Criza din vara lui 1914

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
La mijlocul anului 1914, sistemul diplomatic european tradițional a suferit, în doar câteva zile, cea mai completă prăbușire din istoria sa. Această situație a produs o criză care a condus Europa pe o pantă descendentă de-a lungul a patru ani de război fără precedent. Tensiuni au existat și în perioada anterioară, dar sistemul diplomatic european a funcționat. Diplomații au evitat să facă apel la generali. O singură scânteie, atentatul de la Sarajevo, a reușit să arunce în aer „butoiul cu pulbere al Europei”, Balcanii. Vechea ordine din Europa și din lume se sfârșea astfel.

În timpul „Crizei bosniace”, Imperiul Austro-Ungar, sprijinit de Imperiul German, și-a manifestat dorința pentru afirmarea hegemoniei în regiune, ocupând, iar mai apoi anexând Bosnia-Herțegovina. Ocuparea acestei regiuni reprezenta pentru Serbia un atac împotriva intereselor ei. În primul rând, Bosnia și Herțegovina, cu o numeroasă populație sârbă, era un teritoriu a cărei ocupare ar fi asigurat ieșirea Serbiei la Marea Adriatică. În al doilea rând, guvernul sârb se temea că anexarea de către Austro-Ungaria a provinciei era o etapă intermediară, premergătoare ocupării Serbiei.

După Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria a ocupat militar provincia otomană Bosnia-Herțegovina. Deși aceasta aparținea încă oficial Imperiului Otoman, a fost administrată de austro-ungari timp de 30 de ani. Componența etnică a regiunii se confunda cu cea religioasă, ridicând numeroase probleme administrației austro-ungare: sârbi-ortodocși, slavi islamizați și croați catolici.

Anexarea oficială a Bosniei-Herțegovina a radicalizat curentul naționalist sârbesc, atât din provincia austriacă, cât și din Regatul Serbiei. Societățile secrete revoluționare sârbești aveau deja un bogat istoric. Una dintre acestea, cunoscută sub numele de Mâna Neagră, a fost formată cu scopul de a lupta împotriva dominației otomane. În câțiva ani, ea a adunat mai mult de 2500 de membri, condusă fiind de colonelul sârb Dragutin T. Dimitrijević. Acesta a venit cu un plan de asasinare al arhiducelui Franz Ferdianand, eveniment care a condus la declanșarea Primului Război Mondial.

La 28 iunie 1914, la ora 11:00, la Sarajevo, arhiducele moștenitor al tronului Austro-Ungariei, Franz Ferdinand von Habsburg și soția lui Sophia au fost asasinați de Gavrilo Princip, un tânar sârb bosniac, membru al organizației Mâna Neagră. Deși planul inițial nu a fost respectat în totalitate de către atentatori, reușita atentatului s-a datorat unui complex de împrejurări favorabile conspiratorilor, context creat de slabele măsuri de securitate și gafele celor vizați.

Asasinatul de la Sarajevo a fost urmat de „Criza din iulie”, o criză diplomatică între marile puteri europene și care a culminat cu izbucnirea Primului Război Mondial. După atentatul naționalistului iugoslav Gavrilo Princip asupra arhiducelui Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei, o serie de manevre diplomatice au determinat Austro-Ungaria să trimită un ultimatum Serbiei.

În ciuda clauzelor extrem de dure ale ultimatumului, guvernul sârb a dat un răspuns moderat, avizându-le afirmativ pe toate, cu excepţia uneia. Acel punct solicita acceptul guvernului sârb ca poliţia austro-ungară să opereze pe teritoriul Serbiei, în vederea urmăririi, identificării şi prinderii vinovaţilor de acţiuni „subversive” împotriva Austro-Ungariei. În pofida răspunsului, care semăna mai mult cu o capitulare a Serbiei, şi aceasta în condițiile sprijinului necondiţionat rusesc, Austro-Ungaria a refuzat orice reglementare diplomatică a crizei, declarând război guvernului de la Belgrad.

Declaraţia de război a Austro-Ungariei, adresată Serbiei, a obligat marile puteri europene să ia decizii tranşante, de mobilizare generală, făcând inutilă orice speranţă de evitare a războiului. La începutul lunii august au urmat succesive declaraţii de război: Germania declara război Rusiei și apoi Franţei. Imperiul britanic declara război Germaniei, iar peste câteva zile Austro-Ungaria declara război Rusiei. Serbia declara și ea război Germaniei, acelaşi lucru făcându-l şi Muntenegru. Peste câteva zile, Franţa şi Anglia declarau, şi ele, război, Austro-Ungariei.

Tratatul de Pace de la Berlin, care a pus capăt războiului româno-ruso-turc, a avut prevederi referitoare la întreg arealul sud-est european. Bosnia-Herţegovina s-a aflat la originea crizei. Articolul 25 al Tratatului de la Berlin suna astfel: „Provinciile Bosnia şi Herţegovina vor fi ocupate şi administrate de Austro-Ungaria”. În ciuda sângelui vărsat pe câmpurile de luptă de către armata rusă, română și a celorlalte state și popoare din sud-estul Europei, roadele victoriei au revenit, prin Congresul de la Berlin, Austro-Ungariei și Germaniei. Expansiunea austro-ungară în Balcani era în plină desfășurare.

Congresul de la Berlin confirma indepen­dența României, Serbiei și Muntenegrului. Bulgaria era împărțită în două: Principatul Autonom Bulgar și Rumelia Orientală, teritoriu autonom aflat sub autoritatea sultanului otoman. Bosnia și Herțegovina treceau spre administrare Austro-Ungariei. Ocupând Bosnia și Herțegovina și trimițându-și trupele în sangeacul Novi Bazar, alături de pozițiile economico-politice puternice pe care le obținea în Serbia, Muntenegru și România, Austro-Ungaria se pregătea să lupte din răsputeri împotriva influenței ruse din peninsula Balcanică.

Reînnoind alianța celor trei împărați la trei ani după Congresul de la Berlin, Austro-Ungaria și Rusia, practic, și-au împărțit sferele de influență în Balcani. Țarismul a recunoscut anexarea Bosniei și Herțegovinei și dezideratul Vienei de a controla partea vestică a peninsulei Balcanice, în timp ce Rusia își extindea influența asupra Principatului Bulgar și a Rumeliei Orientale. De jure, în următorii 30 de ani, Bosnia-Herţegovina a continuat să fie teritoriu otoman, deși de facto a fost controlată de Imperiul Austro-Ungar.

Criza orientală, al cărei epilog a fost Congresul de la Berlin, a condus la înlăturarea Rusiei, prin ocuparea pozițiilor sale balcanice de către Austro-Ungaria. În spatele Vienei stătea vigilent Berlinul și, astfel, se contura politica „Drang nach Osten”. Formula presupunea extinderea germană spre estul Europei. Prin obținerea Bosniei-Herțegovina, monarhia habsburgică devenea și balcanică, cu un apetit mereu în creștere. Ministrul austro-ungar, Gyula Andrassy, declara fariseic în timpul crizei orientale că barca austro-ungară este prea plină, încât orice încărcătură în plus, fie de aur, fie de noroi, o va duce la fund.

Prin anexarea și de jure a Bosniei-Herțegovina, Austro-Ungaria a comis în o mare eroare. În primul rând, a radicalizat atitudinea Rusiei faţă de Tripla Alianţă. În al doilea rând, a exacerbat sentimentele anti-habsburgice ale sârbilor. Politica externă a Austro-Ungariei după anexarea oficială a provinciei bosniece a devenit obsedată de micul vecin din sud, Regatul Serbiei. Fără anexarea Bosniei-Herţegovina climatul diplomatic de pe bătrânul continent ar fi fost mult mai liniştit.

