în stațiile de tren, prin oraș. Ajunși în lagăr, deținuții vedeau pe poarta acestuia, lozinci: „Munca în URSS este o chestiune de onoare, glorie, cinste și eroism!” sau „Prin muncă cinstită îmi plătesc datoriile față de patrie”. Lagărul de la Solovețki avea sloganul „Prin muncă, spre libertate!”.

Vagoanele cu care erau transportați deținuții erau înconjurate cu sârma ghimpată, aveau lămpi electrice deasupra și la baza fiecărui vagon, gardienii stăteau pe platforme de lemn, iar ferestrele erau protejate de gratii groase de fier sau blocate cu totul. Sub vagon erau țepușe de fier. Vagoanele erau fie Stolîpniki adică vagoanele lui Stolîpin, fie vagoane de vite. Vagoanele Stolîpin erau numite după unul dintre prim miniștrii țariști care le-ar fi introdus în Rusia la începutul secolului XX.

Chinurile suportate în timpul transportului erau numeroase. Înghesuiala, lipsa toaletelor și, mai ales, lipsa de hrană și apă erau cele mai frecvente. Lipsa apei era cel mai acut simțită. Un deținu primea o cană cu apă pe zi deși hrana consta de cele mai multe ori în pește sărat. Cei foarte tineri și cei foarte bătrâni sufereau cel mai mult. Mamele cu copii sugari nu erau nici ele scutite de acest tratament. Unele au înnebunit, altele și-au tăiat gâtul cu cioburi de sticlă.

Pentru cei trimiși la Kolîma urma călătoria cu vaporul. Erau folosite vechi cargouri olandeze, suedeze și engelzești care nu fuseseră proiectate pentru transportul de oameni. Pe punte erau instalate cuiburi de mitralieră, sub punte, bănci de lemn pentru deținuți. Apa, hrana și aerul erau, din nou, insuficiente. Tifosul și dizenteria erau o constantă a vieții deținuților.

Deținuții politici erau, de multe ori, transportați împreună cu deținuții de drept comun. Locurile mai bune pe navă reveneau celor din urmă. Aceștia chinuiau la rândul lor deținuții politici: vomau sau urinau în capul celor aflați la nivelele inferioare, îi jefuiau pe cei care mai aveau câteva bunuri, femeile erau violate frecvent. Condițiile nu s-au îmbunătățit niciodată în ciuda rapoartelor și reclamațiilor frecvente.

După ce erau numărați, atât bărbații cât și femeile erau duși la baie și rași complet. În unele lagăre primeau haine, în altele își purtau propriile haine. Nimeni nu era interesat dacă hainele se potrivesc ca mărime. De aceea oamenii începeau treptat să caute metode de a își îmbunătăți ținuta, cârpind-o sau cosând buzunare. De multe ori o ținută mai bună asigura un statut mai bun în lagăr.

Urma procesul de selecție în urma căruia se stabilea în ce fel de baracă urma să locuiască deținutul și ce muncă urma să presteze. Repartizarea avea la bază două criterii: originea socială și starea de sănătate. O comisie medicală stabilea dacă deținutul este capabil de muncă grea. Bolnavii erau puși în carantină și după însănătoșire erau trimiși la muncă.

Deși erau situate pe întreaga suprafață a URSS, lagărele aveau câteva elemente în comun în ceea ce privește modul de funcționare și organizare. Existau reglementări ferme de la Moscova care, însă, în realitate nu erau respectate de șefii de lagăre, gardieni și deținuți. Spațiul în care trăiau deținuții se numea zona. Prin lege, o zonă era cuprinsă într-un pătrat sau dreptunghi. Zona era înconjurată de stâlpi din lemn pe care era întinsă sârmă ghimpată. Dacă era în apropierea unui oraș, gardul de sârmă era înlocuit cu un zid de lemn sau cărămidă. Intrarea în zonă se făcea prin „vahta” sau corpul de gardă. Gardienii îi verificau aici pe toți cei care intrau sau ieșeau din lagăr. Gardieni înarmați și de multe ori câini dresați asigurau paza zonei.

Regulamentul controla modul în care deținuții își petreceau timpul. Acesta stabilea când trebuia să se trezească deținutul, cum și când trebuia să primească de mâncare, cât trebuia să muncească, cât și când trebuia să doarmă. Regulamentul a fost des încălcat, mai ales în timpul războiului când durata zilei de lucru a crescut la 12-16 ore. Cine nu își îndeplinea norma, rămânea la muncă indiferent de prevederile regulamentului.

