Convenţia de Armistiţiu
Ieșirea României din război. De la Axă la Națiunile Unite
autor Cristina Pop, iunie 2015
Evoluţia situaţiei de pe front după bătălia de la Stalingrad a determinat conducerea română să găsească o cale cât mai avantajoasă pentru a ieşi dintr-un război ai cărui învingători se cunoşteau deja. Guvernul român, de acord cu opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu a iniţiat tatonări, discuţii şi negocieri în vederea scoaterii României din războiul dus de partea Germaniei şi chiar regândirea alianţelor ţării.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
Victor Rădulescu-Pogoneanu în calitatea de director al Direcţiei Cabinetului şi Cifrului din cadrul Ministerului de Externe, a cunoscut informaţii importante legate de tratativele purtate de factorii politici de la București pentru ieșirea României din alianţa cu Germania. Regele Mihai urmând sfaturile tehnicienilor diplomatici şi militari a început o acţiune diplomatică şi politică în scopul scoaterii României din tabăra Germaniei. Acesta căuta să stabilească un contact diplomatic cu Aliaţii occidentali iar pe plan intern se realizează legătura cu partidele politice, mai întâi cu cele istorice, ulterior cu cel comunist şi cu cel social-democrat.

Mihai Antonescu, ministrul Afacerilor Străine, sub inflenţa înfrângerii Germaniei la Stalingrad, a ajuns la concluzia că România trebuie să îşi schimbe orientarea politicii externe. A stabilit contacte diplomatice secrete, încercând să asigure României cea mai bună situaţia în cazul în care Germania ar pierde războiul. S-au purtat conversaţii în Elveţia între ministrul român de la Berna V.V. Pella şi un emisar al Preşedintelui Roosevelt în Europa, prof. Allan Dulles iar fostul Ministru român la Roma şi la Berlin Raoul Bossy, aflat atunci în Elveţia cu o misiune a purtat conversaţii cu omul politic ceh Kopecki, mai târziu Ministrul Informaţiilor în Guvernul cehoslovac.

„... în cursul acestor negocieri de la Madrid, Americanii au invitat să ia parte la una din conversaţiile cu Ambasadorul Hayes şi pe Consilierul de Legaţie Brutus Coste, pe atunci aflat în cadrele Legaţiunii noastre din Lisabona şi care, până la ruperea relaţiilor dintre Statele Unite şi România, fusese Însărcinatul nostru cu Afaceri la Washington, unde câştigase stima şi simpatia cercurilor conducătoare ale Departamentului de Stat”.

Cele mai importante contacte stabilite de Mihai Antonescu au avut loc la Madrid şi la Stockholm, adevărate negocieri între Ambasadorul american în Spania Prof. Hayes, prieten personal al Preşedintelui Roosevelt şi Secretarul Legaţiunii române de acolo, Scarlat Grigoriu şi între Consilierul Legaţiuni U.R.S.S. în Suedia şi Ministrul român din acea ţară, Frederic Nanu.

Negocierile de la Stockholm au înştiinţat guvernul român asupra condiţiilor în cazul încheierii unui armistiţiu pentru ieşirea din război între România şi U.R.S.S. „… F. Nanu, a obţinut în cursul negocierilor sale, trei ameliorări asupra acestor condiţiuni şi anume: România să nu fie obligată a declara război Germaniei decât dacă aceasta nu ar accepta să îşi retragă paşnic trupele de pe teritoriul român într-un termen de 15 zile; să se lase, în teritoriul român, o zonă liberă de orice trupe străine, zonă în care să rezide Guvernul ţării; să se ţină seama, în fixarea cifrei reparaţiilor de război, de greaua situaţie economică a României”.

Victor Rădulescu-Pogoneanu a afirmat „tot în cadrul acestor negocieri, s-au pus, din partea U.R.S.S., două întrebări, una relativă la modul cum ar fi privită în Ţară o eventuală revenire a fostului Rege Carol II (care se pare că avusese oarecare conversaţii cu Ambasadorul U.R.S.S. în Mexic, Umanski); alta relativă la modul cum ar fi privit în Ţară un eventual Guvern prezidat de Petru Groza sau de Prof. Constantinescu-Iaşi (aceste întrebări par a fi fost puse cu titlu de sondagiu personal lui F. Nanu)”.

La Madrid, Mihai Antonescu a încercat să obţină totuşi anumite precizări asupra formulei de «capitulare necondiţionată» cerută de americani, după cum îşi amintea Victor Rădulescu-Pogoneanu, „guvernul român să depună în mâinile guvernului turc o declaraţie de ieşire din război, care însă n-ar fi devenit efectivă şi publică decât în anumite condiţiuni (la această fază a negocierilor a luat parte, ca emisar al lui Mihai Antonescu şi Secretarul de Legaţiune Camil Demetrescu, pe atunci Director-adjunct al Cabinetului şi Cifrului)”.

Cei doi delegaţi de la Cairo Barbu Știrbey şi Constantin Vişoianu negociau începând din primăvara 1944, în numele Opoziţiei Unite, Partidul Naţional Țărănesc prezidat de Iuliu Maniu şi Partidul Naţional Liberal prezidat de Dinu Brătianu, cu reprezentanţii celor trei Mari Puteri aliate împotriva Germaniei: Marea Britanie, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice şi Statele Unite ale Americii.

Frederic Nanu a fost un diplomat român care a avut dificila misiune de a reprezenta România în convorbirile şi întâlnirile cu diplomaţii URSS, într-un moment important din istoria ţării. Este vorba de tratativele cu privire la scoaterea României din alianţa cu Axa purtate cu ambasadoarea Uniunii Sovietice Alexandra Kollontai. La Stockholm, lui Nanu i-au fost trimise instrucţiuni printr-un curier special, tânărul diplomat la vremea aceea, Neagu Djuvara care a ajuns în Suedia cu o z înainte de înlăturarea lui Antonescu.

S-a născut la Paris, acolo unde tatăl său era secretar al Legaţiei României, însă de origine era din Moldova. Şi fratele acestuia, Constantin Nanu a activat în diplomaţie, ca ministru plenipotenţiar la Belgrad, Roma, Petersburg şi Berlin.

Nanu a fost numit ministru plenipotenţiar al României la Stockholm, post de asemenea de mare răspundere, căci, cum se va vedea, a avut posibilitatea să participe la acţiuni legate de soarta viitoare a României. După lovitura de stat, autorităţile comuniste l-au destituit, fiind obligat să aleagă calea exilului. Frederic Nanu a emigrat în SUA, împreună cu familia, unde va primi cetăţenia acestei ţări, ca o recunoaştere a meritelor sale diplomatice şi a poziţiei sale democratice.

La finele primului război mondial Nanu a intrat în serviciul diplomatic, îndeplinind funcţii pe cele mai variate meridiane ale lumii. Mai întâi, a fost, succesiv, secretar de legaţie la Berna, Londra, Washington, Berlin, Varşovia şi, iarăşi, la Washington.