Introducerea în Bosnia a unei administrații austriece excelente, militară și civilă, a permis sa fie trecute cu succes greutățile de început. Astfel, majoritatea populației bosniece era atrasă într-un circuit economic și cultural care îi convenea. Austriecii au păstrat în Bosnia și Herțegovina vechea autoritate musulmană, pe care au grefat o jandarmerie și un corp de funcționari, puțini dar competenți, urmărind orice mișcare a sârbilor și croaților aflați acolo. Noii episcopi catolici, plătiți de statul austriac, erau devotați autorității centrale de la Viena. În paralel au fost colonizați germani sau devotați ai monarhiei habsburgice.

Rusia, umilită la Congresul de la Berlin, a fost nevoită să accepte hotărârile acestuia, pierzând principalele roade ale tratatului de la San Stefano. Această umilire a avut repercursiuni asupra relațiilor ruso-germane, diplomația țaristă socotind că serviciile făcute de Petersburg în cadrul etapelor de unificare a Germaniei n-au fost răsplătite în aceeași măsură. Datorită unei asemenea poziții, teritoriul principatului bulgar a fost redus considerabil. În plus, Austro-Ungaria a încorporat Bosnia și Herțegovina și și-a introdus trupe în sangeacul Novi Bazar, separând astfel Serbia de Muntenegru.

Atitudinea Austro-Ungariei în cel de-al doilea război balcanic a nemulțumit profund cercurile conducătoare române, încât după pacea de la București „o răceală de gheață a intervenit în raporturile dintre România și Austro-Ungaria”. Nici schimbarea ministrului monarhiei habsburgice acreditat la București, prințul Furstenberg, cu abilul diplomat Ottokar Czernin, n-a adus o îmbunătățire a situației. Faptul că pacea balcanică s-a încheiat la București, România jucând rolul de arbitru în timpul tratativelor, a contribuit la angrenarea sa pe arena politică internațională, cel puțin balcanică, atrăgându-i ostilitatea Austro-Ungariei.

Dubla Monarhie a ocupat din punct de vedere militar Bosnia-Herțegovina după Congresul de la Berlin, însă a nu a anexat oficial teritoriul. Principalul motiv pentru ocupația austriacă ]n Bosnia a fost teama de a nu fi anexată de către Serbia sau Muntenegru, pe fundalul slăbiciunii Imperiului Otoman. Austro-Ungaria nu exercita în mod formal suveranitatea asupra teritoriului, prin urmare a existat, inițial, o mare reticență a noii stăpâne în a investi în dezvoltarea economică.

Componența etnică a provinciei era una volatilă iar administrația imperială se confrunta cu probleme. Încercările de stabilire a unei administrații funcționale care să fie susținută de populația locală s-au lovit de probleme etnice complexe. Constituția provinciei, proclamată la scurt timp după anexarea oficială, era una parțial liberală, care garanta drepturile minorităților într-o manieră nemaiauzită până atunci în Balcani. Ca minus, respectivul act limita puterea parlamentului provincial.

Cei 72 de deputați din Landtag sau Sabor, parlamentul provincial, erau aleși printr-un sistem electoral bazat pe colegii, care reflecta diferențele etnice și religioase. Lor li se adăugau 20 de lideri religioși reprezentativi în calitate de membri numiți. Procesul legislativ era unul greoi chiar și pentru standardele austro-ungare. Reconcilierea pozițiilor guvernelor austriac și maghiar era una dificilă și laborioasă. Conducerea administrației provinciale se afla în mâinile comandantului militar, care era și guvernator, asistat de un funcționar civil numit direct de împărat pentru conducerea departamentelor civile la Sarajevo.

Pentru a nu adânci tensiunile între Austria și Ungaria, și tensiunile etnice deja existente, s-a luat decizia ca administrarea Bosniei să fie făcută „în comun”, fiind coordonată de către ministrul de finanțe, unul din cei trei miniștri comuni ai Imperiului. O altă decizie care a avut un impact negativ a fost cea de realizare a unui echilibru între veniturile și cheltuielile administrației în Bosnia-Herțegovina. Această decizie a limitat în mod fatal resursele aflate la dispoziția administrației. Noii stăpâni au menținut sistemul de proprietate din timpul Imperiului Otoman, inclusiv obligațiile feudale ale țăranilor creștini.

Lipsa unui statut clar al Bosniei-Herțegovina a determinat probleme în legătură cu jurisdicția. Deoarece Ungaria și Austria aveau sisteme juridice diferite, în Bosnia-Herțegovina s-a aplicat Codul militar de justiție. Totodată, au fost menținute parțial instanțele bazate pe dreptul islamic. Un alt obstacol în calea dezvoltării economice a fost faptul că Bosnia a devenit victima tensiunilor dintre austrieci și unguri. Ungaria a blocat constant construirea unor căi ferate care să realizeze legătura cu Dalmația, aflată în componența Austriei. Această opoziție a frânat dezvoltarea economică a provinciei.

Aproape jumătate din locuitorii Bosniei-Herțegovina erau etnici sârbi, ostili în diverse grade dominației habsburgice, și care erau tot mai mult influențați de naționalismul pan-sârbesc. Tentativele lui Oskar Potiorek, guvernatorul militar al provinciei, de a-și atrage blocul sârb din Landtag în sprijinul administrației sale nu au avut nici un fel de succes, secțiunea radicală a blocului sârb sabotând programul guvernatorului „întrucât Belgradul nu a fost acord cu acesta”.

După blocul etnic sârb, restul populației bosniace era compusă din croați catolici și bosnieci musulmani. Primii erau divizați între cei care își vedeau viitorul în cadrul Monarhiei, și un grup mai mic, dar extrem de activ, declarat în favoarea unei uniuni cu sârbii în cadrul unui stat iugoslav. Minoritatea musulmană reprezenta supușii cei mai loiali ai împăratului, dar conta cel mai puțin din punct de vedere politic. Liderii acestei comunități, mari proprietari de pământ, erau mai preocupați de propriile lor interese și mai puțin interesați de aspirațiile comunității musulmane.

Administrația austriacă a încercat să promoveze ideea unei identități bosniece comune, „bosniaștvo”, însă ideea a fost respinsă de către sârbi și croați și privită cu serioase rezerve de către musulmani.

Un proces esențial în ultimii ani de pace a fost finalizarea procesului de identificare etnică a comunităților creștine din Bosnia cu sârbii și croații din afara provinciei. Un sentiment de înrudire existase și înainte de ocupația austriacă între ortodocșii din Herțegovina orientală și muntenegreni sau între catolicii din Herțegovina occidentală și croații din Dalmația. În secolul anterior, ca urmare a răspândirii tiparului și a înființării societăților culturale naționale, procesul de raportare la o anumită etnie se finaliza, identificarea ortodocșilor cu sârbii și a catolicilor cu croații fiind ireversibilă.

Concomitent cu identificarea creștinilor cu sârbii și croații, musulmanii din Bosnia începeau să-și pună problema identității lor naționale. În perioada Imperiului Otoman, musulmanii erau catalogați drept „turci bosnieci” deși doar o proporție redusă a lor vorbea limba turcă. Toți aveau ca limbă maternă limba sud-slavă comună cu sârbilor și croaților. La începutul secolului al XX-lea se creea prima organizație politică a populației musulmane, „Mișcarea pentru Autonomia Culturală și Religioasă în Bosnia și Herțegovina”, devenită partid politic sub numele de „Organizația Națională Musulmană”.