Deținuții locuiau în barăci. De cele mai multe ori erau obligați să și le construiască singuri. Dormeau pe priciuri înguste, podelele erau de pământ sau lemn. Priciurile erau supraaglomerate. Mirosul era cumplit din cauza hainelor murdare și mucegăite lăsate la uscat peste tot. Lor li se adăuga mirosul de la hârdăul în care deținuții erau obligați să își facă noaptea nevoile.

Principala masă a deținutului o reprezenta zeama numită balandei. Aceasta era primită o dată sau de două ori pe zi. Avea un gust respingător, în mare parte era apă chioară și conținutul avut era suspect. Se făcea din varză și cartofi stricați, uneori o bucată de carne care putea fi de porc sau de câine, din branhii de pești sau plămâni de animale. Deținuților le era încontinuu foame pentru că administrația raționaliza rațiile de hrană și le împărțea în funcție de realizarea planului.

Lipsa igienei, aglomerația și murdăria au determinat o adevărată invazie de păduchi și ploșnițe. Teoretic, baia era obligatorie la zece zile. Obligatorie era și dezinfectarea periodică a hainelor pentru distrugerea insectelor. În realitate, dezinfecțiile erau ineficiente, săpunul lipsea de multe ori și baia era considerată de deținuți o corvoadă. În băi era frig, aveau o cană sau două de apă pentru spălat, li se permiteau doar câteva minute în baie, cozile erau uriașe. În acest timp, barăcile le erau percheziționate și bunurile aruncate în zăpadă.

Tacâmurile și vesela erau insuficiente. Deținuții și le confecționau uneori din lemn. Supa și pâinea înghețau de multe ori până ajungeau să fie servite tuturor. Hoția era prezentă la toate nivelele ceea ce făcea ca hrana să fie și mai sărăcăcioasă. Singurul produs care nu era permis de regulile deținuților să fie furat era pâinea. Pentru cel prins furând pâine, pedeapsa era moartea. Deținuții erau cei care îl executau. Pâinea era neagră, udă și grea pentru că era făcută cu multă apă.

Lagărele aveau un departament cultural educativ al cărui scop era, cel puțin pe hârtie, educarea deținuților. Instrument de propagandă, departamentul publica gazete de perete în care erau prezentați muncitorii fruntași, organiza întreceri socialiste al căror premiu era o rație mai mare de mâncare sau un carnețel, organiza ședințe și întâlniri cu deținuții chiulangii în care propagandiștii încercau să îi convingă să muncească.

Munca era ocupația principală a deținutului din lagărul sovietic. Întreaga viață a deținutului avea în centrul ei munca și întreaga planificare a administrației era orientată spre realizarea planului. Activitățile economice din Gulag erau la fel de variate ca și cele din exteriorul lagărelor. Se produceau echipamente militare, piese auto, încuietori de uși, nasturi, mobilă. Se proiectau avioane sau centrale electrice. Haosul era caracteristica esențială a Gulagului. Proiecte lipsite de logică, lipsa echipamentelor specializate și a tehnicienilor care să întrețină mașinăriile existente, declararea falsă a îndeplinirii normelor și, în consecință, creșterea lor artificială, transformau orice activitate în corvoadă. Șefii de lagăr erau supuși inspecțiilor interminabile și programelor de verificare și îndemnați în permanență să obțină rezultate mai bune.

Oamenii erau organizați în brigăzi. Acestea puteau cuprinde de la 4 la 400 de muncitori. Aceștia munceau, mâncau și dormeau împreună. Brigada era condusă de un brigadier, un deținut de încredere, care era responsabil cu îndeplinirea sarcinilor și finalizarea lucrărilor în care erau implicați. Relația deținutului cu brigadierul îi putea decide soarta și chiar viața. Unii brigadieri își amenințau și intimidau muncitorii, alții le permiteau să funcționeze ca o echipă dându-le, astfel, șanse de supraviețuire mai mari.

În lagărele din nordul îndepărtat, climatul și terenul accidentat creau și mai multe probleme deținuților. Iarna temperaturile coborau până la minus 45-50 de grade. Doar la aceste temperaturi era permisă încetarea muncii. Vara, tundra se transforma în mocirlă și roiurile de țânțari erau atât de dese și zgomotoase încât le era imposibil să audă altceva. Îmbrăcămintea și încălțămintea nu îi proteja aproape deloc. De multe ori își improvizau cizme din scoarță de copac, zdrențe sau cauciucuri vechi.