După şase ani petrecuţi în Centrala Ministerului de Externe, a fost numit ministru plenipotenţiar la Buenos Aires, pe urmă la Madrid. Ulterior a activat din nou în Ministerul de Externe în funcţia de răspundere de secretar general al acestuia iar apoi ca şef al Protocolului.

În SUA a fost funcţionar la Biblioteca Congresului din Washington iar apoi a activat pe postul de răspundere de membru al Secţiei de Studii Politice a CIA. A devenit profesor de politică externă la American University din Washington Ulterior se retrage în Spania unde se aflau numeroşi oameni de cultură şi foşti diplomaţi români, stingându-se din viaţă, la Palma de Mallorca.

Evoluţia situaţiei de pe front după bătălia de la Stalingrad a determinat conducerea română să găsească o cale cât mai avantajoasă pentru a ieşi dintr-un război ai cărui învingători se cunoşteau deja. Guvernul român, de acord cu opoziţia, reprezentată de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu a iniţiat tatonări, discuţii şi negocieri în vederea scoaterii României din războiul dus de partea Germaniei şi chiar regândirea alianţelor ţării.

Cele mai importante canale diplomatice au fost deschise în capitalele neutre ca Ankara, Berna, Lisabona, Cairo, Madrid, Stockholm, ele beneficiind de un grad mai mare sau mai mic de importanţă, în funcţie, mai ales, de calibrul negociatorilor. Preocupările guvernului român în ceea ce priveşte scoaterea ţării din război vor creşte în intensitate către sfârşitul anului, prin canalele deschise la Ankara şi Stockholm, urmărind în esenţă aceleaşi obiective ca şi opoziţia.

Ministrul României la Stockholm, Frederic C. Nanu, a avut o lungă întrevedere cu diplomatul iugoslav Avakumovici, care i-a exprimat ideea necesităţii stringente ca România să demareze negocieri cu Uniunea Sovietică pentru ieşirea din război. Ţara noastră urma să piardă Basarabia şi Nordul Bucovinei, dar ar fi redobândit partea de nord-vest a Transilvaniei. Avakumovici i-a precizat textual lui Nanu că se află „în contact strâns cu Legaţiunea sovietică”.

URSS era interesată de începerea negocierilor cu România, dovadă fiind faptul că în ultimele zile ale anului un consilier de presă sovietic l-a vizitat pe Nanu, întrebându-l dacă este adevărat că ar avea din partea guvernului român instrucţiuni de a face unele comunicări legaţiei sovietice. La răspunsul negativ al ministrului român, reprezentantul URSS a insistat ca, în cazul primirii unor instrucţiuni de la Bucureşti referitoare la eventuale negocieri, să fie luată imediat legătura cu partea sovietică.

Iuliu Maniu şi Mihai Antonescu se angajează într-o nouă iniţiativă de pace cu Marea Britanie şi S.U.A. La sfârşitul anului, Aliaţii occidentali acceptă propunerea lui Maniu ca un reprezentant al opoziţiei să fie trimis să negocieze direct cu puterile occidentale.

Mareşalul Ion Antonescu, încă din februarie, îi propune lui Mussolini o ieşire comună din război, iar în septembrie încep negocieri secrete pentru încheierea unui armistitiu cu anglo-americanii. În octombrie au avut loc încercări de armistiţiu cu englezii la Lisabona. În scopul încheierii armistiţiului a fost abordat inclusiv Suveranul Pontif.

Diplomaţii români acreditaţi în capitala Suediei au avut parte de o agendă foarte încărcată în ultimele zile ale anului, pe la sediul legaţiei perindându-se intermediari, dar şi reprezentanţi ai legaţiei sovietice, care au făcut mai multe demersuri pe lângă reprezentanţii României, astfel încât aceştia să obţină un mandat din partea Bucureştiului pentru începerea tratativelor privitoare la semnarea unui armistiţiu. În urma acestor contacte a fost stabilită o întâlnire între F. Nanu şi însărcinatul cu afaceri al URSS, Semionov.

Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Allen Dulles, un emisar al Preşedintelui Roosevelt în Europa, că „participarea României la război nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”. Încă de la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din URSS, SUA şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al URSS, a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”.

Negocierilor autorităţilor române cu reprezentanţi ai Naţiunilor Unite erau purtate deoarece guvernul român cât şi opoziţia deveniseră conştienţi că este nevoie ca România să fie scoasă din cel de-al doilea războiul mondial, din alianţa cu Germania Nazistă şi trecerea României în tabăra Naţiunilor Unite.

La Stockholm, în cadrul întâlnirii, ministrul român Frederic Nanu a citit o declaraţie în care se arăta faptul că personalităţi de prim rang din România au întâmpinat cu satisfacţie posibilitatea unei înţelegeri directe cu Uniunea Sovietică, dar conducerea română nu avea posibilitatea de a face propuneri concrete din motive tehnice. Guvernul român cerea Moscovei câteva indicii despre ceea ce se aştepta din partea României şi, nu în ultimul rând, chestiona asupra avantajelor ţării în urma unei astfel de înţelegeri.

La întâlnirea de la Stockholm, Semionov, consilierul la ambasada URSS, a refuzat să precizeze poziţia clară a URSS faţă de semnarea armistiţiului, limitându-se să afirme că trupele sovietice se aflau deja pe râul Bug, iar în consecinţă, iniţiativa semnării lui trebuia să vină dinspre partea română. Afirmă foarte laconic că „alta era situaţia acum două luni”. Reprezentantul sovietic l-a întrebat conspirativ pe Nanu dacă nu deţinea mandat de a negocia din partea vreunui grup opozant, ministrul român dându-i răspuns negativ.

La acel moment, legaţia sovietică din Stockholm nu era în măsură a schiţa cadrul discuţiilor, lucru recunoscut de însuşi Semionov, care privea această întâlnire ca pe o sondare a opiniilor existente, la fel ca şi Nanu. Pe tot parcursul întâlnirii, diplomatul sovietic a avut o atitudine rece, uneori chiar jignitoare faţă de partea română, căutând mereu să şteargă impresia că iniţiativa contactelor pornea dinspre Uniunea Sovietică.

Nanu a stabilit legături la Stockholm cu ministrul Belgiei, prinţul de Croy, care, s-a oferit să medieze o întâlnire cu ministrul Angliei, pentru ca reprezentantul român să-şi expună ideile privind oportunităţile ce se deschideau în urma ieşirii României din război.

Nanu dorea să-i convingă pe Aliaţi: că abandonarea frontului de către armata română ar conduce la o diminuare a eforturilor militare, a numărului de victime şi a timpului necesar înfrângerii Germaniei naziste. Poziţia britanică era încurajatoare, ataşatul militar britanic în capitala nordică preciza acum că România „va recăpăta Transilvania şi nimic nu dovedeşte că va pierde Basarabia”.

Negocierile dintre România şi delegaţia sovietică nu părea să-şi găsească o finalitate. Autorităţile române erau dispuse să renunţe la alianţa cu Germania lui Hitler şi să încheie un tratat cu Naţiunile Unite. Situaţia României era dificilă, i se cerea să capituleze necondiţionat.