Atât sârbii cât și croații au încercat convingerea musulmanilor că sunt sârbi, respectiv croați trecuți la islam în perioada ocupației otomane. Deși eforturile au rămas în general fără succes, anumiți intelectuali musulmani s-au arătat sensibili la această propagandă. Aceștia s-au implicat în mișcările naționaliste sârbă sau croată și au îmbrățișat ideea constituirii unui stat comun al slavilor din sud, idee tot mai populară în rândul slavilor sudici din Austro-Ungaria.

Cu câțiva ani înainte de Marele Război, Bosnia a devenit principalul obiectiv al aspirațiilor teritoriale ale Regatului Serbiei. Populația sârbă reprezenta majoritatea relativă în provincie și o parte din musulmani erau partizani ai identității sârbe. În plus, populația sârbă era frustrată de menținerea obligațiilor feudale și de atitudinea autorităților austriece. Acestea considerau că loialitatea etnicilor sârbi față de Monarhie era cel mult îndoielnică. Din aceaste rațiuni, austro-ungarii exercitau un control strict asupra sistemului de învățământ și activităților organizațiilor sârbe din Bosnia.

Nemulțumirile populației sârbe au sporit când Austro-Ungaria a anexat în mod oficial Bosnia-Herțegovina. Scopul anexării oficiale era contracararea revendicările teritoriale ale Regatului Serbiei. Deși anexarea nu a modificat situația internă din Bosnia, a radicalizat în special pe intelectualii sârbi. Aceștia au format societăți secrete precum Tânăra Bosnie, Unificare sau Moarte sau Mâna Neagră, adeseori cu sprijinul armatei Serbiei, pentru a promova înlăturarea ocupației austriace și unirea cu Regatul Serbiei. Războaiele balcanice au încurajat și mai mult mișcarea naționalistă sârbă.

Situația politică a provinciei Bosnia-Herțegovina, la fel ca și în Croația și Dalmația vecine, era una tulbure. La Zagreb, viceregele Croației, baronul Eduard Cuvaj von Ivanska, conducea cu o mână de fier. Regimul cvasi-absolutist instituit de acesta provoca numeroase resentimente. Von Ivanska însuși a fost ținta unei încercări nereușite de atentat. La fel s-a întâmplat și cu succesorul său, baronul Ivan Skerlecz von Lomnicza, cu o lună înainte de vizita lui Franz Ferdinand. Aceste acte de violență s-au dovedit a fi în fapt un preludiu al conspirației de la Sarajevo.

Situația creată de Cuvaj în Croația a avut un efect destabilizator și în Bosnia-Herțegovina, unde guvernatorul militar Oskar Potiorek, administra prin decrete de urgență de doi ani. Și aici avea loc o resurgență a asasinatelor motivate politic. După ceremonia de deschidere a parlamentului provincial bosniac, un sârb din Herțegovina, Bogdan Žerajić, a tras cinci focuri asupra predecesorului lui Potiorek, generalul Marijan Varešanin. Gloanțele nu și-au atins ținta iar Žerajić s-a sinucis cu ultimul glonț rămas. Incidentul a avut loc pe cheiul Appel, unde asasinii lui Franz Ferdinand vor aștepta patru ani mai târziu.

După atentatul comis de Bogdan Žerajić, investigatorii austrieci au descoperit că ținta inițială a complotului era de fapt împăratul Franz Iosif. Acesta vizitase Sarajevo cu două săptămâni înainte. La acea dată, Žerajić nu a reușit să îl împuște pe împărat. Posibil să fi fost tocmai din cauza faptului că măsurile de securitate cu ocazia vizitei împăratului erau foarte stricte. Străzile capitalei bosniace erau atunci flancate de soldați aliniați pe două rânduri iar poliția arestase anterior peste 200 de suspecți.

Atacul asupra viceregelui a creat un „cult al martirului” în rândul tineretului local. Pamflete amenințătoare glorificau moartea și fapta lui Žerajić. Unul dintre acestea, intitulat „Moartea unui erou”, făcea apel la tinerii sârbi să îl răzbune. Autorul, asociat al lui Žerajić, numit Vladimir Gačinović, era unul din liderii ”Tinerei Bosnii”, organizație ultranaționalistă pan-sârbă teroristă. Printre membrii acesteia se numărau șapte tineri care se vor afla în așteptarea arhiducelui Franz Ferdinand la Sarajevo: Gavrilo Prinčip, Nedeljko Čabrinović, Trifko Grabež, Vaso Čubrilović, Cvijetko Popović, Danilo Ilić and Mehmed Mehmedbašić.

Panslavismul a fost o mișcare politică apărută la mijlocul secolului al XIX-lea care avea ca scop unirea tuturor popoarelor slave. Panslavismul din Balcani a fost total diferit de cel din Europa Centrală, orientându-se fără echivoc către obținerea sprijinului Rusiei. Mișcarea panslavă sudică dorea obținerea independenței de sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar și a Imperiului Otoman. Sârbii căutau să-i unească pe toți slavii balcanici sub conducerea lor. Metodele de acțiune în acest sens ale diverselor organizații panslaviste au fost catalogate în epocă drept teroriste.

Cea mai semnificativă dintre organizațiile care militau pentru unirea slavilor sudici sub conducerea Serbiei era Narodna Odbrana, „Apărarea Populară”, o organizație de masă formată ca urmare a anexării oficiale a Bosniei-Herțegovina de Austro-Ungaria. Era organizată în comitete locale pe tot cuprinsul Serbiei și milita pentru unirea tuturor sârbilor. Scopul acesteia era distrugerea puterii habsburgice în Balcani. Pentru aceasta oferea și antrenament pentru lupta de gherilă tinerilor voluntari, sub conducerea lui Vojislav Tankošić, un căpitan de armată specializat în operațiuni militare sub acoperire.

Căpitanul Čedomir Popović, unul din fondatorii „Mâinii Negre”, cultiva relații strânse cu oficiali de la frontieră pentru efectuarea de recunoașteri ale graniței austro-sârbe și turco-sârbe și facilitarea de operațiuni în teritoriile habsburgice și otomane. Popović era adeptul priorității unor acțiuni concrete în detrimentul celor de propagandă ale Narodna Odbrana. Popović se asigura că „Mâna Neagră” folosea prestigiul Narodna Odbrana printre slavii sudici ca acoperire pentru activitățile sale. El s-a asigurat de numirea maiorului Milan Vašić, un membru al „Mâinii Negre”, ca secretar al Narodna Odbrana.

„Mâna Neagră” nu se limita exclusiv la operațiuni clandestine. Publica de asemenea un ziar, Pijemont, care era, cel puțin în parte, finanțat de membri ai Curții regale sârbe. Titlul său era unul programatic și reflecta o temă care a revenit frecvent în literatura naționalistă sârbă. La fel cum regatul Piemont-Sardinia unise Italia cu jumătate de secol înainte, tot așa era misiunea istorică a Serbiei de a conduce eliberarea și unificarea tuturor slavilor sudici. Într-adevăr, statutele organizației „Mâna Neagră” se refereau la „Serbia ca Piemont”.

„Mâna Neagră” a reușit să se infiltreze în Narodna Odbrana într-o foarte mare măsură. Astfel se explică de ce, după atentatul de la Sarajevo, investigațiile realizate de austrieci au acuzat în mod eronat pe aceasta din urmă pentru asasinarea arhiducelui. Deși Belgradul era invadat de zvonuri legate de existența unei societăți secrete compusă din ofițeri, diplomații habsburgi nu erau siguri de scopurile acesteia. Trimisul Austro-Ungariei în capitala sârbă, Istvan von Ugron zu Ábránfalva, considera că scopul real al acestei organizații era inofensiv și urmărea doar îndepărtarea de la putere a Partidului Radical.