Deținuții care munceau se împărțeau în două categorii: cei repartizați la munca generală, adică muncile grele, necalificate care cereau un mare efort fizic, și cei privilegiați care prestau munci mai ușoare fie la bucătărie, fie pentru comandanții lagărului, fie în fermele de pe lângă lagăr.

Carcera sau celula de izolare era pedeapsa pentru cei recalcitranți. Regulamentul prevedea să fie construită din cărămidă, să fie bine păzită și izolată strict. Deținuții izolați nu erau scoși la muncă. Li se interziceau mișcarea, tutunul, hârtia și chibriturile. Carcerele erau pline de hoți profesioniști, de deținuți religioși care refuzau să muncească sau alți „îndărătnici”. Umezeala, frigul, hrana insuficientă și torturile erau frecvente. În unele lagăre, cei aflați la carceră erau împușcați.

Deținuții care își îndeplineau planul aveau voie să primească și să trimită scrisori, să primească pachete și să își vadă rudele o dată la șase luni. Scrisorile erau cenzurate, deținuții neavând voie să vorbească despre condițiile din lagăr. Hârtia era o raritate chiar și pentru cei din administrație. Un contabil dintr-un lagăr a folosit hârtie de tapet uzată pentru documentele oficiale. Pachetele, din cauza haosului și dezinteresului administrației ajungeau uneori cu întârziere și de trei ani, alteori niciodată.

Întâlnirile cu membrii familiei erau dureroase pentru ambele părți. Cel rămas în libertate trebuia să parcurgă distanțe uriașe până la lagăr, suferea de stigmatizare din partea societății ca rudă a unui condamnat, aștepta uneori și zile întregi pentru o întâlnire de câteva minute sau supravegheată de gardian. Pentru deținut, așteptarea și idealizarea întâlnirii năștea dezamăgiri profunde după ce aceasta avea loc efectiv. De multe ori, încercau să se sinucidă după o astfel de vizită.

Comandanții, supraveghetorii, paznicii, temnicierii și gardienii, precum și angajații civili constituiau aparatul adminstrativ al unui lagăr. Unii comandanți s-au dovedit a fi umani fiind interesați de asigurarea unor condiții decente de viață deținuților. Unii gardieni și administratori beau cot la cot cu deținuții. Alții făceau tranzacții la negru cu aceștia sau erau complici la spargeri de apartamente. Mulți erau foști deținuți.

Condițiile de viață ale marii majorități a gardienilor și temnicierilor nu erau cu mult mai bune decât ale deținuților, mai ales în vreme de război. Și aceștia erau plini de păduchi, primeau alimente pe cartelă și rareori aveau posibilitatea de a își schimba locul de muncă. Deși cruzimea nu era nicăieri prevăzută în regulament, ea exista cu precădere. Interesul personal era, de multe ori cauza. Gardienii încurajau, de exemplu evadările pentru că dacă îi împușcau pe deținuții care evadau aveau parte de prime și de concediu.

Cu timpul, cei care ajungeau să lucreze în lagăre beneficiau de salarii mai mari, prime mai bune și concedii mai lungi decât ale angajaților obișnuiți. Voluntarii li se oferea un salariu cu până 50% mai mare, două luni de concediu vara și o dată la trei ani un bonus constând în salariul pe trei luni și trei luni de vacanță. Administratorii mai primeau pachete cu rații lunare gratuite, aparate radio și acces gratuit la așezăminte culturale. Copiii angajaților din lagăr aveau locuri asigurate în universități.

Foarte mulți ofițeri din lagăre aveau dosare penale. Trimiterea ofițerilor NKVD în administrația lagărelor era considerată o trimitere în exil. Deși la început statutul comandanților de lagăr a fost unul modest, treptat, unii dintre ei au strâns averi colosale, s-au folosit de deținuți ca de proprii servitori, au organizat competiții sportive sau concerte de muzică întrecându-se cu alți comandanți de lagăre.

Pentru administratorii de lagăr, deținuții erau niște mașini sau unelte pe care le foloseau pentru a duce la îndeplinire sarcinile trasate. Erau o mână de lucru convenabilă și ieftină. Limbajul administrativ și asigurarea binelui general le permiteau să vorbească și să justifice cu ușurință moartea deținuților. Deși erau permanent admonestați că nu îmbunătățesc condițiile de viață ale deținuților, foarte rar erau pedepsiți cu adevărat. Pedepsele erau primite în special pentru beție, viol sau crimă care nu lipseau din viața unui lagăr.

