Uniunea Sovietică: drumul spre Berlin

Pactul Ribbentrop-Molotov și colaborarea dintre comuniști și naziști. Invadarea Poloniei și masacrul de la Katyn. Invadarea Finlandei și Simo Hayha. Declanșarea Operațiunii Barbarossa și evacuarea. Spionul Richard Sorge, sprijinul material acordat de către Statele Unite și sacrificiul poporului rus. Imperiul răului.

Situația internațională s-a schimbat brusc în ajunul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov. Stalin a realizat că Armata Roșie nu putea ține piept unei invazii germane, iar Hitler dorea asigurarea granițelor de est, considerând că puterile occidentale sunt slabe. O ofensivă rapidă către vest ar duce la prăbușirea inamicilor nazismului, statele democrației liberale. Pactul nu a reprezentat doar o alianță între doi inamici ideologici, ci și o împărțire a Europei în zone de influență, între Germania nazistă și Rusia sovietică.

Conform pactului, Germania primea Lituania și regiunea Danzig, iar Uniunea Sovietică primea Finlanda, Estonia și Letonia. Polonia urma să fie împărțită în trei regiuni administrative: Regiunea „Warthland”, la granița cu Germania, intrând în componența celui de-al Treiela Reich, Regiunea de Est în care trebuia deportată populația non-germană, aceasta intrând în componența Uniunii Sovietice şi Regiunea Centrală care trebuia să devină „Guvernul General”, un stat polonez aflat sub protectoratul Berlinului.

Primul articol al pactului interzicea celor două părți să comită acte de agresiune, una împotriva celeilalte. Articolul 2 nu permitea acordarea de sprijin ţărilor cu care Uniunea Sovietică sau Germania nazistă se aflau în război. Articolul 3 stipula colaborarea strânsă între Berlin și Moscova. Articolul 4 interzicea părților semnatare să formeze alianțe de coaliție cu alte mari puteri, îndreptate împotriva Uniunii Sovietice sau Germaniei naziste.

Articolul 5 angaja cele două țări ca în cazul unor dispute sau neînțelegeri, problemele să fie rezolvate prin diplomație sau arbitraj. Articolul 6 concluziona că pactul este valabil pe o durată de 10 ani, cu posibilitatea prelungirii pe încă 5 ani. Articolul 7 prevedea ca ratificarea tratatului să fie făcută în cel mai scurt timp, ceremonia diplomatică desfășurându-se la Berlin.

Pactul Ribbentrop-Molotov a conținut și prevederi secrete. Dovezile istorice arată, insă, că puterile occidentale cunoșteau conținutul documentului prin intermediul canalelor diplomatice informale și prin spionaj. În mod surprinzător, inițiativa diplomatică în acest caz i-a aparțint lui Stalin. Articolul 1 al „Protocolului Adițional Secret” descria posibilitatea invadării Finlandei, Estoniei, Letoniei și Lituaniei. În cazul punerii în plan a operațiunii, granița de nord a Lituaniei trebuia să devină frontiera dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică.

Articolul 2 lua în calcul posibilitatea invadării Poloniei. Astfel, granița dintre Germania și Rusia sovietică trebuia stabilită în funcție de linia fluviilor Vistula, Narev și San. Cele două guverne semnatare vor decide, în cazul invaziei, dacă este în interesul lor ca Polonia să rămână un stat semi-independent sau dacă anexarea trebuie să fie completă. Articolul 3 permitea extinderea bolșevicilor în Europa de Sud, Basarabia fiind o țintă prioritară. Berlinul își lua angajamentul că nu era interesat de regiune.

Articolul 4 angaja cele două guverne că nu vor divulga conținutul protocolului altor state. Acesta a fost semnat la Moscova de către ministrul de externe german, Ribbentrop și de către ministrul de externe rus, Molotov. Economia sovietică a avut de câștigat de pe urma comerțului cu Germania. Moscova a exportat grâne în schimbul specialiștilor nemți. Exploatarea brutală a Basarabiei, Letoniei, Lituaniei și Estoniei a sprijinit dezvoltarea industrială a marilor orașe.

Calculele strategice ale lui Stalin erau precise. Prin acordurile cu Germania, Uniunea Sovietică evita un inamic pe care nu-l putea înfrânge la acel moment. Dacă Hitler invingea în Vest, atunci bolșevicii se puteau extinde în Europa Răsăriteană. Între timp, sovieticii câștigau timp pentru înarmare și modernizare. Vastele resurse naturale și populația numeroasă reprezentau indicii clare că adevăratul potențial al Rusiei sovietice nu fusese atins. Dacă naziștii ar sfârși prost, atunci Stalin ar putea deveni eroul Europei, învingându-l decisiv pe Hitler.

Pactul Ribbentrop-Molotov a arătat că cele două sistemele totalitare aveau mai multe aspecte în comun decât s-a crezut. Pe termen scurt, interesele lor geopolitice au devenit convergente. Din punct de vedere ideologic, diferențele nu erau atât de mari. Democrațiile parlamentare reprezentau un inamic comun. Nazismul era, de fapt, o formă de socialism ultra-naționalist. Doctrina sovietică era conformă cu socialismul internațional. Totuși, politica externă a Moscovei a fost mai mult rezultatul unei analize realiste, fiind puțin influențată de ideologie.