Narodna Odbrana s-a dovedit însă a fi o organizație mai mult zgomotoasă decât una cu acțiuni și rezultate concrete. Acest gol s-a încercat a fi umplut de „Mâna Neagră”, Crna Ruka. Cei șapte fondatori ai acesteia, între care și Tankošić, erau în principal ofițeri de armată chiar dacă regulamentele militare interziceau orice activități politice. Organizația se voia o avangardă naționalist-revoluționară destinată declanșării de activități revoluționare în Serbia cu scopul realizării unirii slavilor de sud.

Trei dintre complotiștii de la Sarajevo, Prinčip, Čabrinović și Grabež, au venit în contact cu „Mâna Neagră” prin Tankošić. Acesta cutreiera cafenelele ieftine ale Belgradului în căutare de potențiali recruți printre tinerii bosniaci marginalizați care frecventau astfel de localuri. Identificând pe cei trei ca potențiali operativi, Tankošić se menținu în umbră și lăsă pe seama unuia dintre subordonații săi, Milan Ciganović, instruirea celor trei în folosirea armelor de foc.

În spatele Mâinii Negre era colonelul Dragutin T. Dimitrijević, comandantul secțiunii de informații militare din cadrul Comandamentului General Sârb, cunoscut prin numele conspirativ „Apis”. Un revoluționar național, Dimitrijević era de asemenea unul din membrii fondatori ai „Mâinii Negre” și creierul din spatele acțiunii de asasinare a lui Franz Ferdinand. Apis avea deja experiență din acest punct de vedere, jucând un rol activ în încercarea, nereușită, de răsturnare a regelui Serbiei, Aleksandar Obrenović, și în lovitura de stat îndeplinită cu succes peste 2 ani.

Întreaga Europă a fost dezgustată de asasinarea cuplului regal sârb Obrenović și majoritatea puterilor și-au întrerupt relațiile cu Serbia pentru un număr de ani. Dar în vreme ce noul regim Karadjordjević de la Belgrad era repudiat internațional, colonelul Dimitrijević a devenit șefului spionajului militar. Imediat, el a trecut la complotarea asasinării arhiducelui Franz Ferdinand, prin manipularea tinerilor bosniaci Gavrilo Prinčip, Nedeljko Čabrinović, Trifko Grabež, Vaso Čubrilović, Cvijetko Popović, Danilo Ilić and Mehmed Mehmedbašić.

Tinerii asasini bosniaci au intenționat inițial să îl ucidă pe guvernatorul Potiorek mai degrabă decât pe arhiducele Franz Ferdinand. Nemulțumirea populară față de regimul de mână forte al generalului-guvernator îl făcea o țintă evidentă al unui eventual act de terorism, un „mijloc de protest”. După tentativa anterioară împotriva lui Varešanin, asasinarea succesorului său putea destabiliza controlul habsburgic în Bosnia-Herțegovina. Mehmedbašić a fost desemnat să îl înjunghie pe guvernator cu un pumnal otrăvit. El s-a deplasat la Sarajevo, dar și-a pierdut curajul, debarasându-se de pumnal și otravă.

Colonelul Dragutin T. Dimitrijević a luat decizia de a-l asasina pe Franz Ferdinand mai degrabă decât pe guvernatorul provincial. Arhiducele era considerat periculos, mărturisea la proces asasinul, Gavrilo Prinčip, pentru că „ar fi prevenit, ca viitor conducător, uniunea noastră prin realizarea anumitor reforme care ar fi fost în mod evident împotriva intereselor noastre”. Această afirmație face trimitere la metoda cunoscută a arhiducelui de a rezolva problemele naționale ale Austro-Ungariei prin oferirea de concesii majore supușilor săi sud-slavi.

Schema propusă de arhiducele Franz Ferdinand de reorganizare a dublei monarhii ca un stat federal, care permitea crearea unui stat autonom și prosper sud-slav în cadrul Imperiului amenința cu estomparea mișcării pan-sârbească și iugoslavică. Ar fi însemnat probabil dispariția ultimei și ar fi lipsit Serbia de misiunea pe care și-o arogase.

O altă considerație a lui Dimitrijević-Apis a fost legată de teama reformelor conținute în programul arhiducelui austriac. Conform concepției lui, Franz Ferdinand era șeful „grupării războinice” de la Viena. Reformele sale ar fi inversat declinul puterii austro-ungare în zonă. Serbia ar fi fost forțată să graviteze către inamicul ei habsburgic. Totodată, Dimitrijević a fost convins că Austro-Ungaria ar putea ataca Serbia, când aceasta nu se refăcuse încă după războaiele balcanice. „Avem nevoie încă de câțiva ani de pace” explica Apis unui politician din Croația, „Apoi vom veni la voi...”.

Colonelul Dimitrijević-Apis era un om cu o experiență politică limitată și cu o inteligență și mai limitată când venea vorba de situația din afara Serbiei. Departe de a fi liderul elementelor militariste din conducerea habsburgică, Franz Ferdinand era de fapt unul din rarele personalități din Viena care îndemnau la reținere. Cu toate acestea, bazându-se pe o concepție eronată în luarea deciziei de asasinare a arhiducelui, Apis a determinat de fapt izbucnirea acelui război austro-sârb pe care îl dorea amânat.

Unele informații sugerează că în luna precedentă asasinatului, atât Dimitrijević-Apis cât și Tankošić au avut îndoieli legate de plănuirea asasinatului. Nu i-a făcut să ezite atât magnitudinea evenimentului pe care îl puneau la cale cât lipsa de experiență a tinerilor imaturi care și-au oferit serviciile pentru aceasta.

Sub îndrumarea lui Ciganović, subordonatul lui Tankošić, Prinčip, Čabrinovič și Grabež făceau trageri în pădurile din jurul Belgradului și în parcul palatului regal Topčider, situat în afara capitalei. Cu o lună înainte de atentat și-au primit armele de la Ciganović, deși Tankošić procurase cele patru revolvere și șase bombe. Armele erau automate Browning fabricate în Belgia. Acestea au fost livrate prin intermediul unui contrabandist de arme din Belgrad și au fost în aparență cumpărate de Dimitrijević-Apis.

Călătoria atentatorilor de la Belgrad înapoi în Bosnia a fost plănuită în detaliu. Ciganović, în calitatea sa de funcționar la calea ferată, le-a oferit lui Prinčip și celor doi însoțitori ai săi bilete gratuite și au fost luate măsuri pentru a nu le fi controlate bagajele. Cei trei aveau asupra lor scrisori cu inițialele M.C., ale lui Ciganović, în cazul în care li se cerea identificarea pe traseu. Au pornit la drum devreme, exact cu o lună înainte de vizita la Sarajevo a arhiducelui Franz Ferdinand. În acele vremuri nu erau necesare pașapoarte, doar deplasarea cu trenul de la Belgrad la Slavonski Brod și de acolo la Sarajevo.

Trecerea pe la unul din posturile de frontieră era considerată prea riscantă. Astfel, când au ajuns la frontiera austro-sârbă de-a lungul râului Drina, grupul atentatorilor s-a împărțit. Prinčip și Grabež au trecut în Bosnia pe la nord iar Čabrinović și-a continuat drumul de unul singur. Frontiera era păzită de jandarmii locali și de șase companii de vânători de munte austrieci. Râul era accesibil în multe locuri iar vegetația densă precum și numeroase mici insule ofereau bune ascunzători. După ce au trecut Drina, cei trei s-au îndreptat spre Tuzla și de aici spre Sarajevo, evitând de cele mai multe ori drumurile principale.