Educația celor care lucrau în lagăre ca temnicieri sau gardieni era precară. Majoritatea proveneau din mediul rural, unde primiseră o educație elementară. De cele mai multe ori aveau doar o idee vagă despre motivele pentru care deținuții erau închiși. Propaganda le cultiva ura împotriva deținuților politici pe care îi numea „infractori periculoși, sabotori și spioni care încearcă să distrugă poporul sovietic”.

În lagăre ajungeau atât deținuți politici cât și condamnați de drept comun și infractori profesioniști. În anii de lagăr de până la război, infractorii profesioniști controlau în mare măsura viața din lagăr. Acest lucru se întâmpla cu acordul tacit al administrației. În anii de război și după aceea, ucrainienii, cecenii și balticii, care fuseseră organizați în grupări de partizani, le-au luat locul. În lagăre se mai găseau pe lângă cetățenii URSS, chinezi, germani, americani, japonezi și evrei. Sexul, violul și prostituția făceau parte din viața lagărului. Se nășteau copii, de aceea existau în Gulag spitale și lagăre de maternitate, precum și creșe pentru nou născuți și copii mici. Unii copii care creșteau în aceste instituții fuseseră arestați împreună cu mama lor. Copiii erau bruscați, bătuți și înjurați de personalul care se presupunea că trebuie să aibă grijă de ei cât mamele erau la muncă. La vârsta de doi ani erau trimiși în orfelinate unde mureau, deveneau delicvenți și rareori își mai vedeau părinții. Mulți aveau probleme de vorbire și comportament.

Infractorii profesioniști reprezentau un pericol în plus pentru deținuții politici. Aveau o ierarhie bine stabilită, reguli dure care își aveau rădăcinile în lumea interlopă a Rusiei Țariste, în ghildele de hoți și cerșetori din acea epocă. Infractorii de acest tip nu munceau, ceilalți deținuți munceau pentru ei. Aveau propriul argou plin de cuvinte licențioase. Își îmbrăcau dinții în aur și argint, se tatuau pe tot corpul. Soljenițîn scrie că sub inimă își tatuau chipul lui Stalin sau Lenin crezând că nici un pluton de execuție nu va trage în ei.

Deținuții politici și cei obișnuiți proveneau din toate categoriile sociale. Erau intelectuali, muncitori și țărani. Deținuții obișnuiți erau, de multe ori, victime ale sistemului. De exemplu, o femeie a fost arestată pentru că furase un stilou din biroul în care lucra. Îl luase pentru fiul ei care nu avea cu ce să își scrie temele. Alții erau arestați pentru că spuseseră un banc politic sau scăpaseră vreo critică la adresa lui Stalin. Altcineva a primit cinci ani de lagăr pentru că întârziase la muncă zece minute.

Cu timpul, cele mai importante grupuri de deținuți au devenit cele constituite pe criteriul naționalității sau al locului de baștină. Grupurile se organizau pentru a face față amenințării reprezentate de infractorii profesioniști. Cea mai grea viață o aveau cei din republicile din Asia Centrală și din unele republici caucaziene. Nu se puteau adapta la climă, la condițiile de muncă, mâncarea li se părea insuportabilă. Clanurile rușilor erau puține. De obicei, se uneau după orașul sau regiunea de proveniență: moscoviți, leningrădeni, etc.

Jocul de cărți era o practică uzuală a infractorilor profesioniști și se dovedea periculoasă atât pentru ei cât și pentru ceilalți deținuți. Jucau pe bani, pâine și haine. Când le pierdeau pe ale lor, jucau pe banii, pâinea și hainele celorlalți. Oamenii își pierdeau astfel bunurile, luau bătaie sau nu dormeau nopți întregi pentru că trebuiau să și le păzească.

Au fost înființate colonii de copii pentru orfani, copii ai străzii și delicvenți juvenili. Se organizau razii de masă în urma cărora copiii erau trimiși în lagăre pentru a fi educați și transformați în muncitori. Tratamentul care li se aplica nu era cu mult diferit față de al adulților. Existau două excepții: trebuiau ținuți separați de adulți și nu trebuiau împușcați în caz de evadare. Prima regulă nu era întotdeauna respectată. Copiii erau trimiși la tăiat copaci, munceau în metalurgie sau în croitorii.