Dovezile propagandei care declara prietenia dintre sovietici și naziști sunt numeroase, plecând de la ziarele vremii și până la postere electorale. Când invazia comună asupra Poloniei era în derulare, populația ocupată a încercat să comunice cu ambii aliați. Imaginile de arhivă arată că, la intrarea în marile orașe poloneze, zvastica era așezată alături de simbolul comunist, secera și ciocanul. La acel moment, cele două armate organizau marșuri de sărbătoare împreună. În prezent, Moscova organizează parade militare pentru a sărbători victoria împotriva nazismului.

Discursurile publice ale Moscovei și ale Berlinului s-au schimbat în mod radical. Ministrul propagandei naziste, Joseph Goebbels, a declarat că este o crimă să lupți împortiva sovieticilor. Stalin a ordonat agenților săi să suprime orice mișcare socialistă care lupta împotriva nazismului sau fascismului. Stalin l-a susținut pe Franco, în mod tacit, împotriva socialiștilor din Spania. Din punct de vedere practic, Franco era pe punctul de a câștiga războiul civil.

Un alt inamic comun pentru Hitler și Stalin a fost natura umană însăși. Ambii au derulat un plan de creare a „omului nou”, deziderat ce trebuia atins prin eliminarea „scursurilor societății”. Din perspectiva naziștilor, eliminarea trebuia făcută pe criterii etnice, evreii fiind primii de pe listă. Comuniștii credeau că „purificarea” se poate face doar prin eliminarea tuturor celor care nu făceau parte din clasa muncitoare. Cele două sisteme au produs, în total, zeci de milioane de victime nevinovate.

Colaborarea dintre Gestapo și NKVD s-a tradus și prin trimiterea de liste cu numele „dușmanilor poporului”: dizidenții politici care fugiseră din Uniunea Sovietică în Germania. Rușii au procedat la fel în cazul dizidenților germani. Zeci de mii de evrei fugiseră din Germania în Rusia, sperând că statul socialist îi va proteja. După semnarea alianței cu naziștii, Stalin a hotărât expulzarea evreilor înapoi în Germania, știind că urmează să fie exterminați. Se presupune că proiectanții holocaustului s-au inspirat din lagărele pe care le văzuseră în Rusia.

„Gestapo-ul” era serviciul secret al naziștilor, însărcinat cu distrugerea „inamicilor volkului”. „NKVD-ul” era echivalentul sovietic al instituției de exterminare germană. Cele două servicii au colaborat doi ani. Liderii celor două servicii au vizitat Germania și Rusia pentru a studia modul în care se construiesc lagărele de concentrare. Au fost împărtășite metodele de tortură alături de planurile de deportare a unui număr mare de oameni. În prezent, acest fapt este negat de către Kremlin, în ciuda nenumăratelor mărturii și dovezi scrise.

Sistemul de propagandă a fost susținut de către intelectuali importanți precum gânditorul irlandez George Bernard Shaw, câștigătorul premiului nobel pentru literatură, în 1925. Convingerile sale politice exprimau foarte bine punctele comune dintre naziști și comuniști. Având la origine simpatii Marxiste, a rămas celebră filmarea în care Shaw susține că „gunoaiele inutile ale societății” trebuie eliminate, un argument eminamente nazist.

Dacă îți place platforma și vrei să încurajezi educația în istorie poți face o donație pentru a susține dezvoltarea proiectului și acoperirea costurile lunare. Contribuția ta va fi recunoscută prin adăugarea numelui tău pe pagina susținătorilor. Platforma History Lapse va fi întotdeauna disponibilă oricui, oriunde, gratuit. Donează
Hitler a declanşat invazia Poloniei, fiind sigur că puterile occidentale nu vor reacționa. Armata poloneză nu a primit sprijinul aliaților, încercând să reziste singură împotriva armatei germane. După două săptămâni, ministrul de externe sovietic, Vyacheslav Molotov, a declarat că statul polonez a încetat să existe. Astfel, Moscova era obligată să-și respecte angajamentele din Pactul Ribbentrop-Molotov. 800.000 de soldați ai armatei roșii au invadat Polonia dinspre est, spulberând garnizoana poloneză de 20.000 de soldați.

Armata poloneză compusă din 250.000 de soldați se afla deja în retragere către estul Poloniei, principalele ei forțe fiind staționate lângă Lvov, regiunea Galiția. Aceștia nu au putut rezista în fața tancurilor și a aviaței germane, plănuind să continue lupta, cu orice preț, în estul țării. Atacul sovieticilor dinspre est a însemnat un pumnal înfipt în spatele Poloniei, principalele armate fiind înconjurate și forțate să capituleze.

Încă de dinainte de declanșarea războiului, guvernul polonez era conștient de semnarea tratatului de non-agresiune dintre Germania nazistă și Uniunea Sovietică. Ei își pierduseră speranțele că Moscova i-ar putea sprijini, dacă Hitler ar invada Polonia. Pe de altă parte, politicienii polonezi nu se așteptau să fie atacați de către Uniunea Sovietică. Existența „Procotolului adițional secret” a rămas necunoscută opiniei publice până la Căderea Zidului Berlinului.

Alt motiv invocat de către Moscova, pentru a justifica atacul asupra Poloniei, a fost că rușii trebuie să işi ajute „frații” ucraineni și beloruși, care trăiau în estul Poloniei, teritoriu anexat în mod „ilegal”, după Primul Război Mondial. Trupele germane au avansat foarte mult către est, întâlnindu-se cu armata sovietică. Acestea s-au retras până la linia de demarcație de dinainte stabilită, oferindu-le sovieticilor o parte din prizonierii de război polonezi.