Călătoria lui Franz Ferdinand de la Viena la Trieste a fost întreruptă pentru că vagonul de rezervă pus la dispoziție la Südbahnhof a avut un scurtcircuit. Franz Ferdinand a fost nevoit să folosească candele pentru iluminat, ceea ce a conferit atmosferei din vagon un aspect funerar. Întotdeauna nerăbdător în fața restricțiilor impuse de siguranța sa, arhiducele refuzase anterior sugestii privitoare la luarea de măsuri suplimentare pentru siguranța sa: „Nu voi permite să fiu așezat sub un clopot de sticlă. Întotdeauna suntem în pericol de moarte. Cineva mai trebuie să se încreadă și în Dumnezeu.”

Bombele erau de fabricație sârbească, produse în arsenalul statului de la Kragujevac și erau rămase din recentele războaie balcanice. De formă rectangulară și de mici dimensiuni, puteau fi cu ușurință ascunse în mâneca unei jachete. Detonatorul era ascuns sub un capac situat în vârf, care trebuia înlăturat pentru inițierea dispozitivului. Odată inițiată, bomba ar fi explodat după aproximativ 12 secunde iar asasinii au fost sfătuiți să numere până la zece înainte de a o arunca spre țintă. Bombele nu erau arme precise, existând o destul de mare posibilitate de eroare, după cum o vor dovedi și evenimentele.

În timp ce complotiștii se întâlneau ocazional cu alți colaboratori locali, ascunzându-se în așteptarea sosirii arhiducelui în Bosnia, Franz Ferdinand se pregătea de călătorie în castelul său de la Konopište, în Boemia. În vreme ce expresul de Viena se îndrepta spre capitala habsburgică, osiile și roțile vagonului privat al arhiducelui s-au supraîncălzit. Arhiducele a trebuit să își continue călătoria într-un compartiment normal.

Arhiducele și-a continuat partea finală a călătoriei traversând Marea Adriatică, la bordul cuirasatului Viribus Unitis. La gurile râului Narenta, s-a îmbarcat pe iahtul Dalmat. De acum în compania lui Potiorek, și-a continuat călătoria în amonte până la Metković și de aici cu trenul prin Mostar la băile de la Ilidža, unde s-a reîntâlnit cu soția sa, contesa Sophie, care călătorise pe ruta terestră. De acolo, arhiducele a asistat la manevrele militare în zona muntoasă dintre Konjic și Tarčin. În prima zi de manevre militare, el și ducesa au vizitat Sarajevo într-o mașină deschisă. Vizita a trecut fără nici un incident.

Atentatul de la Sarajevo, supranumit și „Împușcătura care s-a auzit în toată lumea”, a avut loc pe podul latin din Sarajevo. În atentat au fost uciși arhiducele Franz Ferdinand și soția sa, ducesa Sophie Albina Chotek, de către extremistul sârb Gavrilo Prinčip. Acesta a fost unul dintre cei șase membri ai rețelei teroriste coordonate de Danilo Ilić, care avea în spate organizația panslavistă Mâna Neagră.

Cu toată superficialitatea măsurilor de securitate, vizita cuplului arhiducal a început fără evenimente deosebite. Dimineața era însorită, prima după câteva zile ploioase. Cuplul a părăsit Ilidža cu un tren special cu destinația Sarajevo, unde au fost primiți în mod formal de Potiorek. După ce au inspectat garda de onoare încolonată pe platoul din fața gării, întreaga suită a urcat în șase mașini. Prima mașină a fost destinată pentru detectivii în civil, gărzile de corp ale arhiducelui în cursul vizitei. Datorită unei confuzii, aceștia au fost lăsați în urmă la gară și doar ofițerul lor a călătorit în mașină alături de trei jandarmi.

Mașina arhiducelui era un automobil sport vienez Graef & Stift, cu acoperișul de pânză gri coborât. Călătorind în aceeași mașină cu cuplul se afla Potiorek, așezat pe scaunul din fața lor. În față, lângă șofer, un ceh, stătea colonelul conte Franz Harrach, proprietarul mașinii. Arhiducele putea fi cu ușurință identificat, în uniforma sa de cavalerie cu tunică de un albastru deschis, cu tresă argintie de general, pantaloni negri cu dungi roșii laterale și pălărie cu pene strălucitoare. Arhiducesa Sofia se distingea de asemenea printre oamenii în uniformă purtând o pălărie cu boruri largi și rochie albă.

Prima destinație a coloanei a fost primăria din Sarajevo, demnitarii municipali fiind adunați acolo. Ruta trecea de-a lungul cheiului Appel, o stradă care se întindea de-a lungul râului Miljačka ce străbate centrul orașului Sarajevo. Prin mulțimea redusă ca număr se aflau cei șapte atentatori. Ei s-au divizat în două grupuri și s-au poziționat de-a lungul cheiului Appel cu armele ascunse sub jachete. În acest fel, dacă unul dintre ei eșua în misiunea sinucigașă, un alt membru al grupului urma să îi preia sarcina. Toți aveau asupra lor o doză de cianură pe care urmau să o înghită după executarea misiunii.

În jurul orei 10, coloana de mașini se apropia de podul de lemn Čumurja, ajungând la primul dintre conspiratori, Mehmed Mehmedbašić. Dar acesta și-a pierdut curajul. Puțin mai departe de Mehmedbašić se afla Čabrinović. El a inițiat bomba și a aruncat-o spre mașina arhiducelui. Șoferul Sojka a accelerat. Bomba a trecut printre Harrach, așezat în față, și Potiorek care stătea pe scaunul rabatabil din spate. Bomba a explodat sub roata din stânga față a mașinii următoare. În jur de 10-15 spectatori au suferit răni diverse. Ducesa Sophie însăși a fost împroșcată cu schije. A doua mașină era aproape distrusă.

Franz Ferdinand a reacționat la incident cu calm. El a oprit restul coloanei asigurându-se că răniții primesc îngrijiri iar pasagerii mașinii distruse iau loc în celelalte mașini. Arhiducele a decis că este mometul să își continue periplul. „Individul trebuie să fie nebun. Domnilor, să ne continuăm programul” a fost el auzit spunând. Restul conspiratorilor se aflau încă pe pozițiile alese. Cu toate acestea, nu au reșit să acționeze, pierzându-și curajul.

Procesiunea ajunsese la destinație, la primărie. Aici arhiducele și soția sa au fost primiți de primarul Čurčić. Arhiducele și suita sa au părăsit primăria la 10:45. Pe drumul de întoarcere spre gară, prima mașină a greșit noua rută, alegând-o pe cea stabilită înainte de atentatul cu bombă. Din mașina arhiducelui, Potiorek a strigat: „Opriți! Ce-i asta? Mergem pe un drum greșit.” Șoferul ceh a frânat și a început să dea înapoi. Făcând aceasta, a oprit în fața magazinului de delicatese a lui Moritz Schiller, aproape de trotuarul aglomerat și chiar în dreptul lui Prinčip, care se deplasase acolo după eșecurile anterioare.

Nereușind să scoată dispozitivul explozibil de sub haină, Prinčip a scos revolverul FN Browning M1910 și a tras de aproape. Era imposibil să rateze. Primul glonte a trecut prin portiera mașinii și s-a oprit în abdomenul arhiducesei. Al doilea l-a lovit pe arhiduce în gât și i-a secționat vena jugulară. Un val de sânge a început să îi curgă din gură și a putut fi auzit murmurând: ”Sopherl, Sopherl! Nu muri! Rămâi în viață pentru copii mei!”. Cu puțin înainte de ora 11, doctorul a pronunțat moartea lui Franz Ferdinand. El și Sophie au fost de fapt primele victime ale primului război mondial.