Frederic Nanu a comunicat la Bucureşti că URSS se obligă să respecte suveranitatea şi independenţa României, să o ajute să redobândească Transilvania dacă abandona alianţa cu Germania nazistă, dar, Mihai Antonescu nu răspunde, deoarece considera că România e mai în siguranţă dacă tratează cu Occidentul.

Prinţul Barbu Ştirbey, sub numele de Bond, este trimis la Cairo, sediul Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu, pentru a negocia. Cu această ocazie, Prinţul aduce la cunoştinţa Aliaţilor că toate forţele politice din România s-au pronunţat trecerea de partea lor. Cei 3 reprezentanţi ai Aliaţilor nu şi-au luat angajamente, dar au precizat că prima condiţie pentru încheierea unei înţelegeri era capitularea necondiţionată.

Este perioada negocierilor intense de la Cairo în contextul apropierii Armatei Roşii a URSS de graniţele României. La Cairo, delegaţia română era condusă de prinţul Barbu Ştirbey. Partea română dorea să se garanteze independenţa ţări şi anularea Dictatului de la Viena.

Au început la Cairo, sediul Comandamentului Aliat pentru Orientul Mijlociu, intense tratative cu Aliaţii, susţinute din partea română de Barbu Ştirbei, ca reprezentant al guvernului român şi al opoziţiei. Aliaţii iau cunoştinţă de obiectivele urmărite atât de guvern, cât şi de opoziţie: respectarea integrităţii şi suveranităţii României, asigurarea libertăţii poporului român de a-şi organiza viaţa democratică pe care o doreşte, respectarea prevederilor din Carta Atlanticului în privinţa graniţelor şi delimitarea unor zone ferite de trecerea trupelor aliate în România.

La Cairo, Barbu Ştirbey era autorizat de guvernul român „a lua angajamentul că România va contribui cu forţele sale militare şi economice la conducerea ulterioară a războiului împotriva Germaniei ...”. După ce URSS îi propune oficial la 12 aprilie guvernului român să capituleze necondiţionat şi să semneze armistiţiul oferit, Iuliu Maniu îl trimite la Cairo pe Constantin Vişoianu, în încercarea de a obţine condiţii mai avantajoase.

La Cairo, delegaţia română cerea garantarea suveranităţii şi independenţei ţării, a structurilor social-politice existente în România, infirmarea Dictatului de la Viena şi rezolvarea problemei frontierei româno-sovietice la Conferinţa de Pace.

Prezenţa armatei sovietice la graniţele României şi ocuparea Ungariei de către armata Germaniei, au determinat forţele politice de la Bucureşti să intensifice acţiunile diplomatice în vederea stabilirii unor înţelegeri. Mihai Antonescu i-a expediat un mesaj prinţului Ştirbey, la Cairo, prin ministrul român la Ankara, prin care-i cerea să afle reacţiile Aliaţilor faţă de noile condiţii existente în război.

Generalul Henry Maitland Wilson, comandantul suprem al Forţelor Aliate din Mediterană, răspundea că nu s-a consultat cu colegii săi americani şi sovietici, cerând însă guvernului român să capituleze imediat şi să nu opună rezistenţă trupelor sovietice în înaintare. Wilson a trimis la Bucureşti, prin legaţia română din Ankara, o invitaţie prin care cerea ca România să iasă din război, să părăsească Germania. Invitaţia avea cu caracter mai mult de somaţie, fiind adresată în acelaşi timp Mareşalului Antonescu şi lui Iuliu Maniu.

Generalul Henry M. Wilson a trimis un alt mesaj lui Mihai Antonescu, în care adaugă condiţiilor deja exprimate necesitatea stabilirii unor contacte directe între Ion Antonescu şi Înaltul Comandament Sovietic, privind cooperarea între armatele române şi cele sovietice împotriva naziştilor germani.

Ajunşi la Prut, sovieticii îşi asumaseră un rol mai activ în cadrul negocierilor. Molotov anunţa, pentru a grăbi ieşirea României din alianţa cu Germania nazistă, că Uniunea Sovietică nu caută să dobândească vreo parte din teritoriul românesc sau să schimbe ordinea socială a ţării.

Contactele româno-sovietice din capitala Suediei au fost menţinute, având loc mai multe întâlniri în formula Nanu-Semionov sau Nanu-Kollontay. Alexandra Kollontay într-una din discuţiile cu Nanu a precizat în privinţa zvonurilor privind o eventuală revoluţie comunistă în România, sprijinită de către trupele sovietice, că sunt „calomnii”, afirmând că nu se putea provoca revoluţie în toate ţările vecine, deoarece „revoluţia izbucneşte, nu se stârneşte, şi poate, cel mult, fi canalizată în anumite direcţiuni”.

Postul de radio Moscova a difuzat declaraţia comisarului pentru Afaceri Externe, V. M. Molotov, în care se preciza că Armata Roşie a atins Prutul, considerând că în această zonă a fost restabilită frontiera sovietică legală, decisă în 1940. Erau înlăturate astfel şi ultimele iluzii ale părţii române privind eventuale negocieri pentru Basarabia. Totodată, era precizat faptul că guvernul sovietic nu urmărea „să modifice în vreun fel stările sociale existente în România”.

În cadrul întrevederii solicitate de Semionov, Nanu s-a arătat iritat de faptul că sovieticii nu au înaintat până atunci condiţiile minimale concrete privite de diplomatul român ca bază pentru negocieri, cerând ca acest lucru să aibe loc în cel mai scurt timp. În ziua următoare, s-a consumat o nouă întrevedere Nanu-Semionov, în care cel din urmă i-a prezentat ministrului român condiţiile minimale propuse de Moscova în vederea încheierii armistiţiului, cerute de acesta în ziua precedentă.

Generalul Henry M. Wilson, comandantul Forţelor Aliate din Mediterană, îi scria lui Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc. Wilson transmitea aceleaşi condiţii pentru încheierea armistiţiului, însă mai cerea şi răsturnarea dictaturii lui Ion Antonescu dacă nu era de acord să părăsească de bună voie alianţa cu Germania nazistă. Mihai Antonescu şi Iuliu Maniu nu au răspuns deoarece propunerile lui Wilson nu acordau garanţii pe care ei le considerau esenţiale pentru fiinţa statului român.

Condiţiile încheierii armistiţiului stipulau că trupele române care au cooperat cu germanii în Crimeea, împotriva armatei sovietice, ori să capituleze, ori să-l lovească în spate pe fostul aliat. De asemenea, trebuia restabilită frontiera româno-sovietică din 1940; reparaţii pentru pierderile suferite de U.R.S.S. în urma ocupării unei părţi a teritoriului său de către trupele germano-române; eliberarea tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi. Se mai preciza: că guvernul sovietic nu dorea ocuparea României pe perioada armistiţiului, dar cerea libertatea totală de mişcare pentru armata sa pe teritoriul statului român.

