Invadarea Balcanilor
Germania și Italia ocupă Grecia și Yugoslavia
autor Paul Boșcu, noiembrie 2016
După prăbuşirea Imperiului Otoman, Albania a căutat în Italia un aliat pentru a se proteja. După venirea sa la putere, dictatorul italian Benito Mussolini a urmărit să domine Albania. Astfel, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, forţele italiene au invadat Albania, anexând-o Regatului Italiei.

Susține financiar History Lapse făcând o donație de $5 (PayPal, credit card sau bitcoin).

bitcoin: 1PpagscXKttC5FidgV2WQNRaBgSPwjvP9Z
După prăbuşirea Imperiului Otoman, Albania a căutat în Italia un aliat pentru a se proteja. După venirea sa la putere, dictatorul italian Benito Mussolini a urmărit să domine Albania. Astfel, înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, forţele italiene au invadat Albania, anexând-o Regatului Italiei. Odată cu izbucnirea războiului, Mussolini a invadat şi Grecia, tot datorită pretenţiilor teritoriale. În Iugoslavia a urmat o lovitură de palat prin care prințul Petru al II-lea s-a alăturat Aliaților occidentali. Acest lucru, dar și eșecul italian în Grecia, i-a determinat pe germani să intervină în Balcani.

Odată cu atacul în Grecia, italienii au fost împinşi înapoi în Albania. Mult anticipata ofensivă italiană a eşuat în a face vreun progres. În Iugoslavia a avut loc un puci pro Aliat. În aceste condiții, Germania a trebuit să intervină în Balcani în favoarea aliatei sale.

Cu un an în urmă, Hitler şi Mussolini s-au întâlnit în pasul Brenner. Atunci, Führerul nu l-a avertizat pe Duce că intenţiona să ocupe România trei zile mai târziu. Ceea ce a fost cunoscut sub numele de „prietenia brutală“ nu s-a bazat pe încredere şi înţelegere reciprocă. În mod similar, invadarea Greciei de către Mussolini a fost pornită din Albania, ocupată cu zece divizii, fără informarea prealabilă a lui Hitler. Invazia Greciei a fost realizată de către generalul Sebastiano Visconti Prasca.

Ajutaţi de către unităţile RAF trimise de generalul Wavell, grecii au înaintat departe în teritoriul albanez, până în ajunul Crăciunului. Șeful de Stat-Major italian, mareşalul Pietro Badoglio, a fost constrâns să demisioneze. Hitler, care deja era hotărât să-i sprijine pe italieni în Africa de Nord, a fost pus în situația de a-i proteja şi de greci şi de britanici.

Din cauza temperaturilor de minus 20 de grade Celsius, a teritoriului accidentat şi a unei puternice rezistenţe greceşti conduse de către generalul Alexandros Papagos, italienii au fost constrânşi să se retragă înapoi în Albania. „Râurile furioase, noroiul până la gât şi frigul aprig“ – scria un comentator contemporan – „au desăvârşit distrugerea ofensivei italiene care, din punct de vedere politic, era ineptă, iar, din punct de vedere militar, nepregătită“.

Prinţul regent Pavel al Iugoslaviei a hotărât să se alăture Axei şi să semneze Pactul Tripartit dintre Germania–Italia–Japonia, provocând indignare la Belgrad. Succesul Aliaţilor din Grecia, Albania şi Libia l-a încurajat pe prinţul Petru al II-lea al Iugoslaviei, în vârstă de 18 ani, să se declare major şi să-l răstoarne pe Pavel, în noaptea următoare. Hitler a fost cuprins de o teribilă furie la aflarea acestei lovituri de palat. Brusc, flancul său drept din sud-estul Europei părea că adăposteşte un bloc ostil greco-iugoslavo-britanic. Acesta a dat ordin ca Iugoslavia să fie supusă unei invazii fulger.

Ofensiva în Iugoslavia a început când forţele germane au invadat această țară din toate părţile, iar Luftwaffeul a bombardat Belgradul. Armata iugoslavă, slab echipată din punct de vedere tehnic, nu a făcut față superiorității numerice și tehnice a Wehrmacht-ului german. La numai zece zile de la proaspăt regăsita lor libertate, fără blindate, cu foarte puţin echipament modern şi cu 300 de avioane, iugoslavii au fost supuşi unei uriaşe invazii din nord, est şi sud-est. Zagrebul a căzut în cea de-a patra zi de invazie. Belgradul, în cea de-a şasea zi, Sarajevo, într-a noua, iar Iugoslavia a capitulat, în mod oficial, după şapte zile.

Formată după Primul Război Mondial, Armata Roială Iugoslavă era încă, în mare măsură, echipată cu armament din acea eră. Artileria de care dispunea era depăşită din punct de vedere tehnic. Armele anti-tanc şi anti-aeriene erau insuficiente, iar armele automate nu erau distribuite în număr adecvat infanteriei. Nu existau unităţi motorizate şi singurele două batalioane de tancuri erau echipate cu vechi tancuri Renault. Forţele aeriene aveau aproximativ 300 de avioane, din care numai jumătate erau moderne.

Panzerele germane au avansat într-un ritm foarte rapid prin valea Moraviei, urmărind forţele iugoslave care se retrăgeau către capitală. Cele mai înaintate forţe germane au atacat flancul sudic al Armatei a 6-a iugoslave, aflată în retragere deplină, pe care o şi copleşesc. Astfel, Primul Grup de Panzere se afla la aproximativ 65 de kilometri de Belgrad, după șase zile de luptă.

A doua direcţie de atac a fost executată de Corpul de Panzere 41. Acest corp urma să atace din regiunile sud-estice ale Banatului spre capitala iugoslavă. Atacul a fost început şi condus de Regimentul de Infanterie Motorizată „Gross Deutschland“, urmat de Divizia a 2-a Infanterie Motorizată SS. După ce au trecut frontiera la nord de Vârşeţ, forţele de cercetare germane au intrat în Pancevo. În următoarea zi, principalul corp al forţelor germane a întâmpinat rezistenţă minimă, în timp ce gonea spre Belgrad.

Complet mobilizată, armata iugoslavă putea dispune de 28 de divizii de infanterie, trei de cavalerie şi alte 32 de regimente independente. Rapidul atac german i-a surprins pe iugoslavi, când aceștia încă îşi mai mobilizau forţele.

Germanii au dispus de trei forţe principale de uscat, care urmau să atace Belgradul din direcţii diferite. Primul Grup Panzer a plecat din apropiere de Sofia. Trecând frontiera în apropiere de Pirot, a avansat spre oraşul Nis. În ciuda condiţiilor meteo nefavorabile, a numeroaselor blocaje construite de apărători şi a rezistenţei dârze a Armatei a 5-a iugoslave, Divizia de Panzere a 11-a a străpuns liniile inamice în prima zi de atac.

A treia direcţie de atac urma a fi executată de Corpul de Panzere 46 în zona graniţei de nord a Iugoslaviei. Acest corp de Panzere a primit ordin să stabilească capuri de pod de-a lungul râurilor Mura şi Drava, pentru a se putea începe cursa spre Belgrad. După patru zile de luptă, elemente de recunoaştere a Diviziei a 8-a Panzer au ajuns la Slating, întâmpinând rezistenţă minimă. Apoi, aceeaşi divizie a atins regiunea Osijek. Forţele germane au intrat în Mitrovica, după ce două poduri vitale deasupra Savei au fost capturate intacte.

Principalele aerodromuri din ţară şi capitala Belgrad au fost bombardate de escadrilele germane din cadrul Luftflotte. Atacurile fulgerătoare au surprins guvernul şi statul-major al armatei. Țara, neavând luată nicio măsură pentru organizarea apărării, a căzut rapid în haos. Ocuparea Ljubljanei, în Slovenia, s-a realizat ca urmare a unei întreceri între trupele italiene şi cele germane. Oraşul a fost ocupat de italieni. Belgradul a fost înconjurat, primele trupe germane intrând în oraş după numai șase zile de luptă. În aceste condiţii, guvernul iugoslav a semnat actul de capitulare necondiţionată.

La Belgrad, a fost semnat actul de capitulare necondiţionată. Regele Petru al II-lea şi miniştrii din guvernul condus de generalul Simovici s-au refugiat în Egipt. Iugoslavia a încetat să mai funcţioneze ca stat unitar şi independent. Aceasta a fost ocupată de forțele Axei până la sfârșitul războiului. În țară s-a format o serie de mișcări de rezistență care au luptat împotriva ocupației.

Pierderile totale suferite de germani s-au ridicat la 558 de oameni, faţă de câteva mii de victime şi de alţi 300.000 de prizonieri iugoslavi. Generalul Mellenthin a remarcat faptul că „numai sârbii ne erau cu adevărat ostili“. Astfel, germanii au pacificat rapid Slovenia şi Bosnia. Mişcarea ustaşă a proclamat independenţa Croaţiei, care includea şi Bosnia-Herţegovina. Această construcţie politică a fost sub conducerea lui Ante Pavelic. Existenţa acesteia s-a datorat sprijinului primit de la Berlin. La Zagreb, intrarea militarilor germani a fost salutată de populaţia care jubila de bucurie, caz unic în Europa.