Atentatul de la Sarajevo a generat „Criza din iulie”, care a dus la declarația de război către Serbia din partea Austro-Ungariei. Evenimentul a marcat începutul primului război mondial.

Gavrilo Prinčip a reușit acolo unde camarazii săi au eșuat. Dar și lui i s-a refuzat însă martiriul. A fost înconjurat de mulțime și a fost salvat de linșaj de un jandarm, acesta târându-l la secția de poliție. Doza de cianură pe care Prinčip reușise să o înghită nu a avut efectul scontat, datorită vechimii otrăvii. Când a ajuns la secția de poliție era plin de răni și vânătăi, vomitând continuu din cauza otrăvii. Pentru că nu era major, Prinčip a primit 20 de ani de închisoare, în locul pedepsei capitale. Omul care a tras glontele ce avea să ucidă 16 milioane de oameni a murit măcinat de tuberculoză, în închisoare, în fortăreața Terezin.

Soția lui Franz Ferdinand era considerată ca fiind una de rang social inferior. Majoritatea membrilor Curții de la Viena vedeau această căsătorie ca o altă palmă dată de Franz Ferdinand vechilor obiceiuri și tradiții vieneze, el însuși fiind perceput ca irascibil și dificil. Împăratul Franz Josef și cei apropiați lui au reacționat atât de rece la moartea arhiducelui încât anumiți lideri europeni nu au crezut inițial asasinatul. Mulți membri ai familiei imperiale austriece, înclusiv împăratul, fie nu au participat la funeralii fie au făcut-o într-un mod superficial.

Copiilor cuplului arhiducal li s-a interzis participarea la funeraliile părinților pentru că nu erau considerați de viță imperială. Trupurile au fost duse la morminte fără escortă oficială, într-un vagon de cale ferată atașat neceremonios la capătul unui tren care transporta lapte. Împăratul Franz Iosef credea că „Dumnezeu a restaurat încă o dată principiul sacru al legitimității” prin dispariția lui Franz Ferdinand și a familiei sale din linia de succesiune. Ca urmare, era eliminată șansa pentru copii acestuia de accedere la tronul Imperiului Austro-Ungar.

Lipsa de preocupare a lui Franz Josef față de asasinat făcea ca întreg evenimentul să apară mai degrabă ca o tragedie de familie decât una politică. Cu toate acestea, asasinarea arhiducelui și arhiducesei a dat extremiștilor și elementelor beligerante din Austro-Ungaria oportunitatea de care aveau nevoie. Asasinarea unui membru al familiei imperiale austriece, chiar dacă era un membru nepopular, putea oferi pretextul dorit de multă vreme pentru a pedepsi Serbia. Moartea Sophiei generase de asemenea destulă simpatie populară, mai ales datorită celor trei copii rămași orfani.

Guvernul Regatului Serbiei a fost conștient de posibilitatea ca Austro-Ungaria să reacționeze la atentat printr-o intervenție militară. Astfel, oficialii sârbi au deplâns în mod oficial uciderea moștenitorului tronului austro-ungar, subliniind totodată că toți făptuitorii proveneau din Bosnia și Herțegovina, fiind așadar cetățeni austro-ungari.

În Bosnia și Croația s-au declanșat represalii antisârbe violente. În presa sârbă de la acea vreme, acestea au fost folosite pentru a blama Austro-Ungaria, ceea ce a stârnit un veritabil război media între sârbi și habsburgi. La Viena, atitudinea sârbilor era văzută ca o probă a implicării Serbiei în uciderea arhiducelui Franz Ferdinand. În schimb, în Serbia, aceasta era doar expresia libertății presei, garantată de Constituție.

Ultimatumul austro-ungar, înmânat Serbiei, expira în 48 de ore. Condiţiile fuseseră astfel elaborate încât să fie imposibil Serbiei de a accepta ultimatumul, fără a-şi încălca grav suveranitatea şi mai ales mândria naţională.

În acele zile tensionate de după atentat, soarta Austro-Ungariei se afla în mâinile a trei oameni: împăratul Franz Josef, ministrul său de Externe, contele Leopold von Berchtold, și Conrad von Hötzendorf, șeful Statului Major al armatei imperiale. Garanțiile germane l-au determinat pe von Berchtold să renunțe la șovăială. Acesta redacta un ultimatum umilitor, fiind convins că Serbia îl va respinge. Ministrul de Externe austro-ungar a fost principalul, poate chiar singurul, autor al ultimatumului adresat Serbiei.

Potrivit ultimatumului austro-ungar, Austria solicita dizolvarea tuturor grupărilor naționaliste din Serbia și demiterea unor ofițeri importanți din conducerea armatei sârbe. În plus, austro-ungarii cereau arestarea unor importante figuri politice din regatul sârb. Solicitarea ca poliţia austriacă să opereze nestingherită pe teritoriul Serbiei, în cadrul anchetei, a fost singura refuzată categoric de guvernul sârb.

Austro-Ungaria, care avea pentru prima dată după ani de zile ocazia de a juca rolul de victimă, a pregătit la scurt timp o serie de cerințe umilitoare către Serbia. Guvernul sârb era considerat ca aflat în spatele „Mâinii Negre”. Ultimatumul cuprindea termeni formulați în mod special pentru a fi de neacceptat în totalitate. Austro-Ungaria căuta astfel pretextul pentru începerea mobilizării în vederea zdrobirii mișcării sârbe pan-slave. Totul era conceput să apară ca un act de justiție pentru Austro-Ungaria. În realitate, actul era unul de întărire a puterii ei, fapt ce afecta echilibrul european menținut de peste un secol.

Ultimatumul făcea parte dintr-un plan menit să anuleze amenințarea Regatului Serbiei la adresa Austro-Ungariei în privința controlului părții de nord a Balcanilor. Zona avea o populație slavă semnificativă, inclusiv o puternică comunitate sârbă în Bosnia. Acest lucru era dorit să fie obținut fie prin diplomație, fie printr-un război de dimensiuni reduse dacă ultimatumul nu era acceptat. Austro-Ungaria dorea printr-un război. Prim-ministrul părții maghiare a Austro-Ungariei, István Tisza, spera că ultimatumul să fie suficient de rezonabil pentru a nu fi respins complet.

Asasinatul de la Sarajevo a fost pus pe seama guvernului sârb, guvern absolvit de vină de însăşi comisarul austriac, Wiesner, însărcinat cu anchetarea cazului. „Nu se cunoaşte un caz similar, ca un guvern să facă responsabil un alt guvern pentru o crimă comisă pe teritoriul său şi cu atât mai puţin pentru o crimă a propriilor supuşi, cum era cazul de la Sarajevo”.

Regele Petru I al Serbiei și miniștrii săi au fost șocați de termenii ultimatumului și îl priveau ca pe un pretext pentru desființarea țării. În fond, chiar dacă Franz Ferdinand a fost asasinat de un naționalist slav, cu legături cu Serbia, acesta era un supus al Imperiului, atentatul întâmplându-se pe teritoriul austro-ungar. Guvernul sârb a acceptat majoritatea termenilor ultimatumului, numai cei care ar fi suprimat suveranitatea țării primind un răspuns oarecum evaziv. Cu toate acestea, Austro-Ungaria a întrerupt legăturile diplomatice cu Serbia.

Erijată în „protectoare” a slavilor din Balcani, și în special a Regatului Serbiei, Rusia a reacționat rapid, contrar așteptărilor Austro-Ungariei.