Mai exista un grup distinct în anatomia lagărului: credincioșii. Aceștia erau de două feluri: cei care se considerau în continuare comuniști și sectanții. Primii credeau cu tărie că ei sunt buni comuniști, că toți ceilalți sunt cu adevărat infractori. Mulți dintre ei considerau repercursiunile ca fiind o necesitate istorică pentru dezvoltarea societății sovietice. Baptiștii, martorii lui Iehova și alte secte nu cooperau cu statul sovietic, îl numeau Satana și refuzau să semneze orice document oficial.

Moartea era o constantă a vieții deținutului din Gulag. Boala și foamea erau principalele cauze de deces. Se murea din cauza tuberculozei, pelagrei sau dizinteriei. Existau și sinucideri. Tzvetan Todorov remarca că: „sinucigându-se, un om schimbă ordinea evenimentelor - chiar dacă pentru ultima oară în viață -, în loc să fie un resemnat. Sinuciderile de acest gen reprezintă acte de sfidare a sistemului, și nu acte disperate. O latură teribilă a morții în lagăr era anonimatul. Nu se știa unde erau îngropați morții, nu se știa dacă se redacta vreun certificat de deces. Această incertitudine reprezenta și unul dintre cele mai mari chinuri psihologice pentru deținut. Rudele nu erau anunțate iar însemnele de lemn putrezeau. Uneori prietenii supraviețuitori erau singurii care puteau după ani de zile informa familia. Dacă deținutul avea dreptul să scrie acasă, atunci când scrisorile încetau, familia știa cu aproximație data morții sale.

Muribunzii erau numiți fitli ca o lumânare pe cale de a se stinge, dar cel mai des dohodiaghi adică terminații. Lipsa hranei îi făcea pe oameni să își piardă atributele umane. Erau cuprinși de demență, mâncau orice le cădea în mână: păsări, câini, gunoaie. Nu se mai spălau, nu își mai ștergeau mucii, nu se mai curățau de purici. Unii dintre acești oameni au reușit să își revină și să supraviețuiască Gulagului.

Pentru a își păstra forțele și supraviețui, deținuții căutau metode ingenioase pentru a se sustrage muncii din lagăr. Tufta însemna a îl trage pe sfoară pe șef și era prezentă în toată lumea blocului sovietic sub formula: „ei ne fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim”. Deși au existat și excepții, de regulă, stahanoviștii erau „cei mai deștepți dintre șmecheri”. Evitau munca grea, dar primeau rațiile suplimentare și erau declarați muncitori fruntași.

Evghenia Ghinzburg povestește o de metodă folosită de cei care erau trimiși la tăiat bușteni. Pentru că în pădure erau deja mormane de bușteni tăiați,care nu fuseseră niciodată numărați, deținutele nu făceau altceva decât să taie capetele buștenilor. Astfel, aceștia păreau a fi proaspăt tăiați și supraveghetorii credeau că norma a fost îndeplinită. Muncitorii care construiau băi, puneau între cărămizi în loc de beton, mușchi de pământ. Efortul era mai mic, planul mai ușor de realizat.

O altă metodă de supraviețuire era colaborarea cu autoritățile, ceea ce îi ridica deasupra deținuților obișnuiți și le conferea o serie de privilegii. Aceștia constituiau în lagăr o categorie separată cunoscută sub numele de privilegiați. Privilegiații lucrau ca spălători de vase, fochiști, infirmiere, bucătari, frizeri și, uneori, chiar ca medici, ingineri și contabili. Șefii de lagăr se foloseau de deținuții politici în realizarea planului. Privilegiații erau obligați să semneze și un angajament prin care promiteau să dea informații autorităților despre ceilalți deținuți.

Doctorul lagărului reprezenta o altă posibilitate de salvare. Acesta era singurul care putea să scape un condamnat de obligația de a ieși la muncă. Pentru mulți deținuți ajunși la capătul puterilor, trimiterea la spital a fost singura șansă la viață. Mărturiile supraviețuitorilor vorbesc despre dedicarea medicilor și asistentelor pentru salvarea vieților deținuților. Exista un număr limitat al celor care „aveau voie” să se îmbolnăvească. Deținuții cu adevărat bolnavi își pierdeau dreptul la odihnă sau internare din cauza deținuților de drept comun care vânau scutiri de muncă.

Legarea de prietenii, lupta pentru a rămâne curat, activitățile intelectuale au fost alte strategii de supraviețuire. Păstrarea propriei demnități era în centrul tuturor acestor preocupări. Celebrarea Paștelui și a Crăciunului chiar și de către atei, participarea la slujbele religioase i-au ajutat pe unii deținuți să supraviețuiască. Confecționarea de obiecte utile și care puteau fi vândute celorlați deținuți - ace din oase de pește, linguri și chiar jucării - asigurau un supliment de hrană. Înscrierea în corul sau trupa de teatru a lagărului, talentul de povestitor sau recitator aduceau o serie de beneficii care i-a ajutat pe unii să supraviețuiască.

Clima aspră, distanțele mari dintre lagăre și orașe, prezența sârmei ghimpate, a zidurilor și a santinelelor pe întreaga regiune de taiga reprezentau motive serioase pentru a descuraja tentativele de evadare. În plus, populația locală nu acordau sprijin deținuților. Unii dintre ei au devenit chiar vânători de recompense profesioniști căutând deținuți în schimbul unui kilogram de ceai, al unui sac de grâu sau pentru bani. În cazul evadărilor deținuților de drept comun, o practică des întâlnită era cea a canibalismului. Distanțele mari până la așezările locuite făceau necesară hrana. De aceea când doi deținuți hotărau să evadeze îl cooptau și pe un al treilea care urma să devină hrană pentru drum. Îl omorau și îl mâncau în timpul drumului lung prin taiga.

Deținuții de drept comun erau cei care încercau să evadeze cel mai des. Ei aveau șanse mai mari de supraviețuire odată ajunși într-un oraș pentru că intrau în lumea interlopă și li se pierdea urma. În plus, gardienii și administrația lagărelor nu acordau o prea mare însemnătate acestui tip de evadare. Când evada un politic, însă, imediat se organizau detașamente de soldați, erau implicați localnicii și grănicerii. Pentru că „deținuții politici încercau întotdeauna să scape în străinătate - în patria lor nu exista refugiu” după cum remarca un fost deținut politic.

Supraaglomerarea, hrana proastă, programul de muncă au dus la revolte ale deținuților. Cea mai folosită formă era greva foamei. Metoda fusese folosită de primii deținuți politici de la Solovețki, fără mare succes, dat fiind faptul că marea majoritate a participanților erau împușcați. Au fost greve care au durat 115 sau 132 de zile. Fermitatea lor i-au impresionat până și pe ofițerii NKVD, fără a schimba, însă, politicile Gulagului.

În analele Gulagului există, înainte de moartea lui Stalin, o singură revoltă mai bine organizată, cea dintr-un mic lagăr din complexul forestier Vorkutlag. Revolta a avut loc în timpul războiului, în 1942. Deținuții i-au încuiat pe gardieni in sala de baie, le-au confiscat armamentul și s-au îndreptat spre orașul cel mai apropiat, Ust-Usa. Erau conduși de Mark Retiunin, muncitor liber, dar fost deținut politic. În oraș, au intrat în conflict cu localnicii și milițienii locali. Au fost anunțate autoritățile unui lagăr apropiat.

Evadații au părăsit orașul și s-au îndreptat spre un alt oraș. Toate drumurile erau împânzite de milițieni înarmați. S-au retras în tundră și au continuat să se lupte cu oamenii miliției. Când au fost înconjurați, o parte dintre rebeli, printre care și Retiunin, s-au împușcat. Milițienii au mutilat corpurile și au făcut apoi fotografii care s-au păstrat în arhive. Numărul victimelor din rândul forțelor de ordine a fost mare. În plus, majoritatea participanților erau deținuți politici și aveau o motivație antisovietică. De aceea NKVD-ul a cerut eliminarea elementelor antisovietice și contrarevoluționare din lagăre în două săptămâni.

După moartea lui Stalin, revoltele au devenit mult mai frecvente. Oamenii se organizau mai bine, reușeau să scoată din lagăr informații legate de condițiile de viață și să le transmită în Occident. Se ascundeau scrisori ale camarazilor morți, documente în care se descriau condițiile inumane din lagăre, copii ale cântecelor și poeziilor compuse de deținuți. Conspirațiile de acest fel s-au extins în întreaga lume a Gulagului datorită transferului des al celor implicați care răspândeau astfel germenii rebeliunii.

Grevele de Norlisk și Vorkuta au fost printre cele mai cunoscute și extinse. Răspunsul regimului a fost, după negociere, recurgerea la violență. De asemenea, s-a încercat, din nou, folosirea deținuților de drept comun împotriva celor politici. Aceștia din urmă deveniseră, în timp, mult mai bine organizați. Deținuții au continuat până la desființarea lagărelor să se revolte și să refuze să muncească. Înainte de moartea lui Stalin, refuzul de a munci ducea, de regulă, la împușcarea celui vinovat.