În urma împărțirii Poloniei, 60% din teritoriul țării a revenit Uniunii Sovietice. 13 milioane de polonezi trăiau sub regimul stalinist. La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, Tribunalul de la Nuremberg a stabilit că responsabilii pentru declanșarea conflictului sunt: Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia militaristă. Din punct de vedere juridic, acest lucru este corect. Din punct de vedere moral, Uniunea Sovietică a participat în mod activ la declanșarea războiului.

Înainte de alterarea relațiilor dintre Berlin și Moscova, Uniunea Sovietică era percepută de către occidentali ca fiind de partea puterilor Axei. Stalin participase la invadarea Poloniei, un stat suveran. Au urmat mari crime de război împotriva ofițerilor polonezi. Finlanda a fost invadată. Naziştii au primit sprijin logistic pentru invazia Norvegiei prin punerea la dispoziţia lui Hitler a bazei militare de la Murmansk. După ce Oslo a capitulat, amiralul german Raeder a trimis o scrisoare de mulțumire către Kuznețov, amiralul Uniunii Sovietice.

După capitularea Franței în fața lui Hitler, Germania nazistă a rams singurul aliat al Uniunii Sovietice. Stalin a ocupat Lituania, Estonia și Letonia. Președintele american Roosevelt declara: „dacă Marea Britanie se va prăbuși, puterile fasciste vor controla patru continente: Europa, Asia, Africa și Australia”. Stalin nefiind aliatul occidentalilor la acea vreme, din discurs se subînțelege că Uniunea Sovietică era inclusă între „puterile fasciste”. America nu fusese atacată, neavând un motiv suficient de puternic pentru a intra în război în mod direct.

La masacrul din pădurile de lângă Katyn, Uniunea Sovietică a efectuat prima execuție în masă a unor prizonieri din cel de al Doilea Război Mondial. Guvernul polonez din exil, aflat la Londra, a protestat împotriva acestor crime. Moscova nu a recunoscut că este responsabilă de execuție, dând vina pe Germania nazistă. Dovezile istorice au scos la iveală că naziștii predaseră prizonierii sovieticelor. Cadavrele descoperite în gropile comune au fost împușcate în ceafă, o metodă sovietică, cu gloanțe de calibrul specific pistoalelor rusești.

După declanșarea Operațiunii Barbarossa din 1941, guvernul polonez din exil a acceptat să organizeze o armată poloneză care să lupte alături de sovietici, împotriva nemților. Însărcinatul cu organizarea forțelor a fost generalul Wladyslaw Anders care a solicitat ca ofițerii polonezi capturați cu un an în urmă să fie eliberați, pentru a face parte din componența armatei sale. Moscova a afirmat că prizonierii au fost deportați spre Siberia, de unde au evadat prin regiunea Manciuriei și nu au putut fi localizați.

Germania nazistă a descoperit cadavrele a peste 20.000 de ofițeri polonezi, acuzând Moscova de crimele comise. Stalin a susţinut că polonezii fuseseră masacrați de naziști, după declanșarea atacului Wehrmachtului asupra rușilor. Dovezile au arătat că victimele fuseseră ucise cu cel puțin un an în urmă, atunci când regiunea se afla sub stăpânire sovietică. Guvernul polonez din exil a cerut efectuarea unei investigaţii de către Crucea Roșie. Stalin a refuzat propunerea, rupând orice relații diplomatice cu politicienii polonezi din exil.

În anii ‘50, o comisie americană a stabilit că rușii au fost responsabili pentru Masacrul de la Katyn. Abia după prăbușirea comunismului, acest lucru a fost recunoscut. Pădurea de la Katyn a devenit un monument natural, președintele Fedației Ruse, Vladimir Putin, acceptând să viziteze locația, alături de premierul Poloniei, Donald Tusk. După trei zile, avionul care îl purta pe Lech Kaczynski, președintele Poloniei, către locul comemorării, s-a prăbușit lângă Smolensk. Mai mulți politicieni polonezi importanți și-au pierdut viața.

O armată sovietică alcătuirtă din 760.000 de soldați și 1.000 de avioane de luptă a trecut granița Finlandei. Helsinki, capitala țării, a fost bombardată, 61 de civili fiind uciși în raidul aerian. În primele ore ale atacurilor, finlandezii au fost convinşi că rușii i-au atacat din greșeală, ținta reală fiind Polonia de est. Când au realizat că sunt invadați de către sovietici prin surprindere și că civili nevinovați au fost fost uciși, finlandezii au fost hotărâți să opună rezistență, indiferent de costuri.

Campania a fost un dezastru pentru sovietici. Finlanda avea doar 340.000 de soldați și 114 avioane de luptă. Superioritatea numerică și tehnică i-a făcut pe bolșevici să-și subestimeze inamicul, considerând că finlandezii vor capitula în cateva săptămâni. Din această cauză, infanteria sovietică era echipată cu uniforma de vară. Imagini cu mame care îşi țineau bebelușii morți în brațe au fost răspândite în toată țara. Finlandezii nu au renunțat, blocând principalele trecători. Iarna dintre cei doi ani a fost foarte dură, îngreunând înaintarea rușilor. Foarte mulți soldați au murit înghețați.

În scurt timp, războiul a devenit unul de gherilă, grupuri mici de soldați finlandezi organizând ambuscade în numeroasele păduri ale țării. Aceștia aveau la dispoziție, pentru a se deplasa, biciclete și schiuri. Condițiile meteorologice și de relief au făcut ca aceste mijloace să fie mai eficiente decât blindatele rusești. Președintele Roosevelt a acordat Finlandei un împrumut de 10 milioane de dolari, guvernul de la Helsinki fiind singurul care a platit întregul împrumut acordat de americani, din vremea Primului Război Mondial.

După ce iarna a trecut, armata sovietică a început o nouă ofensivă. De această dată, Helsinki a realizat că rezistența era imposibilă. Astfel, s-a ajuns la negocieri, în urma cărora Finlanda își păstra independența și neutralitatea, cedând sovieticilor regiunea Istmului Carelia, un punct strategic vital pentru Moscova. Stalin a acceptat această înțelegere dezavantajoasă deoarece își dorea încheierea ostilităților. Legenda populară spune că un general sovietic a exclamat că pământul câtigat nu este suficient pentru a îngropa soldații ruși ce au pierit în conflict.

De la începutul conflictului, Finlanda înregistrase 26.000 de morți și 43.000 de răniți. Deși a avut o superioritate militară covărșitoare, Uniunea Sovietică pierduse 167.000 de soldați, alți 188.000 fiind răniți. De asemenea, în jur de 500 de avioane au fost distruse și 3500 de tancuri au fost scoase din uz. Toate acestea în condițiile în care bolșevicii au pornit la luptă având de două ori mai mulți infanteriști, de zece ori mai multe avioane și un raport al blindatelor de 80 la 1.

Emblema rezistenței finlandeze a fost țăranul Simo Hayha. Fiind născut într-un sat aflat la granița cu Rusia, acesta s-a ocupat în prima parte a vieții cu muncile câmpului. A avut parte de pregătire militară de bază, îndeplinind serviciul militar obligatoriu la mijlocul anilor ‘20. Mai târziu, el s-a alăturat Gărzii Naționale, unde a primit un antrenament militar foarte riguros. A rămas în memoria colectivă drept unul dintre cei mai buni lunetiști din istoria umanității.

În timpul antrenamentelor sale, se spune că Hayha a reușit performanța de a nimeri 16 ține pe minut, de la o distanță de peste 600 de pași. În iarna din timpul războiului împotriva Uniunii Sovietice, s-a estimat că Simo Hayha a ucis în jur de 500 de soldați invadatori. Garda națională din care făcea parte trebuia să lupte cu 160.000 de soldați sovietici. În regiunea în care acesta a luptat, doar 32 de finlandezi au încetinit înaintarea a 4.000 de sovietici.

Temperaturile de minus 40 de grade Celsius i-au avantajat pe apărători. Soldații de gherilă finlandezi aplicau tactica „Motti”, lăsându-i pe sovietici să înainteze pe drumuri înguste, ca apoi să poată organiza ambuscade. Fiind îmbrăcați gros, camuflaţi cu uniforme albe, având la dispoziție puști Mosin-Nagant M91, finlandezii au înregistrat victorii remarcabile. Simo Hayha își dobora țintele fără să utilizeze luneta, deoarece reflexia soarelui din lentilele puștii i-ar putea dezvălui poziția.

Spre sfârșitul războiului, Simo Hayha a fost lovit de un obuz de mortieră, având maxilarul zdrobit. A stat în comă timp de 11 zile, după care și-a revenit în mod miraculos. În ordinele scrise ale ofițerilor sovietici, care îl vânau în mod special, el a fost poreclit „Moartea Albă”. Simo Hayha a continuat să trăiască în Finlanda, murind la venerabila vârstă de 97 de ani.

Hitler a ocupat o mare parte a Europei, doar Regatul Unit reușind să reziste. Dacă aviața germană ar fi reușit să o anihileze pe cea britanică, un lucru foarte posibil la acea vreme, debarcarea Wehrmachtului în Anglia ar fi devenit o realitate. Convins că este un aspect care ţine de timp, până când Londra va capitula, Führerul și-a îndreptat atenția către Moscova. Hitler nu a avut niciodată încredere în Stalin, iar progresele economice și militare ale rușilor îl îngrijorau. Astfel, a ordonat invadarea fostului aliat.

Un alt calcul al lui Hitler a fost acela că mașinăria de război germană necesita vastele resurse ale sovieticilor. Cunoscând realitatea din teren, Führerul era convins că sovieticii pot fi înfrânți repede, deoarece tehnica lor militară era depășită. Victoriile din Europa l-au făcut pe acesta să subestimeze voința de a rezista a rușilor. Prestația mediocră a Armatei Roșii împotriva finlandezilor i-a întărit această convingere.

Operațiunea Barbarossa a însemnat o ofensivă declanșată pe trei linii principale. Frontul de înaintare era cel mai întins din istoria umanității, plecând din Polonia, în nord, până în Moldova, în sud. Naziștii au avut la dispoziție 3,8 milioane de infanteriști, 3.300 de tancuri și 2.700 de avioane. Uniunea Sovietică avea mobilizați doar 2.9 milioane de militari, 11.000 de tancuri și 9.000 de avioane de luptă. Numărul tancurilor și aeronavelor bolșevice nu a contat. Acestea au fost primitive în comparație cu cele germane.

În primele 5 luni, germanii au pierdut 800.000 de soldați, iar sovieticii au avut peste 4 milioane de victime, foarte mulți fiind civili. Germanii înaintau cu o viteză remarcabilă, ajungând la 140 km de Moscova. Stalin a fost șocat la auzul informațiilor că naziștii au invadat Rusia sovietică. Serviciile de spionaj l-au informat pe Stalin cu câteva luni înainte de declanșarea Operațiunii Barbarossa de intențiile dictatorului german. Chiar și în momentul în care trupele germane au trecut granițele Uniunii Sovietice, Stalin a sperat că este vorba doar despre o neînțelegere.

Stalin era conștinent că nu poate rezista în faţa mașinăriei de război germane. Planul acestuia era de a trage de timp, încetinind înaintarea trupelor naziste, pentru a putea începe reorganizarea armatei și a industriei de război. Stategia adoptată, deși a însemnat autodistrugerea economiei naționale, a avut efecte benefice până la finalul războiului. Germanii au întâmpinat mari greutăți în achiziţia de provizii în timpul ofensivei. Evacuarea a fost un succes parțial, având în vedere că milioane de sovietici, sute de tancuri și piese de artilerie au fost capturate de către Wehrmacht.

S-a luat decizia evacuării generale către est, retragere de care s-au ocupat comisarii poporului. Ei au avut misiunea de a îndrepta populația civilă și soldații către drumurile și gările principale. Pentru Stalin, mai important decât viețile omenești, a fost evacuarea resurselor naturale și ale tehnologiei industriale și militare. Ce nu a putut fi transportat, a fost aruncat în aer de trupele aflate în retragere. Cel care a coordonat evacuarea a fost secretarul Uniunii Sovietice, N. A. Voznesenskiy.

A fost imposibil ca tot ce era important pentru Moscova să poată fi evacuat. Comisarii au hotărât care era ordinea priorităților, care erau bazele esențiale pentru interesele poporului. Cele mai importante au fost considerate fabricile de construit armament. Într-un an de zile, 2593 de uzine au fost mutate către est. Mulți oameni au fost lăsați în urmă, doar 35% din forța de muncă fiind retrasă. Lipsa de muncitori a determinat aprobarea angajării adolescenților de peste 14 ani, ei reprezentând 15% din forța de muncă.

Crimele lui Stalin din perioada interbelică, îndreptate asupra propriilor cetățeni, i-a făcut pe mulți ucraineni să fie entuziasmați de invadarea Uniunii Sovietice de către naziști. Liderii naționaliști ucraineni sperau în ajutorul lui Hitler pentru construirea unui stat independent. Deşi naziștii au arestat conducătorii mișcărilor de rezistență, foarte mulți ucraineni au luptat alături de Germania nazistă, considerându-i pe germani răul mai mic. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a înrolat mai mulți etnici ucraineni, în jurul a 4,5 milioane de oameni.

Alfred Rosenberg a fost numit ministrul teritoriilor ocupate ale Ucrainei. A încercat să ducă o politică de compromis, oferind câteva concesii poporului ucrainean. A promis că va înființa Ucraina, un stat sub protecția lui Hitler și că va opri abuzurile armatei germane față de populația civilă. În anumite privințe, naziștii s-au dovedit mai toleranți pe timp de război, decât au fost sovieticii pe timp de pace. Alfred Rosenberg a permis redeschiderea bisericilor și investigarea crimelor comise de Stalin.

Cea mai cunoscută investigație întreprinsă de naziști a fost cea din jurul „Masacrului de la Vinnytsia”. Germanii au permis accesul unei comisii internaționale, formată din specialiști din Belgia, România, Bulgaria, Ungaria, Suedia, Slovacia, Olanda, Italia, Franța, Croația și Finlanda. Au descoperit 9.439 de cadavre, îngropate în 66 de gropi comune. Victimele au fost împușcate în ceafă, o parte din oameni fiind îngropați de vii. Doar 10% dintre aceștia au putut fi indentificați. Familiile lor credeau că victimele se află în lagăre de muncă forțată. În realitate, prizonierii au fost executați de către regimul sovietic.

Din momentul în care oprirea ofensivei germane era o certitudine, ucrainenii s-au organizat în grupuri foarte diferite. O parte au luptat alături de partizanii comuniști. Alții s-au oferit voluntari pentru a lupta alături de germani, formând „Legiunea Ucrainenilor Naționaliști”. Cei care au refuzat să se alieze cu una din tabere, au format „Armata Ucraineană Insurgentă” care lupta pentru independența Ucrainei. Haosul produs de război a favorizat crimele din spatele frontului, mulți ucraineni practicând tactici de gherliă împotriva polonezilor din zona Galiției.

Regimul de ocupație nazist a devenit mult mai dur odată cu înfrângerea de la Starlingrad. Erich Koch, unul din guvernatorii teritoriilor ocupate, a declarat că viața celui mai neînsemnat muncitor german valorează de 100 de ori mai mult decât întreaga populație a Ucrainei. Civilii sovietici erau înfometați şi forțați să se hrănească cu câini, pisici și șobolani. Numai în orașul Harkiv, aflat sub stăpânirea lui Hitler, peste 100.000 de oameni au murit din cauza foametei și epidemiilor. Numeroşi colaboratori ucraineni ai naziștilor au dezlănțuit o adevărată epurare etnică a evreilor.

„Bătălia pentru Moscova” s-a purtat în condiții inumane, la temperaturi de minus 43 de grade Celsius. Crezând că este la un pas să piardă războiul, Stalin a ordonat trupelor sale să reziste cu orice preț. Retragerea era pedepsită cu moartea, forțele NKVD care veneau din spatele frontului, trăgând asupra dezertorilor. În câteva zile, 8.000 de soldați și civili sovietici au fost executați pentru „acte de dezertare”. Abuzurile au continuat pe tot parcursul războiului. Torturile, violurile și crimele în masă ale armatei roșii împotriva propiei populații erau la ordinea zilei.

Pentru a ascunde numărul real al victimelor, Stalin a ordonat ca NKVD să fure plăcuțele de înregistrare ale soldaților ruși căzuţi pe câmpul de luptă. Practic, adevărații eroi ai Uniunii Sovietice au fost răsplătiți prin furtul identității și a dreptului la memorie. Toate aceste acte ale lui Stalin au întors oamenii împotriva sa. În total, 15% din populația Uniunii Sovietice a luptat de partea naziștilor. Este cel mai mare procent al unei populații invadate care s-a alăturat armatei invadatoare, din întreaga istorie contemporană.

Printre momentele decisive ale celui de-al Doilea Război Mondial a fost etapa în care Stalin a fost convins că Japonia nu va ataca Uniunea Sovietică. Astfel, a dispus retragerea trupelor de elită din Asia, acestea intrând în luptă împotriva naziștilor. Experiența lor în ceea ce înseamnă operațiuni în condiții meteorologice extreme a contat foarte mult. Întăririle primite au ridicat moralul apărătorilor, în timp ce Germania era în continuare forțată să lupte pe trei fronturi. Un rol central în această poveste a fost jucat de către spionul sovietic, Richard Sorge.

Sorge s-a născut în sudul Rusiei, dintr-o mamă rusoaică și un tată german, mutându-se în Germania încă din copilărie. În Primul Război Mondial s-a înrolat în armata germană, unde s-a îndrăgostit de o asistentă cu convingeri Marxiste. Din acel moment, Richard Sorge a rămas credincios crezului comunist. După încheierea primei conflagrații mondiale, Sorge a obținut doctoratul în științe politice și s-a înscris în Partidul Comunist German. Convingerile sale politice l-au forțat să fugă în Uniunea Sovietică, devenind un spion loial Moscovei.

Timp de trei ani, Sorge a fost principalul spion al Moscovei în China, apoi, în Japonia, cu misiunea de a raporta care sunt planurile strategice ale Tokyo-ului. Bolșevicii se temeau că după cucerirea Manciuriei de către japonezi, următoarea țintă va fi Uniunea Sovietică. Pentru a putea să-i spioneze și pe germani, Sorge s-a înscris în partidul nazist. El a fost printre primii care au raportat despre iminența atacului lui Hitler asupra Uniunii Sovietice. Stalin a ignorat aceste informații.

După declanșarea războiului cu Uniunea Sovietică, diplomații germani au avut misiunea de a convinge Japonia să-i atace pe bolșevici dinspre est. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, cel mai probabil, Moscova nu ar fi putut purta un război pe două fronturi. Totuși, japonezii au decis să aștepte, preferând să se axeze pe campania din China și pe cucerirea coloniilor puterilor europene din Asia. Richard Sorge a raportat toate acestea, Stalin fiind sigur de corectitudinea informațiilor.

La scurt timp după trimiterea informațiilor, Richard Sorge a fost arestat de către autoritățile japoneze și condamnat la moarte, iar soția sa din Rusia a fost arestată de către sovietici, murind într-un lagăr de muncă forțată. Japonezii ar fi preferat un schimb de prizonieri cu Moscova, dar Stalin a ales să declare că nu știe cine este Sorge. Astfel erau răsplătiți cei loiali Moscovei. Mai târziu, președintele Uniunii Sovietice din anii ‘60, Nikita Hrușciov, avea să-l declare pe Richard Sorge „eroul național”, construind un monument în onoarea acestuia.

Pe baza principiului: „inamicul inamicului meu este prietenul meu”, Uniunea Sovietică a trecut de partea Aliaților. Ajutorul material oferit de către America a fost unul foarte important. Documentul a purtat numele oficial de „Un act pentru a promova apărarea Statelor Unite”. Doar Marea Britanie a primit mai multe ajutoare decât Moscova. Londra a primit sprijin în valoare de 31 de miliarde de dolari, iar Stalin a beneficiat de 11 miliarde de dolari. Ajutoarele materiale au reprezentat 17% din cheltuielile Statelor Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Având în vedere că majoritatea teritoriilor fertile au fost ocupate de către germani, navele cu hrană ce plecau din Statele Unite erau vitale. Totuşi, foarte mulți oameni au murit de foame și de boli. De asemenea, armele moderne trimise i-au ajutat pe ruși să recupereze o parte din decalajul tehnologic.

Esențiale au fost camioanele trimise de Washington, folosite pentru a transporta milioane de soldați sovietici pe distanțe foarte mari. Tancurile primite nu se puteau compara cu cele germane, dar aeronavele americane au dat randament. În timpul Războiului Rece, Uniunea Sovietică a șters din cărțile de istorie relatările despre susținerea primită.

Peste 26 de milioane de cetățeni ai Uniunii Sovietice au murit în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Sacrificiul uman al poporului rus a fost cel mai mare în lupta împotriva Germaniei naziste. Suferințele oamenilor nu pot fi descrise în cuvinte. Merită amintit că nu doar armata germana a avut de suferit de pe urma lipsei de hrană și a temperaturilor extreme, ci și foarte mulți ruși au murit din cauza acestor factori.

Rușii au pierdut mai mulți soldați și civili în lupta împotriva lui Hitler decât toți Aliații împreună. Din cele 26 de milioane de victime ale rușilor, doar 11 milioane au fost soldați. În comparație cu războiul din Rusia sovietică, deschiderea frontului din Europa de Vest nu este atât de importantă. Pentru fiecare soldat american care a murit în lupta împotriva germanilor, s-au sacrificat 80 de soldați sovietici. La momentul „Debarcării din Normadia”, era limpede că trupele Armatei Roșii nu mai puteau fi oprite în drumul către Berlin.

În lucrarea „Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin”, istoricul american Timothy Snyder face mai multe observații șocante. Din punctul său de vedere, Holocaustul era doar începutul planului lui Hitler. Führerul dorea eradicarea Poloniei și a Uniunii Sovietice de pe harta politică a lumii, având de gând să extermine o bună parte a populației locale. Dacă germanii ar fi reușit să ocupe Moscova, politica de exterminare dezlănțuită ar fi pus în umbră genocidul evreiesc.

O altă mărturie importantă îi aparține generalului american Eisenhower, cel care a devenit președintele Statelor Unite. În jurnalul său, acesta a notat: „Când zburam deasupra Moscovei, spre sfârșitul războiului, nu am văzut o casă rămasă în picioare, plecând de la granița de vest a Uniunii Sovietice și până la Moscova. Mareșalul Zhukov mi-a spus că atât de mulți oameni au fost uciși în conflict, încât guvernulului îi va fi imposibil să estimeze care este numărul real al victimelor”.

În jur de 60% dintre familiile din Uniunea Sovietică postbelică nu mai aveau bărbați în componență, aceștia murind în război. S-a creat o adevărata problemă socială, într-o singură generație, existând 3, 4 sau chiar 5 femei la câte un bărbat. Moscova a decis formarea unui comitet special care să se ocupe de această problemă. Merită menționat că femeile au jucat un rol crucial în reconstruirea economiei, dar au participat şi în mod activ la război. Cea mai cunoscută luptătoare sovietică a fost Lyudmila Pavlichenko, despre care se crede că a ucis 309 invadatori.

Încă de la declanșarea „Operațiunii Barbarossa”, Hitler a trimis pe front 75% dintre efectivele militare ale Germaniei naziste. Asediul brutal de 100 de zile al Leningradului, Stalingradului sau bătălia tancurilor de la Kursk, nu au echivalent în istoria umanității, fiind cele mai mari ciociniri terestre ale unor armate. De asemenea, crimele de război ale germanilor comise în Rusia sunt mult mai numeroase decât cele din Europa sau Africa.

În timpul Primului Război Mondial și a Revoluției Bolșevice, au murit foarte mulți ruși. Politica de exterminare a lui Stalin din perioada interbelică şi a celui de-al Doilea Război Mondial a dus la moartea altor milioane de țărani nevinovați. De asemenea, naziștii au adoptat o politică de epurare etnică în teritoriile ocupate. Istoricul Timothy Snyder a estimat că numai de la mijlocul perioadei interbelice și până la Pacea de la Potsdam, peste 14 milioane de civili au fost uciși.

Un număr de 428.335 de soldați sovietici au fost antrenați pentru a folosi puști cu lunetă, doar 9.534 fiind calificați ca făcând parte din „elită”. Luptele urbane din Starlingrad și celelate mari orașe rusești a oferit oportunitatea lunetiștilor să se afirme. Reușind să ucidă fiecare câte 400-500 de soldați, cei mai buni țintași ai Uniunii Sovietice au fost: Ivan Mihailovich Sidorenko, Nikolay Yakovlevich Ilyin, Ivan Nikolayevich Kulbertinov, Vladimir Nikolaevich Pchelintsev, Mikhail Ivanovich Budenkov, Fyodor Matveyevich Okhlopkov, Fyodor Trofimovich Dyachenko, Vasilij Ivanovich Golosov și Stepan Vasilievich Petrenko.

Rezistența germanilor din Berlin a fost una hotărâtă. Chiar dacă avea o superioritate covârșitoare, Armata Roșie a pierdut 80.000 soldați pentru a putea cuceri capitala celui de-al Treilea Reich. Pe de altă parte, un fenomen mai puțin discutat de către istoriografie, este reprezentat de crimele comise de către bolșevici în Berlin sau în țările ocupate. În ultimele zile ale războiului, se estimează că 100.000 de femei germane au fost violate.

În lucrarea „Berlin, The Downfall”, istoricul Antony Beevor demonstrează cum au fost trimise către Stalin, de către NKVD, sute de rapoarte despre violuri în masă. În documente se spunea că multe femei germane au preferat să-și ucidă copiii și să se sinucidă pentru a evita capturarea de către Armata Roșie. Relatările vorbesc şi despre foametea din Germania ocupată, un număr important de femei alegând să se prostitueze pentru a primi alimente de bază. Magnitudinea crimelor va rămâne necunoscută, deoarece bolșevicii au ars majoritatea documentelor.

Până în zilele noastre, Moscova nu a recunoscut atrocitățile comise de către soldații bolșevici din timpul asedierii Berlinului. Dovezile istorice și mărturiile supraviețuitorilor contrazic această poziție oficială. Gelfand, un ofițer sovietic, a descris în jurnalul său, ce s-a întamplat când Armata Roșie a încercuit un batalion german compus din femei. „Pisicile capturate doreau să răzbune morțile soților lor. Ele trebuie distruse fără milă”. Jurnalul continuă cu relatări despre cum grupuri de câte 20 de soldați violau femei germane, multe dintre ele fiind minore.

Ingeborg Bullert, o supraviețuitoare a acelor vremuri, ne-a oferit mărturii despre ceea ce istoricii occidentali au numit „Violul Berlinului”. Conform acesteia, mâncarea din Germania a fost raționalizată, fiecare familie primind o porție foarte strict stabilită, o dată pe săptămână. Când se prezentau la raport, femeile trebuiau să ofere un certificat medical care să ateste că nu sunt bolnave. În total, pe teritoriul Germaniei, aproape 2 milioane de femei au fost violate.

La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, singurele mari puteri rămase în picioare au fost Statele Unite și Uniunea Sovietică. Pacea de la Potsdam a dat impresia că Marea Britanie încă mai conta în stabilirea ordinii mondiale. Refacerea Moscovei de după război a fost remarcabilă. Din perspectiva președinților americani, Uniunea Sovietică a încălcat toate înțelegerile de după război. Opinia era reciprocă și din partea Moscovei. Președinele american, Ronald Reagan, spunea că Uniunea Sovietică reprezintă „Imperiul Răului”.

Paul Kennedy trece în revistă câteva statistici despre starea economiei sovietice de după cel De-Al Doilea Război Mondial. Șapte milioane de cai și 20 de milioane de porci au fost uciși, 137.000 de tractoare au fost distruse, 65.000 de km de cale ferată au devenit inutilizabili. De asemenea, 15.800 de locomotive și 428.000 de vagoane de marfă au fost aruncate în aer. Privind aceste cifre, cu atât este mai remarcabilă refacerea economiei sovietice de la începutul anilor ‘50. În doar cinci ani de zile, producția industriei grele s-a dublat, locuințele din mediul urban fiind reconstruite complet.

Creșterea producției s-a făcut, din nou, pe spatele țăranilor, aceștia primind remunerații extrem de mici. Rata consumul intern privat s-a prăbușit. În timp ce Europa și Statele Unite experimentau o „Epocă de aur” în ceea ce privește bunăstarea economică, Rusia sovietică încerca să recupereze acest decalaj. PIB-ul pe cap de locuitor era de 700 de dolari, în timp ce în Statele Unite era de 2536 de dolari.

Uniunea Sovietică postbelică a respins ajutorul oferit de americani prin intermediul „Planului Marshall”. În schimb, Stalin a promulgat „Al patrulea plan cincinal”, o strategie centralizată de reconstrucție și reorganizare a economiei. Ungaria, România, Bulgaria și Germania au fost forțate să plătească daune de război. Armata Roșie a jefuit tot ce a putut din țările ocupate, dezmembrând fabrici întregi. Către Moscova urmau să fie trimişi și cei mai buni muncitori germani pentru a-i pregăti pe inginerii sovietici.

Spre finalul guvernării sale, Stalin a propus proiecte foarte ambițioase, acestea purtând numele de „Planul Stalin de a transforma natura”. A ordonat construirea unor canale și hidrocentrale în Armenia, Georgia, Azerbaijan și Ucraina, având ca scop și schimbarea cursului fluviului Volga. Propagandistul Andrei Zhdanov și-a propus să arate că economia sovietică era cea mai bună din lume. Toți oamenii de știință și de cultură ruși, care erau bănuiți că sunt influențați de către cultura occidentală, au fost închiși.

Poate cel mai cunoscut intelectual rus care a avut de suferit de pe urma prigoanei staliniste, a fost Aleksandr Soljenițin. Acesta a luptat în Al Doilea Război Mondial și a fost decorat pentru curajul său. Imediat după încheierea ostilităților, Soljenițin l-a criticat pe Stalin într-o scrisoare. Prin urmare, acesta a fost trimis într-un lagăr de muncă forțată, fiind închis timp de 8 ani. Apoi a fost forțat să fugă în exil. După moartea lui Stalin a fost rechemat în țară. Cartea „Arhipelagul Gulag” i-a adus o nouă arestare și exilare. După căderea comunismului, Soljenițin s-a reîntors în Rusia.

Timp de un deceniu, contribuția estimată a țărilor ocupate de către sovietici era de 5 miliarde de ruble pe an. Planul lui Stalin s-a axat, ca și cele din urmă, pe investițiile masive în industria grea și pe construirea de căi ferate și de drumuri. Deși populația a suferit de foame pe toată perioada războiului, agricultura nu a fost considerată un domeniu prioritar. Totuşi, producția agricolă a revenit, treptat, la nivelul anterior conflictului.

Experiența din gulagul sovietic l-a inspirat pe Soljenițin să scrie romanul „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, pentru care a primit Premiul Nobel. În opinia sa, „Un stat are puterea asupra unui popor atât timp cât nu le răpești tot ce au. Din momentul în care nu-i mai lași nimic omului, acesta nu-ți mai aparține, el devine liber.” Într-un interviu luat pentru Der Spiegel, acesta declara: „Regimul din Rusia nu a putut supraviețui decât instaurând teroarea. Trebuie să înțelegem că vindecarea unui popor nu se poate înfăptui decât dacă fiecare își va asuma vina pe care o are”.