Războiul care a izbucnit pe 28 iulie era un conflict izolat, între Austro-Ungaria și Serbia, iar austriecii erau convinși că va rămâne așa. Contele von Berchtold considera că nu are de ce să se teamă de Rusia. În fond, țarul Nicolae al II-lea trăia permanent cu teama că ar putea fi ținta unui atentat, precum bunicul său. Austriecii considerau că acest lucru putea să-l facă să simpatizeze cu cauza austriacă. Și chiar dacă această presupunere era incorectă, austriecii erau convinși de obținerea unei victorii rapide împotriva Serbiei, punând astfel Rusia în fața faptului împlinit.

Declarând război Serbiei, Austro-Ungaria a mobilizat 8 dintre cele 16 corpuri de armată. În acest fel, von Berchtold era convins de obținerea unei victorii rapide împotriva Serbiei, dar și că va descuraja intervenția Rusiei. Ministrul de Externe rus, Serghei Sazonov, a văzut însă această mobilizare ca o amenințare directă împotriva țării sale și a cerut la rândul său mobilizarea parțială a armatei. Sazonov spera că o acțiune rapidă a armatei ruse ar fi descurajat invadarea Serbiei. Astfel, ambele acțiuni de mobilizare erau cacealmale menite să descurajeze un atac militar al celeilalte părți.

Ţarul oscila între o mobilizare parțială și una generală. Informat că austriecii bombardau Belgradul, Nicolae a ordonat mobilizarea generală. În seara aceleași zile, când a sosit telegrama de la Wilhelm, țarul s-a răzgândit. Vărul său, împăratul german, îi cerea să nu ia măsuri în contradicție cu rolul său de mediator. Generalii ruși l-au convins pe ministrul de Externe că oprirea mobilizării generale i-ar oferi Germaniei un avantaj considerabil. Sazonov a avut nevoie de o oră pentru a-l convinge pe Nicolae, folosind argumentele generalilor, să nu contramandeze mobilizarea generală.

Aflată de fiecare dată în spatele Austro-Ungariei, Germania a procedat inițial la mobilizarea armatei. Deși răspunsul sârb la ultimatumul austro-ungar îl mulțumea pe kaiser-ul Wilhelm al II-lea, pasul greșit fusese deja făcut. Gigantica Rusie se pusese deja în mișcare...

În zilele tensionate din iulie, kaiser-ul Wilhelm al II-lea se afla într-o croazieră pe Marea Nordului, fără să acorde o prea mare atenție evenimentelor. Nici măcar nu s-a grăbit să vadă răspunsul guvernului sârb la ultimatumul austro-ungar. După ce a citit textul, Wilhelm a notat pe marginea documentului că „reprezintă un mare succes moral pentru Viena, iar orice motiv pentru un război a dispărut”. În continuare, și-a exprimat regretul pentru faptul că a ordonat mobilizarea armatei. Câteva ore mai târziu, Austro-Ungaria declara război Serbiei, iar Germania era pusă în fața faptului împlinit.

Informat despre declarația de război a Austro-Ungariei la adresa Serbiei și despre mobilizarea parțială a armatei Rusiei, indiferența kaiser-ului s-a transformat în panică. În acest moment erau cât se poate de clare implicațiile garanțiilor oferite austriecilor. Wilhelm a decis să facă toate eforturile pentru a împiedica extinderea războiului dintre Austro-Ungaria și Serbia. Kaiser-ul a încercat să fie un mediator între austrieci și ruși.

Wilhelm a răspuns rapid telegramei trimisă de țar, rugându-l să nu ia măsuri militare interpretabile de Austria ca amenințătoare. Nicolae i-a comunicat că mobilizarea parțială a armatei a fost ordonată în urmă cu 5 zile, ca răspuns la acțiunile austriecilor. Țarul își exprima speranța că aceste acțiuni nu vor stânjeni rolul de mediator al lui Wilhelm. Refuzul țarului de a opri mobilizarea armatei a accentuat panica Kaiserului. Schimbul de telegrame a fost interpretat ca o strategie a rușilor de a obține un avantaj tactic.

Panica lui Wilhelm al II-lea s-a transformat în paranoia. El era convins că rușii s-au folosit de efortul lui de mediator pentru a-și întări pozițiile. Wilhelm era convins de existența unui complot între britanici, ruși și francezi, pentru distrugerea Germaniei. Acest motiv l-a determinat pe Wilhelm să acționeze primul. Germania i-a dat Rusiei un ultimatum de 12 ore, cerându-i demobilizarea trupelor. În urma refuzului rușilor, Kaiser-ul a ordonat mobilizarea generală. Pe măsură ce împărații și oamenii de stat pierdeau controlul situației, în scenă intrau militarii.

Kaiser-ul i-a trimis o telegramă vărului său, țarul Nicolae al II-lea, în care îi garanta că își va folosi toată influența pentru a-i convinge pe austrieci să găsească o soluție satisfăcătoare pentru o înțelegere cu Rusia. Simultan, Wilhelm le-a cerut austriecilor să nu înainteze dincolo de Belgrad și să nu extindă războiul. Înainte să primească mesajul vărului său german, Nicolae i-a trimis o telegramă. În ea preciza că indignarea în Rusia este enormă, pentru că „un război rușinos a fost declarat împotriva unei țări slabe”. Țarul se temea că în curând va fi forțat să ia măsuri extreme.

Kaiser-ul a ordonat mobilarea generală, cu gândul la un război împotriva Rusiei, însă generalii săi erau de altă părere. Planul strategic al Statului Major german, întocmit de contele Alfred von Schlieffen, prevedea că, în cazul izbucnirii unui război general în Europa, cel mai eficient atac al Germaniei ar fi împotriva Franței, prin Belgia. Faptul că „Planul Schlieffen” viola neutralitatea Belgiei nu-i deranja pe generalii germani. De la statutul de mediatoare, Germania trecea rapid la cel de agitatoare a spiritelor europene.

Prins între dorința sa, de a începe războiul cu o lovitură devastatoare împotriva Rusiei, și planul generalilor săi, de a ataca Franța, Wilhelm a întrezărit spectrul unui război pe două fronturi. Într-o încercare de a evita acest lucru, Wilhelm propus autonomia provinciei Alsacia în schimbul neutralității Franței. Acest lucru ar fi garantat un război pe un singur front, având în vedere că prințul Karl Max Lichnowsky, ambasadorul german de la Londra, promitea neutralitatea Marii Britanii în contextul unei Franțe neatacate.

Șeful Statului Major german, Helmuth von Moltke, a fost adus de urgență la palatul imperial, unde kaiser-ul i-a cerut contramandarea invadării Franței. Perplex, șeful Statului Major i-a replicat că planul lui nu poate fi realizat. Într-o ultimă încercare disperată de a opri războiul pe două fronturi, Wilhelm i-a trimis o telegramă regelui George al V-lea al Marii Britanii, în care îl informa despre imposibilitatea opririi armatei germane, din „motive tehnice”. Totodată, el promitea în schimbul neutralității Franței și Angliei că trupele germane vor fi folosite în altă parte.

Kaiserul i-a ordonat aghiotantului său să telefoneze la cartierul general din Trier, oraș la granița cu Luxemburgul. Pe aici trupele germane urmau să treacă granița. Căile ferate din Luxemburg erau esențiale pentru reușita „Planului Schlieffen”, deoarece asigurau legătura cu Belgia. Von Moltke a izbucnit în lacrimi de disperare refuzând semnarea ordinului care revoca invazia Luxemburgului. Chemat iar la palatul imperial, Moltke a fost anunțat de kaiser că Marea Britanie nu va rămâne neutră. În acel moment, șeful Statului Major german a primit permisiunea „să facă ce vrea”.