Semionov i-a solicitat lui Nanu o întrevedere, declarându-i acestuia că guvernul sovietic presupunea că partea română era pregătită pentru negocieri, înmânându-i ministrului român o notă primită de la Moscova. Conţinutul acesteia arăta faptul că sovieticii erau dispuşi să poarte convorbiri cu guvernul mareşalului Antonescu, dar şi cu Opoziţia condusă de Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, aceştia exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta pe români „să-şi elibereze ţara de sub ocupaţia germană”.

Partea sovietică condamna Dictatul de la Viena, promiţând restituirea întregii Transilvanii sau a celei mai mari părţi a ei după încheierea păcii. În cadrul discuţiilor se aprecia că condiţiile impuse sunt minime şi că puteau deveni mult mai radicale dacă ele nu erau acceptate în termenul cel mai scurt. Diplomatului român i-a fost notificat verbal că aceste condiţii au fost comunicate guvernului american şi celui britanic, acestea, la rândul lor, transmiţându-le şi prinţului Ştirbey, la Ankara.

Nanu a avut o întrevedere cu ambasadorul sovietic Alexandra Kollontay, care a subliniat că guvernul sovietic tratează aceste contacte cu seriozitate. Kollontay l-a asigurat pe ministrul român că Stalin „îşi dă seama că trebuie să se înţeleagă cu popoarele vecine, făcându-le prietene, deci şi România dorea să o trateze cât mai blând şi să o câştige ajutând-o chiar”.

Negocierile dintre partea română şi cea sovietică în vederea încheierii unui armistiţiu au continuat. În acest sens s-au stabilit contacte şi întâlniri la Stockholm între Nanu-Semionov sau Nanu-Kollontay.

Întrucât mareşalul Antonescu considera termenii armistiţiului de neacceptat, respinge ideea încheierii iar Aliaţii au transmis că prelungirea negocierilor nu-şi mai are rostul, acestea fiind considerate încheiate, deoarece românii stăruiau în obţinerea unor condiţii prealabile, fapt ce contravenea intereselor lor.

Ministrul României a solicitat, prin intermediul lui Semionov, ca, în cazul în care România devenea teatru de luptă, guvernul român să poată beneficia de o zonă neocupată, pentru ca acesta „să nu lucreze sub presiunea baionetelor inamice”. În acelaşi timp, el a mai cerut ca întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste, cerută în mod imperativ de Moscova, la 12 aprilie, să aibe loc abia după expirarea unui ultimatum de 15 zile dat trupelor germane, de a părăsi teritoriul statului român.

Partea sovietică îi transmitea diplomatului român Nanu că s-au acceptat condiţiile cerute şi anume: respectarea ultimatumului dat armatei germane de a se retrage din România, şi inclusiv aceea a rezervării unei zone exclusive pentru desfăşurarea activităţii guvernului român. Peste trei zile, Semionov, după consultări cu Moscova, a solicitat trimiterea unei delegaţii române în capitala sovietică, pentru negocieri şi semnarea armistiţiului, fapt ce proba disponibilitatea părţii sovietice de a încheia cât mai rapid acest acord.

La nivel declarativ, URSS susţineau cu tărie că îşi doresc încheierea unui armistiţiu „blând”, însă acţiunile Armatei Roşii în localităţile „eliberate” arătau adevărata soartă a României, după instaurarea controlului deplin asupra întregului teritoriu. În satele din Moldova, cucerite de forţele sovietice, funcţionarii de stat, elemente ale păturii burgheze şi ale marilor proprietari au fost ucişi sau deportaţi, bisericile au fost transformate în grajduri, fetiţe şi femei au fost violate etc. În aceste teritorii, pentru a crea disensiuni în viaţa politică a ţării, ruşii făceau propagandă în favoarea fostului suveran Carol al II-lea, în detrimentul regelui legitim, Mihai.

Iuliu Maniu, în numele Opoziţiei Unite, acceptă încheierea armistiţiului în baza condiţiilor oferite de Aliaţi. Deşi aceştia nu au răspuns, Maniu transmite, o lună mai târziu, că s-a hotărât trecerea la acţiune.

La Stockholm a sosit ministrul român de la Helsinki, George Caranfil, care şi-a arogat dreptul de a purta negocieri cu legaţia sovietică. Convorbirile succesive din Stockholm nu s-au soldat cu semnarea armistiţiului. La acest lucru a contribuit şi comportamentul brutal al Armatei Roşii în teritoriile româneşti „eliberate”.

Ministrul de Externe al guvernului de la Bucureşti Gr. Niculescu-Buzeşti, a transmis reprezentantului român de la Ankara, Al. Cretzianu, o comunicare, care, a fost predată a doua zi ambasadorilor S.U.A. şi Angliei din capitala Turciei. Prin aceasta se preciza România intra în stare de război împotriva Germania şi că, la Bucureşti, a fost primită declaraţia lui Molotov, prin care se afirma că Armata Roşie nu va dezarma trupele române care continuau lupta împotriva celor naziste.

În comunicarea guvernului român trimisă spre ambasadorii SUA şi Marii Britanii din Ankara se insista să se stopeze capturarea militarilor români, de către Armata Roşie, de pe frontul din Moldova. Autorităţile române erau interesate să stabilească relaţii diplomatice cu Uniunea Sovietică. În paragraful al şapte al notei se preciza: „Guvernul român, care de acum înainte se afla în situaţia de facto de cobeligerant, doreşte ca Naţiunile Unite să-l recunoască drept aliat”.

Ministrul de Externe al Românie Gr. Niculescu-Buzeşti a trimis o nouă telegramă lui Cretzianu. Aceasta trebuia să ajungă la diplomaţii S.U.A. şi Angliei aflaţi la Ankara. În cadrul telegramei se sublinia faptul că situaţia s-a agravat din cauza amânării semnării armistiţiului „(...) Începe (în România) să se răspândească impresia că amânarea semnării armistiţiului a fost determinată de dorinţa de a ocupa integral teritoriul românesc de către trupele sovietice”. Faptul nu era justificat, din momentul în care „guvernul român a lichidat aproape în întregime, prin propriile sale mijloace, rezistenţa germană.

Prin nota trimisă spre diplomaţii SUA şi Angliei, guvernul român dorea să obţină de la partea sovietică respectarea promisiunii date în cadrul negocierilor secrete anterioare lui 23 august prin care Armata Roşie se obliga să ocolească o zonă din România, inclusiv Bucureştiul.

Este luna decisivă privind încheierea unui armistiţiu al României cu URSS. Diplomaţia română şi cea sovietică au ajuns la un acord, după un şir lung de negocieri privind condiţiile Convenţiei de Armistiţiu.

A fost expediată o nouă telegramă de Niculescu-Buzeşti la Ankara în care s-a adoptat un ton categoric, referitor la faptul că trupele aliate „au impresia că consideră România drept o ţară ocupată, şi nu o ţară, din momentul acela, aliată”.

Reprezentantul nostru de la Ankara,Al. Cretzianu, a prezentat o nouă telegramă ambasadorului sovietic Vinogradov, în care aducea în discuţie incidente provocate de armata sovietică care au sechestrat mai mulţi demnitari români.

S-a semnat Convenţia. Cele mai importante puncte au fost: participarea României la înfrângerea Germaniei cu cel puţin douăsprezece divizii de infanterie echipate complet, să permită trecerea liberă a Armatei Roşii pe teritoriul ţării, să sprijine finaciar şi logistic operaţiile militare ale Aliaţilor împotriva Germaniei şi Ungariei, plata a 300 milioane dolari către URSS ca despăgubire de război, în produse petrolifere, lemnoase, precum şi confirmarea anexiunilor sovietice din 1940.

Partea pozitivă a Convenţiei de Armistiţiu a fost anularea Dictatului de la Viena şi recâştigarea Nord-Vestul Transilvaniei, această prevedere urmând să fie reglementată în Conferinţa de Pace, ce urma să aibă loc la sfârşitul războiului.

Prin semnarea Convenţiei, guvernul şi Înaltul Comandament al României a recunoscut înfrângerea României, în războiul împotriva Naţiunilor Unite: URSS, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii, precum şi altor state aliate.

„S-a semnat foarte târziu. Ruşii nu au semnat decât când au fost stăpâni pe tot teritoriul. Ne-au infiltrat trupele ruseşti pe tot teritoriul. Când au fost siguri că armata română va trece de partea lor... atunci au semnat armistiţiul. A fost o negociere oribilă”, a povestit Constantin Bălăceanu-Stolnici.

Prin această Convenţie de Armistiţiu, România sacrifica Basarabia, sperând să recâştige prin participarea alături de Naţiunile Unite cel puţin Transilvania. Pentru teritoriile pierdute în favoarea URSS nu mai exista nici o şansă.

Ideea încheierii unui Armistițiu apare şi în „Proclamaţia” regelui Mihai către ţară când acesta amintea că: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În cele din urmă, Convenţia de armistiţiu a fost semnată de România în noaptea de 12 spre 13 septembrie la Moscova, fiind încheiată între guvernul român, pe de o parte şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii pe de altă parte.

De întârzierea semnării armistiţiului a profitat şi Marea Britanie, care a avut nevoie de aprobarea dominioanelor pentru modificări introduse, la iniţiativa Londrei, în textul armistiţiului.

Convenţia de armistiţiu stabilea obligaţiile economice, politice şi militare ale României. Documentul a fost iscălit din partea României de către Lucretiu Pătrăscanu, de gen.-adjutant Dumitru Dămăceanu, Barbu Stirbey şi Gh. Popp, iar din partea Aliaţilor, de către mareşalul Rodion Malinovski. Documentul cuprindea 20 de articole, un protocol şi şase anexe. Tratată ca o ţară învinsă, inamică, trebuia să întreţină armata sovietică de ocupaţie ceea ce a însemnat un efort financiar de 2 miliarde de dolari americani.

Delegaţia română a obiectat în special la articolul care prevedea controlul exclusiv al îndeplinirii condiţiilor armistiţiului de către Înaltul Comandament Sovietic. La insistenţele americanilor şi britanicilor, Molotov şi-a schimbat puţin poziţia. El a fost de acord cu înfiinţarea unei Comisii Aliate de Control pentru România, care să cuprindă reprezentanţi ai Statelor Unite şi Marii Britanii, dar a afirmat clar că Înaltul Comandament Sovietic îşi va rezerva toate hotărârile importante referitoare la România.

URSS a refuzat să-şi retragă armatele sovietice prezente în România la încheierea păcii. Ambasadorii Marii Britanii, Sir Archibald Clark Kerr şi al SUA, A. Harriman au acceptat toate poziţiile sovietice. În textul convenţiei de armistiţiu, de fiecare dată când era menţionat înaltul Comandament Aliat, imediat urma precizarea că acesta era sovietic. Era limpede că nu Naţiunile Unite, cum se spunea în proclamaţia regală din 23 august, ci URSS era partenerul de armistiţiu al României.

Delegaţia română şi-a dorit să obţină recunoaşterea statutul de cobeligeranţă în războiul împotriva Germaniei, să se stabilească termene precise pentru perioada ocupaţiei sovietice, autorităţilor române să li se acorde mai multă libertate în ceea ce priveste administraţia internă, îndeosebi în probleme de siguranţă şi poliţie, şi să se obţină angajamentul Aliaţilor că întreaga Transilvanie va reveni la România.

La Moscova, România nu a scăpat uşor, condiţiile Convenţiei au fost grele. Delegaţia română, prezentă la Moscova s-a întors în ţară cu sentimentul că, având în vedere situaţia de ansamblu, ţara scăpase uşor. Liderii partidelor politice democratice, în ţară, erau îngrijoraţi de modul în care autorităţile sovietice vor interpreta şi pune în practică termenii armistiţiului. Ambasadorul american la Moscova, Averell Harriman, era îngrijorat de situaţia României fiind convins că armistiţiu dăduse sovieticilor control politic şi economic total asupra României, cel puţin până la încheierea tratatului de pace final.

Liderul PNŢ, Iuliu Maniu, avea să recunoască, într-o discuţie cu un corespondent al presei elveţiene, că se înşelase când crezuse că alegerea de făcut era între Germania şi Aliaţi, în realitate România a ales între Germania şi URSS. Acesta era conştient că viitorul României va fi sumbru, lucru ce s-a adeverit.

Convenţia a fost emisă în patru exemplare, fiecare în limbile română, rusă şi engleză, textele rus şi englez fiind autentice. La sfârşitul convenţiei apare data când a fost semnat şi numele şi semnătura celor care au participat la încheierea acesteia. Din partea Guvernului şi Înaltului Comandament al României au semnat: Lucreţiu Pătrăşcanu, general adjunct Dămăceanu, Barbu Ştirbey şi G. Popp, iar din partea guvernelor SUA, URSS şi Regatului Unit actul a fost semnat de către Malinowski.

Art.1 „Cu începere de la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat cu totul operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieşit din războiul împotriva Naţiunilor Unite, a rupt relaţiunile cu Germania şi sateliţii săi, a intrat în război şi va duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei şi Ungariei, cu scopul de a restaura independenţa şi suveranitatea României, pentru care scop va pune la dispoziţie nu mai puţin de 12 divizii de infanterie, împreună cu serviciile tehnice auxiliare.

Art.3 „Guvernul şi Înaltul Comandament al României vor asigura forţelor sovietice şi a celorlalţi aliaţi înlesniri pentru libera lor mişcare pe teritoriul României, în orice direcţie, dacă este cerut de către situaţia militară, Guvernul şi Înaltul Comandament al României acordând orice concurs posibil pentru o astfel de mişcare, prin mijloacele lor proprii de comunicaţie şi pe cheltuiala lor, pe pământ, pe apă şi în aer.”

Art. 4 „Se restabileşte frontiera de stat între U.R.S.S. şi România stabilită prin acordul sovieto-român din 28 iunie 1940.”, data ultimatumului sovietic prin care România pierde Basarabia, Nordul Bucucovinei şi ţinutul Herţei. Cu două zile înainte de data precizată în acest articol Viaceslav Molotov, ministrul de externe rus l-a convocat la Kremlin pe diplomatul român Gheorghe Davidescu căruia i-a cerut într-un mod ultimativ cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în favoarea URSS. Intenţia guvernului român de a negocia nu a avut rezultate pozitive.

Art.1 „Operaţiunile militare din partea forţelor armate române, cuprinzând forţele navale şi aeriene, împoriva Germaniei şi Ungariei, vor fi purtate sub conducerea generală a Înaltului Comandament Aliat.”

Art. 2 „Guvernul şi Înaltul Comandament al României se obligă să ia măsuri pentru dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi Ungariei aflate pe teritoriul României, ca şi pentru internarea cetăţenilor celor două state menţionate, care-şi au reşedinţa acolo”.

Art. 5 „Guvernul României şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat, pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe cei aduşi cu sila în România”.

Art. 5 „Din momentul semnării condiţiunilor de pace şi până la repatriere, Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să asigure, pe socoteala sa, tuturor prizonierilor de război sovietici şi aliaţi, precum şi cetăţenilor internaţi sau aduşi cu sila, persoanelor strămutate şi refugiaţilor, hrana potrivită, îmbrăcăminte şi asistenţă medicală, conform cu cerinţele sanitare, cum şi mijloacele de transport pentru reîntoarcerea acestor persoane în ţara lor proprie”.

Articolele Convenţiei de Armistiţiu stabileau obligaţiile guvernului român faţă de Înaltului Comandament Aliat, care în realitate era sovietic, totul trebuia pus la dispoziţia acestuia. S-a impus României predarea tuturor materialelor de război ale Germaniei Naziste şi eliberarea acelor persoane arestate că au desfăşurat acţiunii în favoarea Naţiunilor Unite.

Art. 6 „Guvernul român va elibera imediat, fără distincţie de cetăţenie sau naţionalitate, pe toate persoanele arestate din cauza activităţii lor în favoarea Naţiunilor Unite, sau din cauza lor rasiale şi va desfiinţa orice legislaţie discriminatorie şi restricţiunile impuse din această cauză.”

Art. 7 „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită ca trofee în mâinile Înaltului Comandament Aliat Sovietic, orice material de război al Germaniei şi al sateliţilor ei, aflat pe teritoriul românesc, inclusiv vasele flotei germane şi ale sateliţilor ei, aflate în apele româneşti”.

Art. 8 „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să nu permită exportul sau exproprierea a oricărei forme de proprietate( inclusiv obiecte de valoare şi bani) aparţinând Germaniei, Ungariei sau naţiunilor lor, sau persoanelor cu reşedinţa în teritoriile lor, sau în teritoriile ocupate de ele, fără autorizaţia Înaltului Comandament Aliat, Guvernul şi Înaltul Comandament Român vor păstra aceste bunuri în condiţiile ce urmează a se stabili de Înaltul Comandament Aliat Sovietic.”

Art. 9 „Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligă să remită Înaltului Comandament Aliat Sovietic pentru folosinţa acestuia, pe întreaga perioadă de război, împotriva Germaniei şi Ungariei, şi în interesul general al Aliaţilor, toate vasele care aparţin, sau au aparţinut Naţiunilor Unite aflate în porturile româneşti, indiferent la dispoziţia cui s-ar afla; ulterior aceste vase urmează să fie restituite proprietarilor lor. Guvernul României poartă întreaga răspundere materială pentru orice stricăciune sau distrugere a bunurilor sus menţionate, până în momentul predării lor Înaltului Comandament Aliat.”

Art.10 „Guvernul român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă românească, plăţile cerute de către Înaltul Comandament Aliat pentru îndeplinirea funcţiunilor sale, şi în caz de necesitate va asigura folosinţa , pe teritoriul românesc, a întreprinderilor industriale şi de transport, a mijloacelor de comunicaţie, a staţiunilor generatoare de energie, întreprinderilor şi instalaţiilor de combustibil, petrol, alimente şi alte materiale sau servicii, în acord cu instrucţiunile date de către Înaltul Comandament Aliat”.

Art. 10 „Vasele de comerţ românesc, care se găsesc atât în apele româneşti, cât şi în cele străine, vor fi supuse controlului operativ al Înaltului Comandament Aliat pentru folosirea lor în interesul general al aliaţilor”.

Aceste articole stabileau despăgubirea de război pe care România trebuia să o plătească faţă de URSS ca plată pentru pierderile cauzate în urma operaţiunilor militare, deşi România a luptat împotriva propriului aliat şi altături de Naţiunile Unite la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Plata către URSS a fost stabilită la 300 de milioane dolari, ce urmau să fie achitaţi în curs de 6 ani, în mărfuri constând în produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini, etc.

Art. 11 „Pierderile pricinuite Uniunii Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea de către România a teritoriilor sovietice vor fi despăgubite de către România faţă de Uniunea Sovietică, însă, luând în consideraţie că România nu numai că s-a retras din război, dar a declarat război contra Germaniei şi Ungariei”.

Art. 13 „Guvernul român se obligă să restabilească toate drepturile legale şi interesele Naţiunilor Unite şi ale naţionalilor lor, pe teritoriul românesc, aşa cum existau înainte de război, şi să le restituie proprietatea în desăvîrşită bună stare.”

Art. 11 „Părţile sunt de acord ca compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în întregime de România, ci numai în parte, în anume în sumă de 300 milioane dolari ai SUA, plătibili în curs de 6 ani, în mărfuri ( produse petrolifere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini, etc.). România va plăti despăgubiri pentru pierderile pricinuite în proprietăţilor celorlalte State Aliate şi naţionalilor lor, pe timpul războiului, despăguziri a căror sumă va fi fixată la o dată ulterioară.”

Art. 14 „Guvernul şi Înaltul Comandament Român să obligă să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat la arestarea şi judecarea persoanelor acuzate de crime de război.”

Art. 15 „Guvernul român se obligă să disolve imediat toate organizaţiile pro hitleriste de tip fascist aflate pe teritoriul românesc, atât cele politice, militare sau paramilitare, cât şi orice alte organizaţii care duc propagandă ostilă Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice, nepermiţând în viitor existenţa unor organizaţii de acest fel.”

Art. 12 „Guvernul român se obligă ca în termenele indicate de către Înaltul Comandament Aliat, să restituie Uniunii Sovietice, în desăvîrşită bună stare, toate valorile şi materialele luate de pe teritoriul ei în timpul războiului, aparţinând statului, organelor publice şi cooperative, intreprinderilor, instituţiilor sau cetăţenilor particulari precum: utilajul fabricilor şi uzinelor, locomotive, vagoane de căi ferate, tractoare, autovehicule, monumente istorice, valori de muzeu şi orice alte bunuri.”

Art. 16 „Tipărirea, importul şi răspândirea, în România a publicaţiilor periodice şi neperiodice, prezentarea spectacolelor de teatru şi a filmelor, funcţionarea staţiunilor de T.F.F., poştă, telegraf şi telefon, vor fi efectuate în acord cu Înaltul Comandamentului Aliat.”

Se stabilea înfiinţarea unei Comisii Aliate de Control care, până la semnarea tratatului de pace avea sarcina ca sub conducerea Înaltului Comandament Aliat, să vegheze la aplicarea condiţiilor prevăzute în Convenţia de Armistiţiu. Aparent această Comisie reprezenta Puterile Aliate, însă URSS era principalul coordonator al întregii activităţi. Dictatul de Viena prin care România pierdea cea mai mare parte a Transilvaniei în favoarea Ungariei, era declarat nul.

Art. 17 „Administraţia civilă românească este restabilită pe întregul teritoriu al României, până la o distanţă de linia frontului de minimum 50-100 km (depinzând de condiţiile terenului), organele administrative româneşti obligându-se să aducă la îndeplinire, în interesul restabilirii păcii şi securităţii, instrucţiunile şi ordinele Înaltului Comandament Aliat, date de către el , în scopul de a asigura execuţia acestor condiţii de armistiţiu.”

Art. 18 „Se va înfiinţa o Comisiune Aliată de Control care va lua asupra sa, până la încheierea păcii, reglementarea şi controlul executării prezentelor condiţiuni, sub conducerea generală şi ordinele Înaltului Comandament Aliat, lucrând în numele Puterilor Aliate.”

Art. 19 „Guvernele Aliate socotesc hotărârea Arbitrajului dela Viena, cu privire la Transilvania, ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania (sau cea mai mare parte a ei), să fie restituită României sub condiţia conformării prin Tratatul de Pace şi Guvernul Sovietic este de acord ca forţele sovietice să ia parte în acest scop, în operatiunile militare, conjugate cu România contra Germaniei şi Ungariei.”

Art. 20 „ Prezentele condiţiuni intră în vigoare în momentul semnării lor.” Convenţia de Armistiţiu s-a aplicat pe întreg teritoriu al României, URSS prin Înaltului Comandament Aliat Sovietic reuşind să transforme această ţară într-un satelit. România şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite prin această Convenţie, inclusiv plata despăgubirii de război sau participarea la război împotriva Germaniei lui Hitler. Guvernul român şi organele sale au îndeplinit instrucţiunile Comisiei Aliate de Control stabilite prin Convenţia de Armistiţiu.

Această convenţie are şi o anexă încheiată între guvernul român, pe de o parte şi guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americii pe de alta parte. Câteva articole au anexă prin care se dau indicaţii mai precise privind aplicarea articolului întocmai cum dorea Înaltul Comandament Aliat. Autorităţile erau preocupate să pună într-o lumina favorabilă condiţiile acestui armistiţiu.

Anexă la art. 2 „ Măsurile prevăzute la art. 2 al Convenţiei referitoare la internarea cetăţenilor germani şi unguri, actualmente aflându-se în teritoriul român, nu se aplică cetăţenilor de origine evreiască ai acestei ţări.”

Anexă la art. 3 „Prin cooperarea guvernului Român şi a Înaltului Comandament Român, menţionată în articolul 3 al acestei Convenţiuni, se înţelege punerea la dispoziţia Înaltului Comandament Aliat ( Sovietic), pentru deplina folosinţă cum va socoti de cuviinţă, pe durata armistiţiului, a tuturor construcţiilor şi instalaţiilor româneşti: militare, aeriene şi navale, porturi, cheiuri, cazărmi, magazii, câmpuri de aviaţii, mijloace de comunicaţie, staţiuni meteorologice care ar putea fi cerute pentru nevoi militare, în desăvârşită buna stare şi cu personalul necesar pentru întreţinerea lor.”

Anexă la art. 10 „ Guvernul român va retrage şi răscumpăra, în limitele de timp şi potrivit condiţiunilor pe care Înaltul Comandament Aliat le va specifica, toate monedele deţinute în teritoriul românesc şi emise de Înaltul Comandament Aliat şi va înmâna moneda astfel retrasă fără plată Înaltului Comandament Aliat.”

Anexă la art. 16 „Guvernul român se obligă ca transmiterile fără fir, corespondenţa cifrată şi prin curier, precum şi comunicările telefonice cu ţările străine ale ambasadelor, legaţiunilor şi consulatelor aflatoare în România să fie dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament Aliat.”

Anexă la art. 11 „Baza pentru aranjamentul plăţilor de compensaţii prevăzute în articolul 11 al prezentei Convenţii va fi dolarul american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei convenţii, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur.”

Anexă la art.18 „Controlul cu privire la exacta execuţiune a clauzelor de armistiţiu este încredinţat comisiunii Aliate de Control, care va fi stabilită în conformitate cu articolul 18 al convenţiei de armistiţiu. Guvernul român şi organele sale vor îndeplini toate instrucţiunile comisiunii Aliate de Control care decurg din Convenţia de Armistiţiu. Comisiunea Aliată de Control va instaura organe sau secţiuni, împuternicindu-le, respectiv cu executarea de diferite funcţiuni. În plus Comisiunea Aliată de Control va putea să aibă funcţionari în diferite părţi ale României. Comisia Aliată de Control va avea sediul său în Bucureşti.”

Autorităţile române au solicitat revizuirea despăgubirilor de război sau prelungirea perioadei de şase ani a achitarii acestora, însă fără răspuns pozitiv din partea sovietică. Singurele concesii importante s-au legat de cheltuielile privind staţionarea Armatei Roşii în România, fiind micşorat cuantumul acestora. Treptat, în condiţiile în care România trebuia să îndeplinească prevederile Convenţiei, guvernul Petru Groza a fost nevoit să lăse deoparte discursul oficial privind sprijinul major al Armatei Roşii şi Uniunii Sovietice.

Guvernul Petru Groza analizând situaţia din România la sfârşitul războiului şi sesizând imposibilitatea îndeplinirii condiţiilor de armistiţiu a întocmit un raport către generalul Vinogradov, şeful Statului Major al Comisiei Aliate de Control, intermediarul oficial cu guvernul de la Moscova. Tema generală a raportului era incapabilitatea României de a respecta obligaţiile economice ale Armistiţiului, cerând unele modificari ale acestuia. Se aprecia că întreaga economie era mobilizata pentru respectarea clauzelor economice semnate.

Au fost elaborate peste 60 de acte legislative, care prin transpunerea lor în practică au fixat cadru legal pentru efortul general de execuţie a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu atât la nivel naţional cât şi regional.

După încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite s-a trecut la organizarea unei comisii care să se ocupe de aplicarea acestei convenţii de armistiţiu. În Monitorul Oficial este publicat un decret-lege pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestei comisii pentru aplicarea armistiţiului între România şi Naţiunile Unite. Aceasta va suferi modificări de titulatură însă şi-a păstrat în esenţă atribuţiunile iniţiale.

România a fost supusă la un efort financiar mare pentru aplicarea Convenţiei de Armistiţiu. Se apreciază cheltuielile pentru Armistiţiu au reprezentat 50% din cheltuielile totale ale statului. Ministerul Finanţelor a comunicat o cifră provizorie a cheltuielile statului român privind obligaţiile ce au decurs din Armistiţiu, fiind peste 1 miliard şi jumătate dolari, în condiţiile în care pretenţiile sovietice cuprinse în textul Convenţiei erau de numai 300.000.000 dolari SUA.

Guvernul Groza a desfiinţat Comisiei Română de Armistiţiu, doi ai mai tărziu de la semnarea armistiţiului. Aceasta instituţie era înlocuită cu Comisia Română de Legatură cu Comisia Aliată de Control. Aparent, România dădea un semnal că instituţiile statului începuseră să funcţioneze firesc, iar obligaţiile Armistiţiului puteau fi îndeplinite şi fără o supervizare centrală.

Situaţia României a fost gravă, de exemplu în domeniul producţiei petroliere, guvernul român evalua o extracţie de 360.000 de tone, în condiţiile în care numai cotele obligatorii necesitau 370.000 de tone.

Convenţia de Armistiţiu instituia un control complet asupra întregii corespondenţe – poştale, telegrafice, cifrată sau prin curier, asupra tipăririi şi răspândirii publicaţiilor periodice şi neperiodice, asupra spectacolelor de teatru şi filmelor. Comisia Aliată de Control, în fapt era sovietică, veghea la executarea clauzelor armistiţiului, dar care funcţiona ca un supraguvern al României.

Întregul text al Conventiei de Armistitiu, inclusiv anexele au stabilit modul în care URSS îşi va impune influenţa asupra problemelor de politică internă ale Romaniei. Prevederile acesteia au fost în cea mai mare măsură militare: participarea a 12 divizii române la război de partea Naţiunilor Unite, eliberarea prizonierilor de razboi sovietici si transportarea lor in URSS, predarea ca trofee de razboi a materialelor de razboi germane, restituirea catre URSS a tuturor bunurilor stramutate de pe teritoriul ei in timpul razboiului etc.

Prezenţa armatei sovietice pe teritoriul României şi plata despăgubirilor stabilite prin Convenţia de Armistiţiu au îngreunat situaţia României, economia ţării fiind grav afectată de aceste aspecte. Practic, sovieticii au „jefuit” România şi s-au implicat puternic în viaţa politică şi economică.

Guvernul român a solicitat URSS reviuirea obligaţiilor sau prelungirea termenului de achitare datorită situaţiei economice dezastruoase. În general sovieticii nu s-au lăsat înduplecaţi şi căutau să facă mici concesii României care nu schimbau cu mult situaţia anterioară.

În vederea aplicării Convenţiei, Ministerul Afacerilor Interne al Românie va întocmi o serie de decrete lege prin care va încerca reglementarea funcţionării comisiei ce era însărcinată să se ocupe de acest aspect. Totul era subordonat URSS.

A fost publicat un decret lege ce stabilea normele şi procedurilor de angajare şi plata a cheltuielilor necesare pentru executarea obligaţiunilor statului român ce decurg din convenţia de armistiţiu. Acest decret a fost urmat de altele, statul român fiind preocupat să creeze cadrul necesar respectării condiţiilor impuse prin Convenţie.

Ca urmare a Convenţiei, comanda trupelor române din războiul împotriva Germaniei şi a aliaţilor săi urma să fie preluată de Înaltul Comandament Aliat, în fapt sovietic. Comisia Aliată de Control, sovietică şi ea ce urma să fie înfiinţată va coordona administraţia românească pana la încheierea Tratatului de Pace.

Un aspect pozitiv al Convenţiei a fost anularea Dictatului de la Viena, declar de Naţiunile Unite ca fiind nul. Revenirea Transilvania la România a fost totuşi condiţionată „conformării prin Tratatul de Pace”. De asemenea, modul în care Guvernul României urma să „colaboreze” cu Comisia Aliată de Control - Sovietică putea atrage dup sine recâştigarea totală sau parţială a nord-vestului Transilvaniei.

După semnarea Convenţiei de Armistiţiu, armata sovietică a organizat jafuri, tâlhării, violuri, întreţinând o stare de tensiune şi agitaţie atât în rândul autorităţilor române cât şi a populaţiei civile.

La data semnării Convenţiei, Constantin Rădulescu-Motru nota: „Un servitor al facultăţii, originar din Butoeşti, venit astăzi de la Butoeşti, îmi aduce trista veste, la care mă aşteptam, că coloanele armatei ruseşti au devastat conacul, au luat cai, trăsură, vite şi au plecat după ce au devastat în şir şi alte conace de prin prejur”.

Constantin Rădulescu-Motru preciza: „În vreme ce jaful se întinde în toată ţara, gazetele noastre au coloanele pline de laude la adresa Moscova şi de critici la adresa Germaniei. N-aude, nu vede. Când citeşti o gazetă din Bucureşti şi nu cunoşti trista realitate, ai crede că nu este popor mai fericit ca poporul român”.

Legiunile de jandarmi Constanţa, Oradea-Arad, Inspectoratul general al jandarmeriei, Marele Stat Major, comandamentele de armată raportau, în septembrie-octombrie 1944, continuarea rechiziţiilor forţate, dar şi jafurilor înfăptuite de elemente izolate ale armatei sovietice.

Marele Stat Major aducea la cunoștința Președinției Consiliului de Miniștri, print-un raport întocmit de către generalul Titus Gârbea, trimis în judeţul Gorj, următoarele fapte: „Jafurile, tâlhăriile, silniciile, violurile şi chiar omorurile sunt în continuare, dezertori şi răufăcători băştinaşi îngroaşă numărul celor care sunt nebăştinaşi, populaţia înfricoşată a părăsit satele, luând drumul bejaniei prin păduri. Toate muncile au fost oprite 10 zile, am luat şi am stabilit raporturi bune cu comenduirea sovietică – foarte bucuroasă de colaborare cu autorităţile militare româneşti care să o ajute”.

Marele Stat Major trimitea, la 7 septembrie, Ministerului de Război copia următorului raport telegrafic de la Corpul 5 Teritorial: „Trupele ruse comit jafuri și violențe pe întreg teritoriul țării. Prin satul Breaza a trecut prima coloană de circa 60 căruțe ieri, 2 Sept., orele 20. S-au îmbătat și au comis prădăciuni. Echipe armate au ridicat 21 autovehicule din parcul capturii; au anunțat că revin să ridice și restul. Se ridică orice auto întâlnit pe șosele. Ȋn cazărmi s-au spart magaziile luând ceea ce le trebuie. Restul s-a distribuit populației civile. Nu ne putem opune în nici un fel”.

Profesorul Constantin Rădulescu-Motru nota: „ ... pe stradele Bucureştilor, pentru soldaţii şi chiar ofiţerii ruşi care se îmbată şi se dau la dezordine, nu este spaimă mai mare decât apariţia poliţiei ruseşti ...”.