Relieful muntos al Iugoslaviei s-a dovedit propice războiului de gherilă. Cetnicii şi partizanii lui Tito au opus o acerbă rezistenţă atât ustaşilor, cât şi forţelor de ocupaţie germano-italiene. După trei ani, Armata Roşie a intrat pe teritoriul Iugoslaviei. În momentul în care în România a fost instalat prin presiuni sovietice guvernul dr. Petru Groza, la Belgrad a fost creat un guvern provizoriu sub conducerea lui Tito.

Au urmat ani de epurare etnică, ţintele naţionaliştilor croaţi fiind comunităţile de evrei, rromi şi, cu predilecţie, sârbii. Conform anumitor studii, circa 30.000 de oameni, cât număra mişcarea ustaşă, au fost responsabili pentru moartea a 325.000 de sârbi.

Gestionarea teritoriilor cucerite de Axă s-a dovedit imediat mai problematică decât acţiunea militară. Au izbucnit neînţelegeri între italieni şi germani în privinţa împărţirii zonelor de ocupaţie. În acest timp, au apărut și tensiuni între vechii aliaţi, fasciştii italieni şi ustaşii croaţi. În câteva luni, alte evenimente au condus la divizarea învingătorilor. Dintre acestea, masacrele comise de ustaşi împotriva populaţiei sârbeşti. Un lagăr de concentrare s-a înfiinţat la Jasenovac, pentru exterminarea evreilor, sârbilor, rromilor şi a celor bănuiţi de vederi comuniste.

Ulterior, colonelul Draža Mihailović i-a condus pe cetnicii promonarhişti, iar mareşalul Tito, pe partizanii comunişti împotriva germanilor. Cele două grupuri au luptat, însă, şi unul împotriva celuilalt. Pentru moment, Hitler a reuşit să obţină o altă victorie fulgerătoare, care s-a adăugat celor împotriva Poloniei, Danemarcei, Norvegiei, Franţei, Belgiei şi Olandei.

Moştenirea celui de-al Doilea Război Mondial a fost una teribilă: o ură interetnică alimentată de atrocităţi ale tuturor celor implicaţi. Atrocitățile erau, cu predilecţie, conduse de ustaşi. Inevitabil, a existat o neîncredere şi suspiciune reciprocă profundă. Inclusiv statul croat al lui Ante Pavelic avea o imagine diferită în mentalul colectiv: o barbarie fascistă pentru sârbi; un stat independent, indiferent cât de odios, pentru croaţi.

Mulţi autori au considerat Iugoslavia lui Tito drept un vulcan de tensiune interetnică gata să erupă imediat ce controlul comunist era îndepărtat. Alţi istorici au subliniat faptul că Tito, dimpotrivă, a reuşit să păstreze un oarecare echilibru şi înţelegere între grupurile etnice. Cu siguranţă, trecutul sângeros a fost folosit, de toate părţile implicate în conflict, drept o justificare. Cele mai teribile atrocităţi ale războiului din fosta Iugoslavie s-au petrecut în zone în care au avut loc evenimente asemănătoare în anii celui de-al Doilea Război Mondial.

Germanii si Aliații ei, italienii, ustașii croați, cetnicii colaboraționisti, au lansat șase ofensive de amploare prin care să anihileze brigăzile de partizani. Ofensivele, dintre care cele mai cunoscute sunt legate de confruntarările de pe Neretva și Sutjeska, nu s-au încheiat niciodată cu un succes deplin al forțelor fasciste. Partizanii, chiar dacă au fost copleșiti, au izbutit să scape din încercuire și să se pună la adapost, în vederea reorganizarii. Odată cu înfrângerile suferite de germani în fața Armatei Roșii, partizanii lui Tito au reușit să elibereze țara de sub ocupație.

Când Italia a semnat armistițiul cu Aliații, partizanii au pus mâna pe cea mai mare cantitate din armele rămase de la diviziile italiene aflate în destrămare. Aceștia au reușit chiar să organizeze în noi brigăzi mari fragmente din aceste divizii, gata să răscumpere umilințele provocate țării lor de politica fascistă.