Ultimul efort al Kaiserului de a opri războiul pe două fronturi a fost zadarnic. Ordinul lui a ajuns la Trier prea târziu, soldații germani trecuseră deja granița. În aceeași zi, ambasadorul german de la Sankt Petersburg îi înmâna declarația de război ministrului rus de Externe, Serghei Sazonov. Pe 3 august, Germania declara război Franței și Belgiei, iar pe 4 august Marea Britanie declara război Germaniei.

Într-o lună de zile, Marile Puteri au reușit transformarea unei minore crize balcanice într-un război mondial. O dispută între Austro-Ungaria și Serbia a condus la invadarea Belgiei de către Germania, în celălalt capăt al continentului. Aplicând „Planul Schlieffen”, Germania și-a distrus speranțele legate de neutralitatea Marii Britanii, însă nu a reușit anihilarea armatei franceze.

Cu promisiunile de ajutor ale Germaniei, autoritățile austro-ungare au făcut tot posibilul pentru a se folosi de atentatul de la Sarajevo ca de scuza perfectă pentru atacarea Serbiei. Deși kaiser-ul Germaniei a oscilat între rolul de mediator voluntar și comandant militar, generalii săi au fost mult mai deciși în a arunca țara în război împotriva Rusiei.

Friedrich Wilhelm Albert Victor von Preußen a încercat să se impună în relaţiile internaţionale prin ”Weltpolitik”. Această politică promova Germania drept principala putere mondială, într-un moment în care conflictul dintre imperiile austro-ungar şi cel rus pentru controlul Balcanilor se intensifica. Wilhelm al II-lea i-a asigurat pe austrieci de sprijinul Germaniei, chiar dacă acţiunea împotriva Serbiei l-a adus în conflict cu Rusia. Eforturile sale diplomatice intense, dar tardive, menite să medieze conflictul austro-sârb, au eşuat în faţa acţiunilor precipitate ale Germaniei şi Rusiei.

Leopold Berchtold, Ministru de Externe al Austro-Ungariei a fost omul care a gândit conținutul ultimatumului adresat Serbiei. După redactare, documentul a fost supus spre aprobare împăratului Franz Josef. În noaptea următoare, conform spuselor soției sale, contele Berchtold nu a putut dormi de teamă că Serbia ar putea accepta clauzele ultimatumului. Adept al ideii de război, Berchtold se srăduia să ofere Vienei pretextul pentru declanșarea conflictului.

Asasinarea moștenitorului său, Franz Ferdinand, n-a însemnat prea mult pentru bătrânul împărat Franz Joseph von Habsburg. Asasinatul însemna însă enorm pentru prestigiul Austro-Ungariei, astfel că împăratul a acceptat o soluție fermă împotriva Serbiei. El nu s-a implicat în mod direct în demersurile diplomatice din luna iulie, lăsându-le pe mâna ministrului său de externe, Berchtold. Chiar și atunci când a aflat de severitatea ultimatumului redactat de ministru, a continuat să-l sprijne, acceptând, implicit, și escaladarea conflictului.

Helmuth Johann Ludwig von Moltke, Șeful Statului Major general al Imperiului German, a susținut implicarea Germaniei în războiul dintre Austro-Ungaria și Serbia. El vedea în acest conflict un pretext pentru începerea războiului cu Rusia, privit ca inevitabil. Pentru a putea lupta cu Rusia trebuia aplicat planul Schlieffen, acesta vizând anihilarea rapidă a Franței. În zilele imediat premergătoare izbucnirii războiului, la cererea Kaiserului de oprire a invadării Franței, Moltke îi explica acestuia că mașinăria de război germană nu mai poate fi oprită.

Premierul ungar, contele István Tisza de Borosjenő și Szeged, a fost unul dintre puținii oameni de stat din Austro-Ungaria care au îndemnat la moderație în timpul Crizei din Iulie. Opinia sa era ca Serbiei să i se dea ocazia de a-și prezenta poziția oficială față de asasinat. Deasemenea, cerea ca guvernul de la Viena să aștepte rezultatele anchetei oficiale privind asasinatul. Până la urmă, Tisza a adoptat poziția autorităților de la Viena, alegând să susțină ideea războiului cu Serbia și Rusia.

La Berlin, Theobald von Bethmann-Hollweg, cancelarul german, a prezidat o întâlnire a Bundesrat-ului a cărui aprobare era necesară pentru a declara mobilizarea sau pentru a emite o declaraţie de război. Se străduise mult să menţină pacea, le-a spus el liderilor germani, „dar nu putem suporta provocarea Rusiei, dacă nu vrem să pierdem statutul de Mare Putere în Europa”.

În Criza din Iulie, Falkenhayn a fost una dintre figurile cheie implicate în izbucnirea Primului Război Mondial. La fel ca majoritatea militarilor, el nu se aștepta la izbucnirea unui război european în acel moment, crezând probabil inițial că atentatul de la Sarajevo era un incident minor. Cu toate acestea, el a fost una din figurile dominante care l-au împinspe împăratul Wilhelm al II-lea spre declarația de război.

În cancelariile Triplei Înțelegeri se desfășura o intensă activitate diplomatică. Aceasta nu a reușit însă evitarea conflictului, oarecum de așteptat, având în vedere că unii participanți au căutat cu tot dinadinsul declanșarea unui război.

După asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, Nicolae al II-lea Romanov șovăia în legătură cu drumul de urmat al Rusiei. Pe de-o parte, nu dorea abandonarea aliaților sârbi în fața pretențiilor Austro-Ungariei, pe de altă parte, nu voia provocarea unui război de proporții. Într- o serie de scrisori schimbate cu Kaiser-ul, cei doi își reafirmau dorința de pace. În plus, fiecare încerca să-l determine pe celălalt să renunțe la mobilizare. S-a dovedit prea târziu ca relațiile și corespondența personală să mai oprească mersul evenimentelor. Nicolae a luat decizia inevitabilă de a ordona mobilizarea generală.

Serghei Sazonov, ministrul de externe rus nu l-a împins pe țar să ofere garanții ferme Serbiei. Totuși, Sazonov era convins de necesitatea intrării țării sale în conflict. După ce țarul Nicolae al II-lea retrăsese primul ordin de mobilizare generală, înlocuindu-l cu cel de mobilizare parțială, Sazonov îl convingea pe țar să revină asupra deciziei.

După ultimatumul austro-ungar către Serbia, prim-ministrul britanic Herbert Henry Asquith prevedea o generalizare a conflictului prin atragerea Rusiei și Franței în război, sperând totuși la menținerea neutralității Marii Britanii. Până aproape de finalul crizei, Asquith, ca majoritatea politicienilor britanici, spera o ținere departe de conflict a țării sale, încercând în acest sens, fără succes, rolul de mediator.

Ministrul de externe al Marii Britanii, Edward Grey, era decis să oprească declanșarea unui război de anvergură. A susținut propunerea omologului său rus, Serghei Sazonov, ca tensiunea austro-sârbă să se rezolve într-o conferință internațională la Haga, dar fără succes. Grey declara în acele zile în Parlamentul de la Londra că în urma extinderii războiului dincolo de Austria și Serbia, războiul va deveni „cea mai mare catastrofă care s-a abătut vreodată asupra continentului european”.

La declanșarea Primului Război Mondial, Anglia condusă de George al V-lea intra în război împotriva Germaniei conduse de vărul său primar, Wilhelm al II-lea. Regele i-a cerut lui Sir Edward Grey să găsească un motiv pentru a intra în război. Motivul atitudinii regelui se explica prin temerea sa că, după înfrângerea Franţei şi obţinerea hegemoniei pe continent, Germania, cu aspiraţii colonialiste, va încerca obținerea controlului total asupra Marii Britanii. În fața puternicului sentiment anti-german din Marea Britanie, George schimba numele dinastiei sale, din Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor.