
Invadarea Balcanilor
Germania și Italia ocupă Grecia și Yugoslavia
După prăbuşirea Imperiului Otoman, Albania a căutat în Italia un aliat pentru a se proteja. După venirea sa la putere, dictatorul italian Benito Mussolini a urmărit să domine Albania. Astfel, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, forţele italiene au invadat Albania, anexând-o Regatului Italiei. Odată cu izbucnirea războiului, Mussolini a invadat şi Grecia, tot datorită pretenţiilor teritoriale. În Iugoslavia a urmat o lovitură de palat prin care prințul Petru al II-lea s-a alăturat Aliaților occidentali. Acest lucru, dar și eșecul italian în Grecia, i-a determinat pe germani să intervină în Balcani.





Ofensiva în Iugoslavia a început când forţele germane au invadat această țară din toate părţile, iar Luftwaffeul a bombardat Belgradul. Armata iugoslavă, slab echipată din punct de vedere tehnic, nu a făcut față superiorității numerice și tehnice a Wehrmacht-ului german. La numai zece zile de la proaspăt regăsita lor libertate, fără blindate, cu foarte puţin echipament modern şi cu 300 de avioane, iugoslavii au fost supuşi unei uriaşe invazii din nord, est şi sud-est. Zagrebul a căzut în cea de-a patra zi de invazie. Belgradul, în cea de-a şasea zi, Sarajevo, într-a noua, iar Iugoslavia a capitulat, în mod oficial, după şapte zile.







La Belgrad, a fost semnat actul de capitulare necondiţionată. Regele Petru al II-lea şi miniştrii din guvernul condus de generalul Simovici s-au refugiat în Egipt. Iugoslavia a încetat să mai funcţioneze ca stat unitar şi independent. Aceasta a fost ocupată de forțele Axei până la sfârșitul războiului. În țară s-a format o serie de mișcări de rezistență care au luptat împotriva ocupației.







Germanii si Aliații ei, italienii, ustașii croați, cetnicii colaboraționisti, au lansat șase ofensive de amploare prin care să anihileze brigăzile de partizani. Ofensivele, dintre care cele mai cunoscute sunt legate de confruntarările de pe Neretva și Sutjeska, nu s-au încheiat niciodată cu un succes deplin al forțelor fasciste. Partizanii, chiar dacă au fost copleșiti, au izbutit să scape din încercuire și să se pună la adapost, în vederea reorganizarii. Odată cu înfrângerile suferite de germani în fața Armatei Roșii, partizanii lui Tito au reușit să elibereze țara de sub ocupație.







Concomitent cu atacul în Iugoslavia, forţele germane au început invazia Greciei. Planul de invazie a Greciei a fost influenţat de experienţele anterioare ale Wehrmacht-ului, în special de campania din Franţa. Strategia germană a constat în crearea unei diversiuni prin începerea unei noi campanii italiane în Albania. Astfel, armata greacă a rămas fără numărul necesar de oameni pentru a apăra graniţele cu Bulgaria şi Iugoslavia.



Pentru campania din Grecia, Wehrmacht-ul a mobilizat o întreagă armată, deoarece Aliații vestici au trimis întăriri armatei grecești. Marea Britanie a ţinut să ajute Grecia pentru a arăta ţărilor neutre, în special Turciei, că nu-şi abandonează aliaţii. Britanicii au dorit, în acelaşi timp, să încurajeze rezistenţa greacă contra germanilor. Venirea aviaţiei germane în Italia i-a făcut pe englezi să treacă la ocuparea arhipelagului Dodecanez, în special insula Rodos. Englezii au făcut acest lucru spre a preveni atacurile germane asupra Suezului şi Alexandriei şi pentru a întări legăturile cu Turcia.





Lupta a început când Corpul de Panzere 40 a trecut graniţa greco-bulgară. După două zile de lupte, Divizia I SS Adolf Hitler a capturat oraşul Prilep, o importantă linie de comunicaţie între Belgrad şi Salonic. Apoi, Corpul de Panzere 40, sub comanda Generalului Stumme, şi-a cantonat forţele la nord de Monastir, ameninţând cu încercuirea forţele greceşti din Albania. Atacurile rapide ale panzerelor în jurul muntelui Olimp au dejucat planurile grecilor şi britanicilor. Aceștia nu şi-au coordonat eficient reacţiile. Grecii doreau să lupte pentru Tracia, Macedonia şi Albania, forţând, astfel, armata greacă să capituleze.






În timpul invaziei, forțele germane au avansat rapid pe teritoriul grecesc şi au capturat localitatea Ioannina. Pe acolo trecea ultima rută de aprovizionare a armatei greceşti. Comandantul forţelor greceşti din Albania, Generalul Georgios Tsolakoglou, a realizat în ce situaţie se afla şi a oferit predarea forţelor sale. Sub ordinele stricte ale lui Hitler, negocierile au fost ţinute secret faţă de italieni şi capitularea a fost acceptată. În sud, germanii și-au reluat ofensiva. După numai 21 de zile de la începerea invaziei, au intrat în Atena.







După ce Grecia a fost ocupată și împărțită între puterile Axei, elenii au dezvoltat o rețea amplă de rezistență la nivel național. Aceasta a blocat în Balcani forțe importante ale Axei. Tensiunile politice dintre facțiunile rezistenței au dus la izbucnirea unui război civil la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul elen în exil și-a format propriiile forțe armate. Acestea au luptat alături de britanici în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Italia.





Pentru a face față unui eventual colaps al trupelor italiene, germanii și-au reorganizat forțele din Balcani. S-a format astfel „Grupul de armate E”. Acesta avea controlul tuturor forțelor germane și italiene. Acest lucru nu a făcut decât să întârzie iminentul colaps al trupelor italiene din Grecia. Germanii s-au retras din această țară pentru a nu fi încercuiți de către trupele sovietice, care, după bătălia de la Kursk, se aflau într-un avans continuu.