A sosit momentul când cetnicii și ustașii trebuiau să plătească. Draza Mihailovic a fost capturat la Visegrad, în estul Bosniei. Adus la Belgrad, ulterior i s-a intentat un proces în stil stalinist, în anul următor fiind executat. Printre ustașii croați creștea tensiunea. Membrii unei conjurații au încercat să-l răstoarne pe Pavelic și să stabilească contacte cu anglo-americanii, dar au dat greș. La puțin timp, guvernul fascist de la Zagreb a încercat o întrevedere cu Aliații occidentali pentru a trece de partea lor, în schimbul menținerii statului independent croat. Propunerile, însă, au fost respinse.

După ce a fost respinsă și ultima mare ofensivă germană, brigăzile de partizani au început să elibereze întreaga țară, începând cu Serbia. Zdrobirea cetnicilor și a forțelor colaboraționiste a deschis noi locuri de trecere partizanilor. Aceștia au fost avantajati și de înaintarea armatelor sovietice în România și Bulgaria. Orașul Belgrad a fost eliberat printr-o operatiune comună a Armatei Roșii și a partizanilor. La scurt timp, armatele sovietice au schimbat direcția spre Ungaria, lăsând partizanilor sarcina de a elibera restul țării.

Ante Pavelic a condus retragerea susținătorilor fideli spre frontiera cu Austria, în timp ce partizanii intrau în Zagreb. Războiul din spațiul iugoslav s-a încheiat cu o săptămână întârziere față de restul Europei. Motivul a fost acela că elementele pro-fasciste încercau să nu se predea partizanilor.

Întâmplări dramatice s-au petrecut în regiunea de graniță Vojvodina. Teama de represalii și răzbunări din partea partizanilor i-a determinat pe proprietarii de pământuri, majoritatea germani, să fugă în Germania. Aceștia au urmat trupele Wehrmacht-ului aflate în retragere. Acest exod în masă a provocat o rapidă depopulare, într-una din regiunile cele mai fertile ale țării.

În Istria, conflictul italo-slav a provocat o gravă criză internațională. Conflictul era alimentat de fascism, dar cu origini în neînțelegerile dintre orașele italiene și satele slave. Brigăzile de partizani au năvălit mai întâi în Trieste. Au stabilit aici, pentru o lună, o administratie civilă proprie, în speranța unei anexări. Neînțelegerile cu Aliații, ajunși puțin timp după aceea în oraș, s-au agravat rapid. Comuniștii iugoslavi s-au văzut constrânși de presiunile anglo-americanilor să se retragă.

Ca urmare a unui acord cu Tito, a fost constituit Teritoriul liber Trieste, împărțit în două zone. Zona A, care cuprindea Trieste și orășelul Muggia, a fost sub administrație anglo-americană. Zona B, care se întindea de la Capodistria la râul Quieto, a fost sub administrație iugoslavă. În urma acestui acord, întreaga populație de origine italiană s-a retras în masă din regiunea iugoslavă. Populația italiană a plecat din această zonă datorită tensiunilor italo-slave care s-au acumulat de mult timp, cât și datorită temii de comunism.

Concomitent cu atacul în Iugoslavia, forţele germane au început invazia Greciei. Planul de invazie a Greciei a fost influenţat de experienţele anterioare ale Wehrmacht-ului, în special de campania din Franţa. Strategia germană a constat în crearea unei diversiuni prin începerea unei noi campanii italiane în Albania. Astfel, armata greacă a rămas fără numărul necesar de oameni pentru a apăra graniţele cu Bulgaria şi Iugoslavia.

Încercând penetrarea cu ajutorul blindatelor acolo unde apărarea grecilor era mai slabă, se măreau şansele de a străpunge liniile greceşti. Hitler nu a pierdut niciun moment înainte de a ataca şi Grecia, care a primit întăriri de la generalul britanic Wavell, la ordinele Cabinetului de Război. Privind retrospectiv, expediţia Commonwealth-ului în Grecia a fost una dintre cele mai mari gafe ale războiului. Aceasta a slăbit mult prea mult forţele lui Wavell. Astfel, Wavell nu a putut să lupte cu eficienţă nici în Grecia, dar nici în Libia.

În momentul în care sistemul defensiv din sudul Iugoslaviei a fost străpuns, principala linie de apărare din nordul Greciei, linia Metaxas, putea fi flancată. În acest caz, însă, capturarea punctelor Monastir şi Axios devenea vitală pentru o înaintare spre Salonic.

Italienii au început o ofensivă în Grecia, crezând că vor obţine o victorie răsunătoare înainte ca germanii să intre în acţiune. Dar ofensiva a fost blocată, italienii suferind mari pierderi în oameni şi materiale. La aceasta s-a adăugat o mare înfrângere navală suferită din partea englezilor la capul Matapan. Anglia se găsea într-o mare dificultate în privința ajutorării Greciei, din cauza unei înaintări rapide germane şi a imposibilităţii unei angajări apreciabile a trupelor imperiale britanice.

Pentru campania din Grecia, Wehrmacht-ul a mobilizat o întreagă armată, deoarece Aliații vestici au trimis întăriri armatei grecești. Marea Britanie a ţinut să ajute Grecia pentru a arăta ţărilor neutre, în special Turciei, că nu-şi abandonează aliaţii. Britanicii au dorit, în acelaşi timp, să încurajeze rezistenţa greacă contra germanilor. Venirea aviaţiei germane în Italia i-a făcut pe englezi să treacă la ocuparea arhipelagului Dodecanez, în special insula Rodos. Englezii au făcut acest lucru spre a preveni atacurile germane asupra Suezului şi Alexandriei şi pentru a întări legăturile cu Turcia.

Pentru acţiunea împotriva Greciei a fost mobilizată Armata a 12-a, sub comanda Feldmareşalului Wilhelm List. Armata a 12-a era compusă din șase unităţi, şi anume: Panzer Grup I, Panzer Grup 40, Corpul de Vânători de Munte 18, Corpul de Infanterie 30, Corpul de Infanterie 50 şi Divizia a 16-a Panzer. Aceasta din urmă era staţionată în spatele graniţei turco-bulgare pentru a-i susţine pe bulgari în cazul unui atac al turcilor.

Grecia dispunea de două armate principale. Armata a 2-a a fost staţionată la graniţa cu Bulgaria. Armata I, compusă din 14 divizii, era staţionată în Albania pentru a face faţă pericolului italian.

Churchill a trimis un mesaj preşedintelui Turciei, prezentând pericolul unei invazii germane în Bulgaria și oferindu-i asistenţă militară. Turcia a refuzat, spunând că rămâne neutră şi că se va apăra dacă va fi atacată. Winston Churchill a mers la Atena pentru întărirea frontului spre Bulgaria. Acesta a încercat să alieze pe iugoslavi cu grecii. Cu această ocazie, Marea Britanie a aprobat trimiterea de trupe în Grecia. Churchill a trimis un mesaj ministrului său de externe, Anthony Eden, înainte de toate, sugerându-i să facă tot posibilul să antreneze Iugoslavia şi Turcia şi să le convingă la rezistenţă în faţa pericolului iminent.

Grecia a primit ajutor şi din partea Imperiului Britanic, pentru a contracara pericolul german. Forţele greceşti din Macedonia centrală s-au aflat sub comanda generalului Henry Maitland Wilson. Acesta și-a stabilit cartierul general în apropiere de Larissa. Divizia din Noua Zeelandă a luat poziţii la nord de Muntele Olimp, iar divizia australiană a blocat valea Haliacmon. Forţele britanice existente erau aproape complet motorizate. Însă, echipamentul lor era mai adecvat pentru războiul de deşert decât pentru regiunile muntoase ale Greciei.

A existat o problemă datorită faptului că numărul de tancuri şi arme anti-aeriene era redus. De asemenea, liniile de comunicaţie stabilite de-a lungul Mediteranei erau vulnerabile, deoarece convoaiele trebuiau să treacă aproape de insulele deţinute de inamic, în Marea Egee. Aceste probleme de logistică erau, totodată, agravate de capacităţile limitate ale porturilor greceşti.

Lupta a început când Corpul de Panzere 40 a trecut graniţa greco-bulgară. După două zile de lupte, Divizia I SS Adolf Hitler a capturat oraşul Prilep, o importantă linie de comunicaţie între Belgrad şi Salonic. Apoi, Corpul de Panzere 40, sub comanda Generalului Stumme, şi-a cantonat forţele la nord de Monastir, ameninţând cu încercuirea forţele greceşti din Albania. Atacurile rapide ale panzerelor în jurul muntelui Olimp au dejucat planurile grecilor şi britanicilor. Aceștia nu şi-au coordonat eficient reacţiile. Grecii doreau să lupte pentru Tracia, Macedonia şi Albania, forţând, astfel, armata greacă să capituleze.

Divizia a 2-a Panzer, după ce a invadat Iugoslavia, a intrat pe teritoriul grec. A copleşit Divizia a 19-a Infanterie Motorizată, staţionată la sud de lacul Doiran. În următoarea zi, primele unităţi motorizate germane au intrat în Salonic, capturând oraşul fără rezistenţă, datorită colapsului Armatei a 9-a greceşti.

Generalul Wilson a decis să îşi retragă toate forţele spre râul Haliacmon. Motivul a fost existența unei potenţiale încercuiri de către forţele germane, care veneau în număr mare dinspre breşa creată la Monastir. Apoi, generalul s-a îndreptat spre pasul îngust de la Thermopile.

Divizia a 9-a Panzer a stabilit un cap de pod peste râul Haliacmon. Intenţia de a trece mai departe de acest punct a fost oprită de focul intens executat de Aliaţi. Această nouă poziţie de apărare avea avantajul de a fi concentrată pe trei defilee. Dirijând atacul german prin aceste defilee, noua linie defensivă oferea o nouă posibilitate de apărare puţinelor forţe ale Aliaţilor. Pentru următoarele trei zile, avansul Diviziei a 9-a Panzer a fost oprit în faţa acestor poziţii. Străpungerea liniilor s-a realizat printr-un atac masiv. De la această dată, forţele britanice au început retragerea din Grecia.

În nordul Greciei, linia Metaxas a fost penetrată după trei zile de lupte grele. În acest timp, germanii au bombardat intens linia de apărare grecească. Creditul principal în străpungerea liniei a revenit Diviziei a 6-a Vânători de Munte. Aceasta a trecut un pisc de munte, acoperit de zăpadă, la înălţimea de 2100 de metri, care era considerat drept inaccesibil de către greci. Chiar şi după ce Generalul Bakopoulos a predat linia, elemente fortificate greceşti au rezistat până când au fost distruse de artileria germană, apoi curăţate buncăr cu buncăr. Datorită acestor evenimente, Armata a 2-a greacă a capitulat necondiţionat în faţa germanilor.

Corpul de Panzere 40 şi-a reluat ofensiva cu direcţia Kozani. Primul contact cu trupele Aliate a avut loc la nord de Vevi. Localitatea a fost ocupată a doua zi de către trupele SS. Acestea au fost oprite din înaintare la sud de oraş, în valea Florina. În următoarea zi, regimentul SS staţionat în oraş a trimis unităţi de recunoaştere, apoi a atacat forţele mixte greco-britanice, care i-a oprit cu o zi înainte. Germanii au înfrânt rezistenţa Aliaţilor şi au străpuns linia defensivă. După câteva zile de luptă, elementele de recunoaştere ale Diviziei a 9-a Panzer au ajuns la Kozani.

Armata I greacă s-a confruntat cu dificultăţi serioase datorită faptului că a ezitat să se retragă din Albania, atunci când situaţia dicta acest lucru. La o săptămână după ce Wehrmacht-ul a invadat Grecia, primele elemente greceşti au început să se retragă spre Munţii Pindus. Însă, retragerea britanicilor spre Thermopile a lăsat descoperită o rută prin aceşti munţi, prin care Armata I putea fi flancată. Astfel, au avut loc lupte grele la pasul Kasteria, unde germanii au blocat înaintarea grecilor. În aceste condiţii, s-a ordonat o retragere tardivă pe întreg frontul albanez, cu italienii aflaţi într-o urmărire ezitantă a trupelor greceşti.

În timpul invaziei, forțele germane au avansat rapid pe teritoriul grecesc şi au capturat localitatea Ioannina. Pe acolo trecea ultima rută de aprovizionare a armatei greceşti. Comandantul forţelor greceşti din Albania, Generalul Georgios Tsolakoglou, a realizat în ce situaţie se afla şi a oferit predarea forţelor sale. Sub ordinele stricte ale lui Hitler, negocierile au fost ţinute secret faţă de italieni şi capitularea a fost acceptată. În sud, germanii și-au reluat ofensiva. După numai 21 de zile de la începerea invaziei, au intrat în Atena.

Indignat de faptul că Hitler a negociat în secret o predare a forțelor grecești din Albania, Mussolini a ordonat forţelor italiene atacuri contra grecilor. Atacurile, însă, au fost din nou respinse. A fost nevoie de intervenţia personală a lui Mussolini pe lângă Hitler, pentru ca Italia să fie inclusă în armistiţiu.

După bătălie, Grecia a fost împărţită în trei zone de ocupaţie între Italia, Germania şi Bulgaria. Germanii controlau Atena, Macedonia centrală, Creta apuseană, Milos, Amorgos și insulele din nordul Mării Egee. Bulgaria a anexat Tracia și Macedonia rasăriteană. Italia a ocupat restul țării. Italienii răspundeau de cea mai mare parte a teritoriului elen, în special de zonele rurale. Ocuparea Greciei s-a dovedit a fi o sarcină dificilă şi costisitoare. Precum în cazul Iugoslaviei, ocuparea a dus la crearea mai multor grupuri de rezistenţă, care, folosind tactici de gherilă şi spionaj, au creat dificultăţi majore Axei.

După ocuparea Greciei de către puterile Axei, elemente ale armatei elene au reusit să se refugieze în zona Orientului Mijlociu, aflată sub control britanic. Aici, militarii greci au fost plasați sub autoritatea guvernului regal în exil. Aceștia au continuat lupta alături de Aliați. Unitățile grecilor au fost plasate sub comandă britanică. Au fost reechipate cu armament englezesc, iar efectivele lor au fost completate cu voluntari din rândurile comunităților grecești locale. Astfel, s-a format BESMA: Forțele Armate Regale Elene din Orientul Mijlociu.

După ce au abandonat zona Thermopile, ultimii apărători britanici s-au retras la sud de Teba. Acolo au încercat să organizeze un ultim obstacol înaintea Atenei. Batalionului de motociclişti al Diviziei a 2-a Panzer i-a fost dată misiunea de a flanca ultimii apărători britanici. Trupele germane au întâlnit doar o rezistenţă uşoară. Astfel, primele trupe germane au intrat în Atena, după numai 21 de zile de lupte.

După cutezătoarea apărare australiană şi neozeelandeză de la Termopile în jur de 43 000 de soldaţi britanici din Commonwealth au fost evacuaţi din porturile estice ale Peloponezului, spre insula Creta şi spre alte locuri. Doar o mică parte din echipamentul greu a putut fi salvată. În vreme ce germanii au suferit pierderi de numai 4.500 de oameni, britanicii au înregistrat 11.840 de morţi, răniţi sau prizonieri. Pierderile grecilor au atins numărul de 70.000 de victime.

Marina Regală Elenă a suferit pierderi grave în timpul invaziei germane. A pierdut în doar câteva zile peste 20 de vase de luptă, în special, din cauza atacurilor aeriene inamice. Comandantul marinei elene, amiralul Alexandros Sakellariou, a reușit să salveze mai multe vase, evacuandu-le la Alexandria. Flota militară elenă a fost îmbogățită cu câteva distrugătoare, submarine și curațătoare de mine cedate de Marina Regală Britanică. Una dintre cele mai importante contribuții ale Greciei pentru războiul Aliat a fost participarea la efortul de luptă a marinei militare și comerciale elene.

Personalul Forțelor Aeriene Regale Elene, care a reușit să scape după înfrangerea în fața germanilor, s-a încadrat în RAF. Acesta a făcut parte din Escadrila a 13-a bombardiere ușoare și Escadrilele 335 si 336 de avioane de vânătoare. Acestea au luptat în nordul Africii și Italia, apoi au revenit în Grecia.

După ce Grecia a fost ocupată și împărțită între puterile Axei, elenii au dezvoltat o rețea amplă de rezistență la nivel național. Aceasta a blocat în Balcani forțe importante ale Axei. Tensiunile politice dintre facțiunile rezistenței au dus la izbucnirea unui război civil la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Guvernul elen în exil și-a format propriiile forțe armate. Acestea au luptat alături de britanici în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Italia.

Grecia a fost devastată de război și de ocupația străină, iar economia și infrastructura erau ruinate. În timpul ocupației, peste 300.000 de greci au murit. Minoritatea evreiască din Grecia a fost exterminată aproape în totalitate în Holocaust. La scurtă vreme dupa eliberare, a izbucnit un război civil între partizanii de orientare comunistă și trupele guvernamentale sprijinite de anglo-americani. Acest conflict a continuat pană în anul 1949. S-a încheiat cu înfrângerea comuniștilor.

Forțele italiene din Grecia erau compuse din 11 divizii de infanterie. Acestea formau Armata a 11-a, sub comanda generalului Carlo Geloso. A mai existat o divizie staționată în Insulele Dodecanzeze. Italienii au avut o atitudine oarecum relaxată față de sarcinile care le reveneau pentru asigurarea securității ocupației.

În timpul ocupării Greciei, germanii s-au limitat la exercitarea controlului asupra zonelor de importanță strategică. Forțele acestora au fost limitate din punct de vedere numeric. Trupele germane de ocupație făceau parte din Armata a 12-a, comandate de generalul Alexander Löhr. Germanii au creat două comandamente separate: „Comandamentul Salonic-Egeean”, cu cartierul general la Salonic și „Comandamentul Greciei de Sud”, cu cartierul general la Atena. Bulgarii au ocupat zona lor cu un corp de armată. Aceștia s-au confruntat cu rezistența populației locale la politica de bulgarizare.

Inițial, mișcarea elenă de rezistență nu s-a organizat suficient pentru a pune probleme ocupanților. Apoi, a avut loc o creștere spectaculoasă a atacurilor rezistenței. Italienii au încercat fără succes să împiedice actele de sabotaj și atacurile directe îndreptate împotriva forțelor lor. Rezistența a înregistrat succese notabile împotriva italienilor. Acest lucru a dus la apariția unor zone eliberate de invadatori. Aceste zone au fost, la început, în regiunile muntoase, mai tarziu aflându-se chiar în regiunile unor orașe.

Pentru a stabiliza situatia, germanii au început să aducă în Grecia noi trupe. Printre acestea s-au aflat formațiuni de elită, precum Divizia I Panzer sau Divizia I Vânători de munte. Germanii voiau să se pregătească pentru o eventuală debarcare Aliată în Peloponez, dar și pentru a împiedica orice tentativă de capitulare a italienilor din regiune.

Pentru a face față unui eventual colaps al trupelor italiene, germanii și-au reorganizat forțele din Balcani. S-a format astfel „Grupul de armate E”. Acesta avea controlul tuturor forțelor germane și italiene. Acest lucru nu a făcut decât să întârzie iminentul colaps al trupelor italiene din Grecia. Germanii s-au retras din această țară pentru a nu fi încercuiți de către trupele sovietice, care, după bătălia de la Kursk, se aflau într-un avans continuu.

Forțele germane, în special vânătorii de munte, s-au implicat în lupte de amploare împotriva partizanilor eleni din regiunea Epir. Operațiunile militare germane au fost încununate de succes, dar au fost însoțite de atacuri și represalii împotriva civililor, precum masacrele de la Kommeno sau de la Kalavryta.

Capitularea italienilor a făcut ca cele mai multe unități italiene să se predea germanilor. Au existat unele unități, precum Divizia a 21-a de infanterie Pinerolo și Regimentul de cavalerie Aosta, care au ales să opună rezistență. S-a ajuns, în acest fel, la ciocniri scurte între germani și italieni. În plus, forțele eleno-britanice au încercat să ocupe insulele Dodecaneze și să le folosească ca bază de atac împotriva Balcanilor. Germanii au reușit, însă, să obțină controlul asupra insulelor. Aceasta a fost una dintre ultimele victorii ale Reich-ului din timpul războiului.

Germanii, în cooperare cu bulgarii și colaboraționiștii eleni, au lansat operațiuni ample împotriva rezistenței grecești. Atacurile au fost lansate, în principal, împotriva grupării ELAS, controlată de comuniști. Forțele de ocupație au ajuns la un armistițiu neoficial cu gruparea de rezistență de dreapta, EDES. În același timp, s-au înmulțit raidurile forțelor speciale anglo-britanice în insulele din Marea Egee.

La fel ca în alte țări europene ocupate de germani, la Atena a fost format un guvern marionetă. Acesta a fost condus inițial de generalul Georgios Tsolakoglou, apoi de Konstantinos Logothetopoulos. Forțele pe care se putea baza acest guvern erau, în principal, cele ale poliției urbane și jandarmeriei. Guvernul nu a reușit niciodată să-și extindă autoritatea asupra întregii țări. Acesta nu s-a bucurat nici de încrederea forțelor de ocupație, nici de cea a populației.

Datorită înaintării Armatei Roșii pe frontul de Est și ieșirii României din cadrul Axei, germanii au fost forțați să evacueze Grecia continentală. Au mai rămas garnizoane izolate în Creta, în insulele Dodecaneze și în alte insule mai puțin importante din Marea Egee până la sfârșitul războiului.

Odată cu creșterea sentimentelor anti-Axă, organele poliției guvernamentale s-au trezit izolate, din punct de vedere social, și atacate de partizani. După numirea politicianului Ioannis Rallis în fucția de premier, germanii au permis guvernului de la Atena să treacă la recrutarea unei forțe armate substanțiale. Aceasta s-a numit Tagmata Asfaleias - Batalioanele de Securitate. Forțele au luptat, în exclusivitate, împotriva mișcării de rezistență ELAS.